Progresismul a murit la Țăndărei. Din fericire

Încă de când Horia Roman Patapievici a devoalat political corectness-ul drept ceea ce e, adică un soi de comunism de sorginte americană, cu toții am realizat ce sunt corifeii lui: niște cretini patentați, cu creierii lichefiați de excesul social media. Pe imbecilitatea acestora de altfel, a și fost posibil, parțial, succesul PSD din 2016, pentru cine își aduce aminte, când, cățărați pe umerii viguroși ai lui Dacian Cioloș, principalii lui exponenți au început să-și agite imbecilitatea prin lume. Nu e cazul să dăm nume, deși o putem face, dar toată lumea știe cine erau. De la înălțimea așa ziselor lor postamente ne strigau cum trebuie să iubim țiganii, să-i luăm la noi acasă, deși înțelegem că lucrul ăsta s-a rezolvat până la urmă, i-a luat Cristian Neagoe la el și acum joacă toți, gratis, în reclamele la WWF. De aici începând un fel de curent îndoielnic care a început s-o ia la vale prin societate și care, all in all, numără cam undeva la vreo 2-30.000 de oameni. Adică aproximativ cam câți unici au revistele promovate de acești oameni pe zi. Sau, mult zgomot pentru nimic, cum ar spune un dramaturg străvechi.

Ok, dacă ați început să tremurați de nervi până aici, asta e foarte bine. Asta și urmăresc. Iar dacă, vis-a-vis de subiectul pe care am început să-l dezbatem, este perfect adevărat că nu putem generaliza, oameni ca Valeriu Nicolae, Gelu Duminică și mulți alții demonstrând cât se poate de clar că există și exemple foarte, foarte pozitive printre țigani, tot la fel de adevărat că numai cu ei nu se poate face primăvară. Dar deloc, deloc, nici măcar, așa, un mic înmugurit de ghiocel nu se poate face, pentru că acești oameni sunt mult prea puțini față cu misiunea despre care facem vorbire. Și pe care, nu-i așa, ne tot facem că o ascundem sub preș, iar când vine vorba despre ea scriem statusuri drăguțe ca să nu supărăm, vezi Doamne, pe cineva, deși nu știm pe cine am putea supăra spunând adevărul. Chiar, pe cine? Pe marii munți de intelectualitate care s-au stropșit la Vladimir Tismăneanu de mai aveau un pic și-l crucificau? Scuze, nu, pe ei cel mult putem să ne pișăm, dar de speriat de ei nu ne speriem, că, repet, n-avem de ce.

Ok, veți spunde, și atunci despre ce vorbim aici? Cine e vinovat și ce se poate face? Păi, din punctul meu de vedere, e simplu: vinovat este statul român, care este foarte, foarte, foarte slab și care nu a fost, nu este și nu va fi niciodată preocupat să propună niște politici coerente pentru integrarea acestor oameni în societate. Dimpotrivă, îi vezi în continuare defilând în hainele lor strămoșești prin satele și micile orașe ale României, făcând în continuare ceea ce știu mai bine, adică cerșind și furând, nu mi-e clar în care ordine. Iar când spunem politici coerente, atenție, nu ne referim la ideea ca presa de stânga să scrie despre ei în ideea că sunt și ei oameni. Că sunt oameni știm și noi, doar că vrem să vedem, cumva, nu știm exact cum, și din partea lor un efort cum că încearcă măcar parțial să se integreze în societatea românească și nu doar că societatea românească este obligată, dictatorial, de CNCD, să nu scrie răutăți despre ei pe Facebook sau cine știe unde.

