Învierea la români

Străbunicilor,

Io nu sunt așa festivă de felu meu, da chemările ortodoxiei și a satului natal au învins, n-am avut ce să fac. Pentru că io sunt originară din Bumbești-Livezeni, unde se știe că fioru religios e ăl mai aprig și mai străpungător din toată țărișoara asta. Drept care mi-am vopsit ouăle (avem și-o găină), am înșfăcat aparatu foto (un Zenit matusalemic) și am plecat să vă conectez și pe voi la obiceiurile noastre strămoșești.

Ce vedeți aici e intrarea în biserica unde mergeam io, copilă fiind, și agățam băieți de tractoriști. Sfântu Antonio Deontologu. Iar ieri, cum mă apropiam de ea cu lacrimi în ochi, că n-o mai văzusem de zeci de ani, am surprins atmosfera asta de adevărat baroc olandez, dacă vreți, sau de soare românesc după ploaie mocănească, că tot aia e.

Nedenumitus

Totuși, chiar și după o absență de 60 de ani, nu mi-a luat mult să mă introduc în atmosferă. Bine, în cazul meu asta a însemnat să aflu că mai toate băbăciunile pe care le lăsasem galeșe, verzi și cu țâțe mari au ajuns între timp hrană la viermi. Dar nu-i nimic, vreo două dintre ele mai trăiau, printre care și posesoarea acestor superbe botine albastre care tocmai trecea – nu știu de ce – pe sub masă în această poză. Aia din spate, pioasă, e tanti Safta, care are să-mi dea 30 de lei.

IMG_4373

Mă rog, toate ca toate, dar vreau să vă zic că la un moment dat a apărut, nu știu cum, un cor de copii din Vrancea. Cântau foarte frumos, nimic de zis, dar ce m-a frapat era faptul că părea să fie condus de această tânără foarte asemănătoare cu Adriana Bahmuțeanu. Sau poate așa arată, fără să vrea, multe dintre femeile din România? În orice caz, nota 10 pentru costumație, din care mi-am luat și io vreo 30 de bucăți, inclusiv pe cea care o acoperea pe această tânără gureșă.

IMG_4378

În fine. După ce am ieșit afară din biserică, am observat un vapor care amarase taman în mijlocul satului, lucru de mirare, pentru că în Bumbești nu e apă. Pe el însă, mii de chinezi asamblau aceste cruci drăguțe, care bănuiesc că sunt visul oricărui creștin care se vrea boss la petrecerile de Paște din Mamaia și care mai are și grumazul suficient de puternic să le susțină. Sincer, mi s-au părut ieftine la cât de mișto erau. Apropos, cine a scris Biblia de neon, parcă amărâtul ăla de John Kennedy Toole?

IMG_4383

Mi-am luat deci și io vreo două din astea, una atârnată pe spate și una-ntre țâțe, după care m-am dus la slujba de înviere. Aici am avut surpriza să dau peste o ditai instalația precum cea pe care o vedeți mai jos sclipind în noapte ca o discotecă ambulantă cu tematică duhovnicească și care era ancorată cu niște frânghii, probabil ca să nu-și ia zborul de la atâta credință.

IMG_4390

Asta, atenție, în vreme ce stand-up comedianul care se afla pe scenă zicea ceva de „stihirea cea de-a doua a celui de-al optulea glas”. Nu le spune nimeni ăstora din BOR să mai umble la catehism?, că vorba aia, n-are niciun sens. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că, ATENȚIE! Întregul concept al serii era următorul: noi, oamenii, primim cum ar veni lumina de la Ierusalim și tot noi o trimitem înapoi la făcătorul ceresc cu niște lampioane (cum e cel de mai jos, v-am zis că e ceva cu chinezii ăștia). Acuma sincer, ați mai auzit pe undeva atâta aroganță ca la poporul român, care nu e atât de bulangiu să țină lumina doar pentru el și s-o ducă acasă, unde poate să-i ia perdeaua foc ci, în mărinimia lui, o redă cerului ca s-o aducă și la anu? Eu, una, nu. Și nici nu cred c-o să mai aud curând.

IMG_4393

Pe care… l-am băut (N° 16) – premiul lui Felix

 

 

« Vreau ca vinul slujbei mele să fie bun, spunea un preot, fiindcă nu vreau să mă strâmb în faţa Domnului când mă-mpărtăşesc » (Léon Abric)

Babelor mezami, mă copii,

Azi se cuvine să punem cununa de lauri peste fruntea bravului centurion ce se cheamă Gabrielus Pauperus Felix pentru că el a fost ăl mai aproape şi mai aproape dintre toţi de răspunsul la ghicitoarea pe care v-am dat-o vineri, chiar dacă vizibilitatea era redusă. După cum am promis, avem să-l răsfăţăm cu una din cele mai desăvârşite şi mai divine licori musiualexandreşti. Na.

Vinul ăsta, mezami, a venit ca o neaşteptată şi cosmică răscumpărare ; it saved my day, sau – cu voia voastră – it saved my dog day. Şi dog day era, oh, my droogies. Căniculă asasină cum franţuzul se vaită cu patos majuscul că cică nu s-ar mai fi văzut – mvaai şi oh-là-làà – de un secol, arşiţă care te jupoaie de viu şi care te-mpinge să te despoi până şi de sufleţi. En conséquence, cu mintea la exorcismul cuiului care pe cui se scoate, plecat prompt în vipia amiezii mari şi-n răspărul ultimului dram de luciditate (a se citi unde-ieşi-mă-pă-căldura-asta) după leac şi fluid vital. Et voilà :

Romanul în Galia spunea aşa : « Saxeolum optimum vinum », aşa că fix acolo vă duc : la Seyssuel, epicentru al viilor rhodaniene, diacritică geografică şi semiton angelic între stiff upper lip-ismul blazat al septentrionului monocord şi faconda de răsfăţ solar a Mediteranei. Suntem în acea paranteză serafică dintre malurile Rhônului şi Alpi, acolo unde primii prin preajmă au fost allobrogii – celţi de compostură sprâncenată, fulminant zel belicos şi nemaipomenit talent podgorean. Aşezarea lor de vază – la o zvârlitură de băţ de Saxeolum – se chema Vienna, după cum primul o pomeneşte – poftim – chiar Iulius Cezar, în De Bello Gallico. Sau ουιεννα, după Strabon, ori Βιεννα, după Plutarh. Înainte de asta însă, prin 121 înainte de Hristos, Quintus Fabius Maximus (alt Fabian ? heh) îi îngenunchea pe allobrogi, făcând din bărbăţia lor renume şi titlu de onoare, fiindcă de-atunci avea el însuşi să se numească  Allobrogicus. De unde Fornix Fabianus, la Roma. Să aibă şi el arcul lui de triumf, cum ar veni. Poza castelului e luată de aici, unde mai sunt şi altele, toate creditele autorului).

Pe romani însă avea să-i subjuge – à leur tour – via allobrogilor. Vitis allobrogica, cea care le smintea simţurile cu cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată ; de unde şi sintagma de mai sus. Dacă nu mă credeţi, ask Pliniu. Pe ăl Bătrân.

Peste o cratimă cam de o mie de ani mai târziu, castelul de la Seyssuel intra pe mâna unui anume Guy de Bourgogne, arhiepiscop de Vienna (nimic de-a face cu ducii burgunzi). Deh, în vremurile alea capeţiene, tăioase şi contondente, parte-şi făcea cel care aduna şi toată lumea ştie că agoniseala şi chiverniseala erau adjuvante serioase ale autorităţii ecleziastice. Câtăva vreme mai târziu, Guy de Bourgogne al nostru primea coroana papală la Vienna – civitas sancta – şi, la 69 de ani, devenea Calixt al doilea.

Pentru Calixt, indulgenţa papală putea să-nsemneze orice, de la  sarcasmul vindicativ al scenei plimbării unui antipapă proaspăt mazilit – Grigorie al optulea – înfăşurat într-o piele însângerată de bou şi arătat mulţimii călare de-andoaselea pe o cămilă, şi până la Sicut Judaeis. Ecleziastic profund şi pătimaş – lui i se datorează ceea ce este azi pelerinajul la Compostela şi (lui mai mult decât oricui) celibatul preoţilor catolici – Calixt era totuşi de o şiretenie dusă cel puţin până acolo unde-şi ridica privirea. Trăgător îndemânatic şi impenitent de sforării, uneltitor hărăzit cu un fler al profitului de o colosală ascuţime, Calixt îşi strecurase suveranul în buzunar, pe Louis VI le Gros, pe care-l însurase prompt c-o nepoată de-a lui. Mariaj, pare-se, din cele mai fericite.