Dar dacă tot vorbim despre PC și despre nuanțe, să mai spunem un lucru. Acest pseudo-curent face exact aceeași greșeală pe care a făcut-o și Ceaușescu. Care, așa cum bine știm, dacă ne lăsa naibii să ieșim din țară de două-trei ori pe an și ne mai dădea și ceva mâncare, trăia bine-mersi și azi. Ei bine, la fel și cu PC-ul. Dacă și vajnicii ideologi acestui pseudo-curent încercau să introducă o nunanță binemeritată în limbajul lor de lemn și anume că e ok să fii tolerant cu niște categorii care respectă legea, cum ar fi persoanele gay, dar că țiganii merită un tratament aparte, și mă refer aici, din nou, la politici sociale coerente și nu orice altceva ați putea să vă imaginați, atunci poate că mai avea o șansă. Dar nu, oamenii despre care fac vorbire, ideologii PC, au preferat să disemineze mesajele ca atare, la grămadă, așa cum le înțelegeau și ei de unde veneau ele, adică de peste Ocean, obligându-ne să fim toleranți în bloc, nediscriminatoriu, ca să încerc să fac un banc amar. Băi, scuze, parcă nu merge. Una e să fiu tolerant cu cineva care are niscai noțiuni față de ce înseamnă lege și alta cu altcineva care nu are absolut nicio noțiune despre acest lucru, chiar și la generații bune după ce a poposit aici din stepele Asiei și l-a scos Kogălniceanu din lanțuri. Mă ierți, tovarășe comunist pe stil nou, dar asta chiar nu pot face, și nu doar că n-o pot face eu, dar n-o poate face nimeni normal la creieri.

Concluzia? E simplă. Nu doar că political corectness-ul a murit, exponenții lui fiind acum precum soldatul japonez care încă mai lupta în Al Doilea Război Mondial după 29 de ani, dar ceea ce încearcă în continuare acești oameni, puțini, să trâmbițeze prin social media și două-trei gazete pe care nu le citește nimeni, certându-ne de câte ori atragem atenția că țiganii sunt, în marea lor majoritate, barbari și necivilizați, chiar și la 30 de ani după Revoluție și după zeci de milioane de euro veniți de la Comisia Europeană, doar-doar vom reuși să-i integrăm, nu doar că nu ajută această categorie socială, ci dimpotrivă, mai rău îi face. Nu asta e direcția. Nu așa vom putea să-i ajutăm, ceea ce, contrar a ceea ce s-ar putea înțelege din acest articol, ne dorim cu toții, ci, dimpotrivă, votând la putere oameni care au politici sociale coerente în ceea ce-i privește. Iar în momentul de față, din păcate, acești oameni nu există, orice mi-ați spune. Pentru că nici chiar la USR sau PLUS nu am văzut pe nimeni, țigan sau nețigan fiind, care să vină și să spună: da, tată, după ce luăm puterea facem asta, asta și asta pentru ei. Nu. Suntem în continuare la nivelul inițiativelor individuale, haiducești, salutare, o spun încă o dată, extraordinare, gen Valeriu Nicolae și Gelu Duminică, deși exemplele sunt mult mai multe, și cam atât. În rest o mare, mare liniște și o mare noapte.

Păi, scuze, nu așa se face treaba.

O ţară în care

O ţară în care un australopitec ocupă, în virtutea inversării oricărui sistem de valori, funcţia de vicepremier, în loc să fie un simplu boschetar, nu e o ţară ok

O ţară în care un asemenea asutralopitec omoară un om din pricina faptului că nu are simţul răspunderii şi, chiar dacă l-ar avea, ar fi inutil, statul de drept fiind în continuare nefuncţional şi deci nimeni neputând să-i ceară socoteală, nu e o ţară ok

O ţară în care oamenii nu se revoltă în faţa unui asemenea caz de barbarie demnă de evul mediu, iar nu are cum să fie ok, dintr-un simplu motiv: că acei oameni, oricine ar fi ei, dacă ar avea un pic de demnitate, pur şi simplu ar ieşi cu zecile de mii pe străzi şi ar călca în picioare toată clasa politică

O ţară în care oamenii îşi acceptă condiţia de slugi, spunând că pe ei nu are cum să-i privească o asemenea poveste, este, evident, o ţară greşită. De ce? E simplu, pentru că dacă o asemenea întâmplare trece neobservată, mii de altele vor trece asemenea şi măcar una dintre ele tot ne va privi pe unii dintre noi, de la o simplă internare pe pile până la clasarea unei revoluţii care, chipurile, nu mai este de actualitate

Şi, în sfârşit, o ţară, oameni buni – aceeaşi, că alta asemenea nu mai există – în care, repet, omul simplu nu are absolut nicio limită de la care să spună că paharul s-a umplut şi nu mai suportă, înseamnă realmente că este o ţară fără viitor. Iar aici treaba e şi mai complicată, pentru că dacă numai strucuturile pot să scoată oameni în stradă să facă revoluţii pe care după 25 de ani tot ei să le claseze, chiar înseamnă că ne merităm soarta.

Lucru pe care îl ştiam, desigur, dar e totuşi de necrezut că noi, românii, suntem definiţi cel mai bine de aceeaşi propoziţie nenorocită de care nu mai scăpăm odată. Nu, nu aia cu muieţi-s posmagii şi nici aia cu sugi pula, ci fix aia cu faptul că ne merităm soarta. Ruşine. Ruşine mare de tot.

Românii sunt nişte proşti. În frunte cu Manolescu

Două scandaluri mari şi late au zguduit zilele trecute piaţa de carte din România. Piaţa de carte din România fiind, vorba cuiva, cam cât aia a unei edituri mari din Franţa. Vorbesc de încasări, cutare cutare.

Scandal 1 – Manolescu s-a senilizat complet, drept care vrea să-şi asigure curu cât mai are zile, drept care s-a gândit să impoziteze, la grămadă, cititorii şi editorii din România. Asta înseamnă forfetar de 1 leu pe carte, împins în parlament cu sprijinul bunului său amic, Jean Valjean Varujan Vosganian, nulitate literară şi (cum altfel?) vice la USR. Desigur, o instituţie inutilă, dar ca să aveţi o idee despre circuitul întregii chestii, imaginaţi-vă că acest timbrul literar (da, asta e denumirea savantă pe care au găsit-o unei chestii care nu e nimic mai mult decât o taxă de protecţie) nu se duce în final, în marea lui parte, decât tot către USR. Adică aproape în totalitate către o gaşcă de indivizi care nu produc, în cel mai bun caz, decât o literatură de tot căcatul. În fine, or mai fi şi câţiva ok, printre ei, dar ăia sunt probabil atât de puţini că e ca şi cum n-ar fi.

Scandal 2 – Cărtureşti Carusel, cea mai tare librărie din România. Am fost, am văzut-o, locanta e bestială. Dar, acuma ce se-ntâmplă, din păcate pentru acest Carusel, el a fost construit în România, unde românului nu-i convine nimic. Poate să fie ea oricât de mişto, sau de ieftină, sau de bună, sau de şmecheră, românul (care se ştie că e cel mai înţelept individ de pe planetă) tot va găsi ceva să-i reproşeze. Cum ar fi că de ce e prea scumpă? Păi dă-te-n morţii mă-tii, române, dacă e prea scumpă nu intra în ea, futuz gura mă-tii de prost ce eşti, mergi în pula calului în birturile de cartier unde ai ars-o toată viaţa şi prăbuşeşte-te pe veci într-o baltă de căcat, că de mai mult nu pari să fii în stare. Dacă e prea scumpă, du-te-n pizda mă-tii, intră şi tu unde-ţi permiţi, că aia e, oamenii au investit nişte bani şi e cumva normal să vrea să şi-i scoată.

Sau că de ce vând şi nu ştiu ce brizbrizuri pe lângă cărţi, că adică cărţile, cum ar veni, mai mult nu sunt decât sunt. Păi dă-te bă-n pula mea de român prost, căcam-aş în pizda mă-tii, dacă pune Manolescu taxa de protecţie pe carte, ce pula calului vrei să facă oamenii, să moară de foame ca să-ţi facă ţie pă plac şi să nu te isterizezi când realizezi ce viaţă de căcat ai şi cu şi fără librăria asta?

Sau una şi mai tare e că de ce a costat un milion de euro. De-aia, românule, ca să te scandalizezi tu. Dar numai când eşti cu pula-n gură.