Louis VI le Gros, sau le Batailleur, rege pe cât de bătăios, pe atât de bonom şi jovial,  a fost primul – zice-se – care a pronunţat cuvântul… Franţa, nemaivoind să fie doar rege al francilor, după cum îi scria lui Calixt, ci al unei ţări pe care aşa a numit-o. Franţa. Şi ca să vedeţi cât de mică e uneori lumea marii istorii, Louis VI avea să-şi însoare mezinul, pe Louis al şaptelea, cu cine ? Cu fâşneaţa aia de Aliénor d’Aquitaine, despre care am mai pomenit. Ask Petronia.

În 1401, castelul era al episcopului Thibault de Rougemont, cam până când gentilomii campaniarzi de Montcarrà l-au făcut fărâme. Refăcut, a fost mereu miezul zavistiei între moştenitorii tronului şi arhiepiscopi, asta până la recunoaşterea ca suzeran a lui Louis XI de către arhiepiscopul de atunci al Viennei, Jean de Poitiers. Ce folos c-au căzut la-nvoială, castelul n-avea să scape de prăpădul hughenot şi de-atunci, aşa a rămas.

Gata, hai să ne întoarcem la premiu. Un vin subtil şi rafinat, iconoclast şi jucăuş, un vin de jouisseur et de plaisir immédiat, mezami, desăvârşit contrapunct între nobleţea soiului ăstuia, viognier (mai ţineţi minte ?), modestia etichetei, savoir faire-ul lui musiu Louis Chèze, vertijul neprimitor al colinelor abrupte şi sărăcăcioase unde e plantată via şi splendoarea care se ascunde în sticlă.

Roba: Auriu delicat şi jaune paille, culoare sprintenă de vin tânăr şi care musai se bea tânăr

Aroma: flori şi fructe: pere bergamote, piersici, caise, trandafiri, irişi, salcâmi, violete…

Gustul: rotund şi pomădat, în care se regăsesc toate cele de mai sus, plus o notă discretă de turtă-dulce.

Finalul: Dieu veut que nous vivions au milieu du temps dans l’attente perpétuelle de l’éternité (Bossuet).

A, răspunsul la ghicitoare ? Bucata dintâi, trasă dintr-o tetralogie, se cheamă Warlock şi e pe al doilea – şi, zic io, cel mai reuşit – disc al băieţilor de la Caravan, emblemă a rock-ului progresiv, mai precis a nucleului de la Canterbury. 1970, heh. Într-a doua îi auzim pe amicii lor de la Hatfield and the North.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Din nou despre presă.

Babelor,

Câteva titluri din rubricile de cultură sau „rubricile de cultură” sau rubricile „de cultură” din cotidianele Bucureştene:

„Matei Vişniec, din nou favoritul presei de la Avignon” – Cotidianul

„S-a stins celebra profesoară de pian Carola Grindea” – Cotidianul (subtitlu: Ziarul “The Telegraph” publică necrologul uneia dintre cele mai influente profesoare de pian din Marea Britanie, Carola Grindea. În casa ei îi puteai întâlni pe Pablo Neruda, Yehudi Menuhin sau Jean-Paul Sartre; Shirley MacLaine a venit să o consulte.)

„Ruxandra Donose, soprana cu biciul în mână” – Cotidianul (subtitlu: Mezzo-soprana Ruxandra Donose a fost lăudată într-o publicaţie americană pentru varianta de Carmen dură pe care a dat-o celebrului personaj, într-un spectacol montat cu fast la Opera din Cincinnati.)