Hai sictir de-aici de ţăran prost ce eşti, că pentru tine şi muieţi dacă sunt, tot nu mănânci posmagii ăia. De ce? Pentru că tu mănânci doar căcat, cum ar veni.

Învățăturile Vetei Marx către Traian Băsescu

Dragă Traiane,

Mă vei scuza pentru adresarea informală. Deși nu ne cunoaștem personal, vei înțelege că îmi permit, dată fiind etatea mea, în decursul căreia am văzut picnicuri pe Valea Prahovei cînd încă nu se inventase portbagajul de Dacia papuc.

Așadar, Traiane, deși – cu toate riscurile de a stîrni animozități – îți spun sincer că la un moment dat ai fost apreciat pe acest blog,  ei bine, iată, a sosit vremea să mă întreb ce dracu e în capul tău. Să fi devenit cumva senil? Că bou nu cred să fi fost vreodată.

Nu știu. Sigur e că faci greșeli după greșeli, unele mai stupide ca celelalte, de parcă ai fi un copil bătrîn care se joacă cu cardul și liniuța de cocaină pe post de puțulică și nisip. Nisipu terenului agricol pentru care a luat Ionică-ta bani de la CEC, firește, înțelegi că la asta mă refer.

Doar că nu despre asta e vorba aici, măi Traiane, nu despre lupta de clasă pe care pare să o sugereze fronstispiciul acestui blog. Care blog, deși pare de stînga, te asigur că e de dreapta, dar asta poate că e mai greu de înțeles. Așadar nu mînia proletară mă mînă în luptă de data asta, nu comentariul ieftin a la Roncea, pentru că ai înțeles probabil de la prima literă că nu sunt Roncea și nici măcar Ecaterina Teodoroiu contra nemților care vroiau să cotropească bunătate de țărișoară. Mă doare, spre exemplu, în cur de ce-ai făcut cu flota aia, dacă ai făcut vreodată ceva cu ea. Pur și simplu mă doare-n cur.

Ce nu pot să înțeleg însă, este de ce ieși din politică lăsînd în jurul tău numai imbecili. A, nu, că de fapt nu ieși din politică, ai să-i spui babii, pentru că tu, vezi Doamne, ai creat bășina aia de Mișcare Populară ca să te pună prim-ministru. Cumva, nu se știe cum, în urma unor calcule la fel de complicate ca mintea unui creator de rebusuri. Ei bine, dă-mi voie să-ți spun că dacă ăia te vor pune pe tine prim-ministru, cretinii ăia în frunte cu Baconschi, parcă nici nu prea merită toată jucăria. Sau băiatu ăla, Tomac, despre care nu pot să afirm nici măcar la vîrsta mea că e un bou, fiindcă nu-l cunosc, doar că nu pare să fie genul de băiat capabil decît să aibă un nume de care să-ți bagi joc cu toată priceperea de care ești în stare. Asta ca să nu mai vorbim de Cătălin Predoiu, omul care pare prototipul incompetentului ultim, adică acel gen de incompetență, Traiane, dincolo de care nu mai e posibilă nici măcar Elena Udrea. Și tu știi toate lucrurile astea, bătrîne, în adîncul sufletului tău, sunt convins că le știi, doar că a face și pasul spre acceptare ar însemna să-ți recunoști partea de vină.

Care parte de vină, întrebi? Hai măi Trăiănică, dar ești chiar culmea! Cum care? Aceea de a fi fost înconjurat toată viața de mediocrități și impostori, ca urmare a caracterului tău mai egolatru chiar și decît cel al fotbalistului român care ratează singur cu protarul și coechipierul perfect liber! E psihologie pură, prietene, nici nu trebuie să fii vreun mare specialist, deși probabil că diverse manuale ale acestei materii ar putea fi rescrise conform cu momentele cheie ale carierei tale. În fine. Deci parte din tot acest insectar de neaveniți, de oameni care se află în treabă, de Emili Boci lipsiți de viziune și charismă, parte din el ți se datorează. Fără nevoia ta legendară de a nu fi contrazis, motiv pentru care ai fost incapabil să-l suporți mai mult de 5 minute pe Tăriceanu, acești indivizi mărunți nu ar fi fost posibili. Sigur, cealaltă parte a lor, te rog să nu fii chiar pînă-ntr-acolo de narcisist să crezi că absolut toți ți se datorează, deci cealaltă parte sunt urmări ale neajunsurilor geneticii, dar asta e cu totul altă discuție. Unde tu nu puteai pune oameni strîmbi sau de paie, iată că îți sărea în ajutor viața însăși, scoțînd în calea ta diverși cocoșați la minte sau cine știe ce alte făpturi subterane.

În fine. Mult n-am să mai insist. Decît ca să-ți îndrept o întrebare ușor speriată: ăștia sunt oamenii cu care vrei tu să faci opoziție de la anul? Dintre ei vrei tu să iasă viitorul om de stat al României? Păi de ce-ar intra printre ei un astfel de om, ca să pargă semințe – intelectualmente vorbind – cu Baconschi? Să fim serioși, pe bune, chiar hai să fim serioși, Traiane, mai dă-o-n pizda pizdelor mă-sii de treabă. Nu merge. Și-atunci cum, cum să facem, cum propui să procedăm cînd, iată, înțelesul mai grav al acestei stări de fapte ești chiar tu și anume faptul că, hai s-o spunem p-aia dreaptă, ai ajuns să îndepărtezi oamenii, lumea bună pur și simplu nu se mai apropie de tine din cauză că ești atît de ranchiunos și, repet, egolatru? Nasol. Nasol pentru că, iată, te dovedești, din păcate, genul de om care cu o mînă face și cu o bășină desface și poate că n-ar fi exagerat să spunem că dacă erai un pic mai înțelept, toată bruma de instituții care mai asigură cît de cît statul de drept ar fi trăit bine-mersi și de-acum încolo. Evident, de-acum nu va mai fi cazul. Te vei scufunda, încet, ca un pachebot nituit cu căcat și tot ce va fi fost vreodată măreț va deveni la rîndul lui un căcat pe fundul mării.

Mă rog. Să nu devenim, totuși, atât de pesimiști. Norocul tău e că sunt o ființă practică. Prin urmare lasă dracului nervii la vederea acestui articol și hai să stăm de vorbă. Îmi ofer timpul la orice oră din zi să te învăț ce se (mai) poate face și eventual chiar și serviciile. Cu alte cuvinte, aștept să mă suni. Dar mai repede, pînă nu va deveni totul chiar ireparabil, situație pentru care știm cu toții că există șanse chiar mari.

O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Rugăciunea poporului român

Dumnezeule mare și bătrîn,

Dacă exiști pe undeva prin străfundurile universului, fă-ne și fă-Ți, te rugăm, un pustiu de bine și ascultă-ne. Ia seama și la noi, românii.

Te rugăm, așadar, Atotputernice, chiar dacă Ți se va părea ciudat: omoară-l odată pe Ion Iliescu. Ne-am săturat. Ajunge. Nu mai putem. Nu mai vrem ca acest cripto-comunist odios să se mai răscoale din cînd în cînd, atunci cînd îi îngăduie senilitatea, și să ne țină lecții despre cinste, morală și viață. E un paradox nasol aici, bătrîne, nu observi, ca tocmai această relicvă sovietică ruginită să ne povățuiască atît de condescendent cum să construim lumea de mîine, în care el nu are nici cum și nici de ce să mai aibă loc? Ce să ne spună el, ce să ne mai învețe creierul ăla al lui osificat de octogenar? Nu simți, nu e destul de evident că e absolut nefolositor, chiar și pentru colegii lui de partid? Insistăm, prin urmare, poate că o să zici că e cu păcat să-i dorim moartea unui bătrînel aproape nevolnic, dar ia aminte!, fii cu atenție!: poți vedea foarte bine chiar Tu, că nu e nici nevolnic și cu atît mai puțin bătrînel, deși așa pare, pentru că dacă era s-ar fi stins din viață cînd i-a venit sorocul, adică deja de vreo 20 de ani, cînd tot bătrînel era. Sigur, iau în considerare și varianta în care armiei tale îngerești să-i fie silă să aibă de-a face cu un astfel de specimen, dar chiar și în acest caz nu e nicio problemă. Mandatează-ne să facem asta și o vom duce la bună îndeplinire. Sunt mii de oameni care îi doresc dispariția, imposibil să nu știi și care probabil că ar jubila să-l calce cu tancul pe stradă.