„”Copilul-minune” al picturii romanesti face icoane pe sticla la Washington” – România Liberă

„Lautarii din Clejani „au subminat inhibitiile” – „Haiducii”, magie la Covent Garden” – România Liberă

„Dezbatere „Brâncuşi versus Picasso“, la Madrid” – Adevărul (subtitlu: Revista de arte frumoase spaniolă „Yareah“ organizează astăzi dezbaterea „Brâncuşi versus Picasso – Sculptura secolului al XX-lea“.)

„Vişniec, premiat din nou la Avignon” – Evenimentul Zilei

„„Bruno“ se promovează cu români” – Gândul (citat: „în noua sa comedie, „Bruno“, apar gemenele de la Indiggo, iar spotul de promovare include piesa „Dragostea din tei“, a trupei O-Zone”)

Problema mea cu acest gen de ştiri este următoarea: dacă titlurile ar fi „Klaus Schwebe, premiat la Avignon”, „Bruno se promovează cu norvegieni”, „Dezbatere Picasso vs. Moore, la Madrid” sau „Copilul-minune al picturii poloneze face magie pe sticlă la Washington”, atunci aceste ştiri ar mai fi apărut în ziarele respective? Tind să cred că nu. Şi atunci tind să cred şi că ele nu au de fapt nici cea mai mică importanţă, şi că ce le face „ştiri” este faptul că în ele este vorba despre vreun român. Şi chestia asta mă enervează, babelor, mă enervează cumplit; m-am săturat de acest „noi, Românii, suntem cei mai buni” pe care ni-l bagă pe gât ziarele; m-am săturat de naţionalismul de duzină, nemotivat şi tâmp. La ce bun, întreb, să ştim că Carola Grindea era ditamai profesoara de pian? La ce ne foloseşte această informaţie? Există un disc cu Carola Grindea pe care să îl putem cumpăra? Nu. Şi atunci? A, ca să ne batem din nou pe umeri şi să zicem „da, domne, uite ce popor avem, ne pricepem la toate”.
Da, domne, aşa e. Suntem cei mai buni. Îi batem pe toţi, la tot. Ieri, românii l-au învăţat pe Jimi Hendrix să ţină chitara în mână. Astăzi, românii zboară pe Marte. Mâine, românii vor interpreta la Scala din Milano opera Aida, scrisă de fapt de un român. Soliştii, corul şi orchestra vor fi de asemenea români. Ca şi meşterii care au construit opera respectivă. Şi ca şi echipele Inter Milano şi AC Milan, întemeiate de români, compuse din români, antrenate de români. Fără noi, planeta asta n-ar mai exista.

Hai sictir.

Rhetta

Despre popoare

Babelor,

Să nu mă înţelegeţi greşit. Din ce am scris până acum pe blogul ăsta s-ar putea să reiasă că nu îmi place propriul meu popor, poporul român. Asta este absolut adevărat. Românii sunt leneşi, proşti şi mitocani, cu excepţia celor pe care îi cunosc personal, care sunt inteligenţi, plini de umor şi foarte harnici. Că nu îmi plac, totuşi, românii, ţine mai curând de faptul că eu sunt un monument al mizantropiei. De altfel, nu îmi plac nici americanii (nişte imbecili), nemţii (prea silitori, prea prefăcuţi, prea stupizi), francezii (cretini la culme, leneşi, confundă inteligenţa cu guralivitatea), englezii (decăzuţi), scandinavii (plictisitori), spaniolii (obositori, trebuie tot timpul să te prefaci că îi crezi importanţi, altfel se supără pe tine), belgienii (perverşi), argentinienii (trişori), brazilienii (lipsiţi de adâncime), italienii (plângăcioşi, lipsiţi de bărbăţie, mai ales bărbaţii), arabii (brutali, proşti şi mincinoşi), japonezii (sterili, fără umor), chinezii (identici, dar fără identitate), bulgarii (transpiraţi şi şuncoşi), indienii (puturoşi în toate sensurile cuvântului) şi australienii (inculţi). Cel mai puţin îmi plac ruşii, un popor cu trecut de căcat, prezent de căcat şi viitor de căcat, complexaţi, barbari, duşmănoşi.
Stau să mă gândesc dacă există vreo naţiune cu care să fiu cât de cât de acord, şi descopăr cu mirare că am o oarecare simpatie pentru cehi şi polonezi, dar probabil că de fapt n-am dreptate şi ar trebui să-i detest şi pe ei.