A doua la mînă, prietene ceresc, deși iar o să zici că e ceva ciudat. A doua la mînă e că aș vrea să faci ceva chiar împotriva mea, poporul român. Vezi Tu, într-un rar moment de luciditate mi-am dat seama că sunt absolut idiot ca neam, ca popor, cum vrei să-i spui, și că ceea ce mi se întîmplă e numai și numai din vina mea.  Am realizat așadar și prin urmare că nu e nimeni altcineva vinovat de ceea ce se petrece cu mine decît eu, că nu e absolut niciun fatalism la mijloc și că toate căcaturile pe care le trăiesc mi se datorează. Altfel m-aș revolta cumva, bătrîne, e destul de evident și n-aș sta în casă ca un bou să mă uit la televizor, altfel nu i-aș mai vota de fiecare dată tot p-ăia, că alții cică nu sunt, sau altfel aș lua iataganu-n mînă și m-aș duce la acești băieți la costume instalați confortabil în fotolii să le cer socoteală, sau poate că aș pleca pur și simplu din țară, n-aș sta aici ca o vită bună de dus la tăiere, ceva aș face, mai mult ca sigur, orice-ar fi. Dar iată că nu fac. Nu întreprind nimic. Și timpul trece și eu ascult toate vorbele deștepte care se spun în jurul meu, că fiecare se simte dator să aibă și el o părere, da tot degeaba. Că timpul trece și eu îmbătrînesc, amice și nu numai eu, ci și toată lumea asta din juru meu care se preface că are speranțe și vreo două-trei bucurii. Oamenii ăștia veseli și proactivi care pun poze pe facebook cu mîncarea pe care-au gătit-o la cină și își imaginează că toate astea pe ei nu-i privesc sau pe ăla micu al lor care tocma a deschis ochii și gîngurește inocent într-o țară ca România.

Așadar, te rog foarte frumos să iei seama și să mă asculți și pe mine, că și eu tot poporul Tău sunt, chiar dacă mai de căcat.

Ai treabă multă: mai întîi Iliescu, ca să mă bucur că-l văd crăpînd și apoi eu, că sunt la fel de inutil ca și el.

Amin

Protestul Roșia Montană, ziua 3: Viitorul României

Este anul 2028. Cei nouă milioane de români care se mai află între granițele țării lor (Ardealul l-au pierdut), trăiesc în condiții mizerabile. Sunt conduși de progeniturile lui Dan Voiculescu, înmulțite nu se știe cum pînă la un număr suficient ca să ocupe toate funcțiile din stat. Chiar și așa însă, au uneori motive de bucurie. E singurul stat din lume unde șpaga funcționează pe post de salariu. Lucrul le convine, pentru că în felul ăsta nu mai trebuie să-și bată capul cu banii: puținele locuri de muncă care mai există trimit salariile direct în conturile medicilor, avocaților, profesorilor de care românii noștri au atîta nevoie. În felul ăsta se dovedește, evident, că utopia ultimă – societatea fără bani – era totuși posibilă.

Este anul 2028. În locul Roșiei Montane este ceva de pe altă lume. Arată ca un strat oceanic de căcat de pe marte, asezonat cu acid sulfuric. În el se scaldă vaci, cîini, viermi uriași, dar și ceva care arată (doar întîmplător) a oameni. Au șase ochi, nouă mîini și trei puli. Chiar și femeile. Se răstesc unii la alții cu răgete și alte sunete greu de distins. Culmea însă, se înțeleg chiar și așa. E normal, de altfel, e limbajul pe care l-au învățat de la televizor începînd cu celebrii ani 2020, cînd s-au instituit talk-show-urile bazate exclusiv pe bășini și rîgîituri. Se înțeleg în felul ăsta și cu oamenii care mai trăiesc în alte locuri unde au existat proiecte de exploatare minieră. Nu mai e nevoie s-o spunem, aceste locuri arată la fel ca Roșia Montană.