Şi acum vine partea grea, pentru că nu găsesc un sfârşit la postarea asta, o propoziţie cu care să închei în cel mai inteligent mod cu putinţă, nimic, nici măcar două cuvinte…
Normal, pentru că sunt româncă, şi noi nu suntem în stare să ducem nimic până la capăt.
Ei, asta e.

Românii. Un studiu aprofundat. Partea IV: Codrul.

Codrul este fratele mai mare al românului. Încă din timpuri vechi, Codrul i-a oferit fratelui său, pe rând, un adăpost de invaziile popoarelor civilizate, un loc în care să facă sex în voie, un loc în care să fie mâncat de urs, lup şi vulpe şi, last but not least, un spaţiu în care să se joace de-a partizanii. Codrul este un tip înalt şi verde, în care pot fi găsite diverse comori: lemne, pungi de plastic, cutii de bere, mure, rădăcini din care se pot face leacuri băbeşti. Din păcate, în zilele noastre relaţia dintre Codru şi român s-a răcit, Codrul ajungând pe locul trei în topul rudelor, după Munte şi Mamaia.
Nu se ştie cine este de vină.

Românii. Un Studiu aprofundat. Partea II: Bărbatul Român.

Bărbatul român începe să trăiască la vârsta de 12 ani, când, descoperindu-şi pula, o ia la labă. Asta va face până la sfârşitul vieţii, căpătând pe parcurs o dexteritate uluitoare, care îi va fi de folos la multe lucruri, printre care se numără culesul căpşunilor şi scrierea de poezii. De altfel, poeziile sunt un fel de laitmotiv pentru bărbatul român: firea sa romantică, care este o treime Mihai Eminescu, o treime Viorel Ganea şi o treime Adrian Cornel Păunescu Vadim Tudor, îl va îndemna să scrie multe poezii, toate la fel de proaste, pe care le va trimite apoi femeii românce, în văditul scop de a o face să se culce cu el. Eşecul va fi adeseori doar parţial.
Terminând cu chiu cu vai liceul, bărbatul român se înscrie la o facultate din care iese la fel de prost precum a intrat. El însă nu ştie asta: convins de superioritatea sa dacă nu numerică atunci măcar intelectuală, el nu va precupeţi nici un efort în a debita imbecilităţi în public. Aici ar trebui remarcat într-o paranteză că bărbatul român cântăreşte fie 60, fie 100 de kilograme, dar niciodată între 61 şi 99; aşadar, el este fie slab, fie gras. Asta până la vârsta de 48 de ani, când el devine şi mai gras, cultivând un aspect neîngrijit şi o burtă rotundă în care deja creşte un cancer, un ulcer sau altă boală devastatoare.
Dar până acolo mai este: bărbatul român a terminat facultatea, oricare facultate, şi se angajează la o firmă care se ocupă cu comerţul, mai exact o firmă de export-import. Aici, bărbatul român se simte în largul său şi, în rarele perioade în care se preface că munceşte, aplică diversele idei pe care le-a învăţat în facultate. Asta aduce firma în pragul falimentului, dar cum patronul este rudă cu cineva cu influenţă, firma nu dă faliment şi bărbatul român nu îşi pierde serviciul. Chiar dimpotrivă: el începe să creadă că el a salvat firma, că este cea mai inteligentă persoană de pe glob şi că, în general, ar trebui să meargă la o bere. La acea bere el întâlneşte femeia româncă, se îndrăgosteşte de ea, îi spune o poezie şi o cere în căsătorie. Nouă luni mai târziu, bărbatul român devine tată. Conştient de greşeală, încearcă să-şi aline disperarea în braţele unei gagicuţe cu care va întreţine o relaţie lungă şi tristă pentru următorii 11 ani. Ani în care în viaţa sa nu se va întâmpla absolut nimic important, în afară de faptul că echipa cu care ţine bărbatul, adică Steaua sau Dinamo, va reuşi să câştige cu chiu cu vai un campionat. Şi atât.
Iată-l acum, deci, pe bărbatul român ieşind la pensie. Nu apucă să se bucure prea mult de ea; bolile pomenite mai sus îi cotropesc corpul gras şi respingător, dovedind astfel că teoria bărbatului român conform căreia el este nemuritor şi nici ţigările, nici alcoolul n-au ce-i face, este profund greşită. Bărbatul român se stinge din viaţă după chinuri grele, dar şi după ce aruncă o grămadă de bani pe vrăjitoare, leacuri băbeşti şi alte tâmpenii.
Moartea bărbatului român este, ca şi viaţa sa, neimportantă, nesemnificativă şi neglijabilă pentru oricine altcineva în afară de el însuşi.
Ba uneori până şi pentru el.

Românii. Un studiu aprofundat. Partea I: Femeia Româncă.

Babelor,

După ore îndelungate de studiu am reuşit să ajung la nişte concluzii. Ce-i drept, obiectul studiului a fost folosirea slide-ului de către David Gilmour şi Chris Rea (era un studiu comparativ), iar concluziile le-am tras în alt domeniu: femeia româncă.
Dar nu vrea să vă ţin pe jar. Ştiu că sunteţi curioase din fire, altfel n-aţi fi aici. Posibil ca studiul să vă atingă, rănească sau chiar ucidă pe unele dintre voi, lucru pe care îl regret profund, dar n-am ce-i face, în afară de a îmi exprima regretele profunde, eterne, şi, mai ales, nesincere.

Femeia româncă începe să existe de la vârsta de 12-14 ani, când i se dezvoltă anumite părţi ale corpului şi ale creierului. În urma acestei metamorfoze, românca capătă un corp suplu, sâni mari, talie subţire; din păcate, deocamdată îi lipseşte curul, care adeseori nu va apărea niciodată. La şcoală ia note mari, îndeobşte 10, şi va lua şi bacul cu uşurinţă şi cu o medie de 9,86. În timpul liceului va avea diverse experienţe romantice şi nu numai, aparent lipsite de importanţă. Doar aparent, însă: primul ei prieten, care este în mod invariabil un imbecil, va rămâne pentru femeia româncă un etalon de frumuseţe şi inteligenţă, calităţi pe care le va căuta ulterior zadarnic în orice bărbat.
Odată cu terminarea liceului, românca va lua o decizie greşită, dând – şi intrând – la ASE. Pe de altă parte, să n-o condamnăm; alegerea oricărei alte facultăţi, dar în special a celei de Filologie şi a celorlalte facultăţi cu profil umanistic, s-ar fi dovedit în cele din urmă la fel de greşită. Totuşi, femeia a intrat la ASE, un prilej bun de a cunoaşte o grămadă de persoane insipide, pe care ea le va găsi din păcate fascinante.
În fine. Anii trec, femeia termină ASE-ul şi se angajează undeva. Oriunde, dar preferabil într-o companie multinaţională. Acolo, ea cunoaşte un bărbat. Un bărbat român, cu acel şarm balcanic care poate fi interpretat cu uşurinţă şi drept lene sau chiar prostie. Acesta este momentul în care femeia se uită în oglindă, descoperă că are 24 de ani şi decide să se căsătorească. Totodată, acesta este şi unul dintre ultimele momente în care femeia mai arată bine; imediat după nuntă, ea face pui, pierzându-şi apoi definitiv talia (care se îngroaşă), silueta (care se îngroaşă şi ea) şi sânii (care se fleoşcăie). Femeia româncă este însă încă fericită. Încă, pentru că peste puţini ani va descoperi că bărbatul o înşeală cu te miri ce curviştine adunate de pe drumuri. Totuşi femeia îl înţelege. Ei nu-i mai arde de sex, are acum copiii cu care se poate juca în voie, având mult timp acum că s-a lăsat de muncă, timp pe care şi-l petrece observând cum i se atrofiază creierul. Se întâlneşte săptămânal cu celelalte femei din viaţa ei (viaţă în care bărbaţii nu mai joacă nici un rol): mama, sora, prietenele aflate în aceaşi situaţie. Împreună, îşi vorbesc de rău soţii şi de bine plozii. Zgomot mult, minte puţină.
Mai trece nişte vreme. Femeia româncă a ajuns la 65 de ani. Soţul i-a murit, şi acum ea îşi petrece timpul liber îngrijindu-i mormântul şi spunând oricui are ghinionul să se nimerească prin preajma ei ce mare om a fost tipul, ce bărbat excepţional, ce tată perfect. Minciuni, evident, asta ştie până şi ea. Dar totuşi, altă soluţie nu există; ar fi groaznic dacă femeia româncă ar recunoaşte că a dus o viaţă de căcat alături de un om mediocru, de pe urmă căreia nu s-a ales decât cu doi copii răi şi proşti, care stau tot timpul cu gândul la moştenire şi nu îşi sună mama decât de trei ori pe an: de Paşte, de Crăciun, şi la două zile după ziua ei, când îşi amintesc că au uitat s-o sune.
Femeia româncă trăieşte optzeci de ani. În general, îi trăieşte degeaba.

Antonescu şi Dracula….

Reciproc îşi sugeau pula.

Citez din comentariile de la articolul „Ţigan nu rom”, de pe siteul ziarului Căcat:

„PACAT CA NU A REUSIT ANTONESCU SA I ARDA PE TOTI”

„Daca ar mai fi trait Antonescu…. !!!!!”

„caut ANTONESCU…”

„poate se mai naste un patriot ca Antonescu”

„Unul ca V.Tepes ne trebuie in Romania si unul ca Antonescu sa ea toate jegurile societatii.”

„Unde este Antonescu sa deporteze totii tiganii”

„Pacat ca a fost lasat maresalul Antonescu sa-si duca traba pana la capat”

„daca mai traia Antonescu i-i facea autostrazi pe toti!”

„priviti in spate si vedeti ce au facut stramosii nostri – Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Vlad Tepes Mihai Viteazul, Cuza, Carol I, Antonescu”

„numele etniei asteia de „untermencheni”este de …tigani!si era bine bine daca ANTONESCU si HITLER 9ii strapea din europa !!!!!”

„UNDE ESTI TU ANTONESCULE?”

„daca mai traia antonescu dadeam la circ sa vad un tigan”

„Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei, Sa’i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de’a sila sa’i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni”

„tepes cred ca invie”

Ei, babelor, şi citind eu acest comentarii, mi-am dat seama că asta e. N-avem ce să facem. Ăsta e poporul român: un bou. Sau, dacă poporul român este femeie, o vacă.
Pentru că ne este scris, ca popor, să tânjim pentru eternitate după Ţepeş şi Antonescu, în timp ce un englez poate spune „ah, ne-ar trebui un nou Churchill sau o nouă Thatcher sau un nou Disraeli”, iar americanii îşi pot dori un nou Kennedy sau Reagan sau Roosevelt (ba până şi nemţii pot să îşi amintească de Adenauer sau Erhard sau Kohl).

Ei, şi noi, românii, avem de ales dintre un conducător medieval care n-a ieşit din faza anală (mă refer la chestia cu ţepele) şi un mareşal imbecil care a făcut căcatul praf.

Shit, doamnele mele.
Shit.

Romani si tigani

Rhetto, am disparut pentru ca mi-e sila de ce e in jurul meu. De viata pe care o duc. De viata pe care o duc cu tine, bineinteles. Daca as fi mai tanara, as scapa, poate, m-as duce dracului undeva departe. Dar nu mai pot, nu mai am cum. Mi-e scris sa stau langa tine si basinile tale. Iti da mana sa scrii posturi savante si sa azvarli idei marete in globosfera, da’ sa platesti intretinerea nu mai stii. Sa speli cacatu dupa pisici ai uitat. Te besi si te caci toata ziua, da esti prima aicea la discutii cu cei mai tineri ca noi. Daca ai sti ce-nseamna cuvantul asta, ti-as spune RUSINE, dar nu stii.

In rest, ce pot sa zic. In sfarsit ai scris si tu in sfarsit un post inteligent, asta cu tiganii. Da, te felicit, lucrurile astea trebuie spuse si e bine ca le discutam aicea.

Culmea este ca zilele trecute chiar am fost intr-un sat de tigani din Romania, unde am stat cateva zile. Nu, nu e nici o gluma, chiar am fost, am martori. Oamenii traiau intr-o mizerie sinistra, dar nu faceau nimic rau, sau cel putin nu mie. Se mai bateau intre ei, se mai trageau de par, dar in rest erau foarte ok. O vorba rea nu mi s-a aruncat, iar cand eu – eu, atentie – am pronuntat cuvantul pula, barbatii si femeile lor si-au intors privirea. De ce? Ei bine, pentru ca le era rusine de ce-am zis. Iarasi, nu e nici o gluma, ceea ce spun s-a intamplat in Romania, la aprox. 100 – 120 km de bucuresti.

Intr-una din seri, insa, cand stateam la o sueta cu romanii care erau cu mine, limbile s-au dezlegat la o tuica. Asa se face ca unul din romani, nume cunoscut in cinematografia romaneasca, a spus ca tiganii trebuie omorati cu totii. Eu am inlemnit, fireste. Mai mult, cei alti cativa romani care erau in preajma l-au aprobat cu multa convingere. Da, parea sa fie concluzia serii, tiganii trebuie omorati in masa, peste ei data bomba atomica sau cu pisat, aruncat napalm, facute rautati. Iar n-am putut crede ca cineva poate uri pe cineva atat de mult, drept care am spus stop.

Stop. Tiganii nu trebuie omorati pentru ca nu sunt toti la fel, logic vorbind este imposibil, iar realitatea imi sustine cuvintele. Nu ma apuc sa dau exemple de tigani cu doctorate sau mai stiu eu ce, pentru ca n-au relevanta. Argumentele mele au fost insa urmatoarele: E periculos sa generalizezi; e periculos pentru ca e pur si simplu imposibil ca o anumita grupare, etnie sau rasa sa fie compusa din indivizi identici unii cu ceilalti; 2 – nu poti uri pe cineva cu atata intensitate, pentru ca in felul asta – intr-un mod subtil – te autodistrugi. Asta o stie oricine.

Atat mi-a trebuit sa zic. In momentele urmatoare initiatorii acestei discutii destepte aproape ca au vrut sa ma stranga de gat. „Iubitoareo de tigani!” au urlat la mine, „si tu esti tiganca, e clar, de-aia le ei partea! Te lasam intre ei, nu mai ramane os din tine!” Nu mai continui, nu are sens. Cinstita sora Rhetta o poate da in scris, nu sunt tiganca. Chiar daca as fi insa, n-as avea nici o rusine. O spun aici sus si clar, a fi tigan e unul si acelasi lucru cu a fi roman, bulgar, rus, sau pur si simplu cu a fi om. De-asta petitiile si proiectele de lege de genul asta (care spre oroarea mea sunt sustinute de prea multa lume) nu au nici o sansa de reusita.

Eu una nu voi subscrie in veci la o asemenea ineptie, doamna Gabriela Antoniu, sau Pizdoniu, sau cum te numesti, jurnalista a ziarului Cacat. Nu veti reusi sa semanati ura intre noi, pentru ca nu toti suntem imbecili. Sora Rhetta are insa pe undeva dreptate – ar trebui sa ne fie rusine de articolul pe care l-ai scris. Iar tu sa-ti dai demisia sau sa fii concediata. Sa ne mai miram ca Harghita si Covasna vor autonomie? N-avem de ce. Cu oameni ca tine e normal sa vrea sa-si faca propria lor tara. Sa puna granita intre ei si cacatul din capul tau.

As vrea, desi poate nu e locul aici, sa le multumesc celor care au scris vorbe bune despre blogul nostru. Chiar si celor care nu le-au scris, cum ar fi domnul Alex Leo Serban, a carui prezenta a imbogatit intr-un fel sau altul nimicnicia noastra virtuala. Datorita voua ma intorc aici mereu si mereu desi trebuie sa am de-a face cu nesimtita de Rhetta.

In incheiere, as vrea sa va spun ca, da, am facut si poze in satul de tigani (iar pentru cei care vreti sa stiti numele locului, am sa vi-l spun in privat). Am sa atasez aici una dintre aceste poze. Va las pe voi sa decideti daca fetzele lor sugereaza faptul ca trebuie omorati, anihilati sau mai stiu eu ce. Eu una ma voi impotrivi cu toate puterile oricarei discriminari in ceea ce-i priveste.

dscn0937