Este anul 2028. Cîinii au ajuns la fel de numeroși ca oamenii, care le cad victime în număr de cîte 50-100 pe zi. Ba chiar în anumite orașe numai cîinii fac legea, ei ajungînd să eutanasieze cetățenii care îndrăznesc să-i deranjeze umblînd aiurea pe stradă. E adevărat însă că dovedesc milă față de cetățenii inimoși care îi apărau pe vremea cînd încă mai erau amenințați de oameni. Astfel, copulează fără jenă cu babele și iubitorii de animale din ONG-uri, cu care de altfel întemeiază familii și uneori se și căsătoresc. Au însă o singură, dar mare problemă: nu se mai pot pișa la copac, pentru că ultimul a fost tăiat cu ani buni în urmă.

Este anul de grație 2028, sau poate și mai curînd. Afacerile, atîtea cîte mai există, s-au specializat în construcția de coșciuge, fiind singurul lucru pentru care mai există cerere. Chiar și așa însă, toate aceste mici întreprinderi sunt deținute de ruși și ucrainieni, dovedindu-se în felul ăsta că de unele lucruri românii n-au putut să scape niciodată. Dar nu-i nimic! În România anului 2028 există din fericire piața neagră de trafic cu carne vie, pe care românii o exploatează cît pot. Sigur, vă veți întreba de ce se numește piață neagră din moment ce țara este sub stăpînirea unor popoare vesele, renumite în istorie pentru transparență și lipsă de corupție. Explicația e simplă: frații noștri slavi apreciază româncele, dintre care își iau uneori cîte șapte, ba chiar și opt neveste.

Tot în acest an 2028, cineva va da total întîmplător peste această postare. Fiind foarte bătrîn acest om își va aduce aminte că la un moment dat oamenii au ieșit în stradă pentru ca măcar o parte dintre lucrurile descrise mai sus să nu se întîmple. Evident însă că nu au reușit. Au căzut victime nepăsării propriului popor, pe care au încercat în zadar să-l ridice din scaunul unde privea la televizor.

Iată, așadar, despre ce este (sau mai bine zis va fi fost) vorba în Piața Universității. Sau pe Bulevardul Elisabeta, sau Calea Victoriei, sau Magheru, sau pe unde vom mai ajunge.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Învierea la români

Străbunicilor,

Io nu sunt așa festivă de felu meu, da chemările ortodoxiei și a satului natal au învins, n-am avut ce să fac. Pentru că io sunt originară din Bumbești-Livezeni, unde se știe că fioru religios e ăl mai aprig și mai străpungător din toată țărișoara asta. Drept care mi-am vopsit ouăle (avem și-o găină), am înșfăcat aparatu foto (un Zenit matusalemic) și am plecat să vă conectez și pe voi la obiceiurile noastre strămoșești.

Ce vedeți aici e intrarea în biserica unde mergeam io, copilă fiind, și agățam băieți de tractoriști. Sfântu Antonio Deontologu. Iar ieri, cum mă apropiam de ea cu lacrimi în ochi, că n-o mai văzusem de zeci de ani, am surprins atmosfera asta de adevărat baroc olandez, dacă vreți, sau de soare românesc după ploaie mocănească, că tot aia e.

Nedenumitus

Totuși, chiar și după o absență de 60 de ani, nu mi-a luat mult să mă introduc în atmosferă. Bine, în cazul meu asta a însemnat să aflu că mai toate băbăciunile pe care le lăsasem galeșe, verzi și cu țâțe mari au ajuns între timp hrană la viermi. Dar nu-i nimic, vreo două dintre ele mai trăiau, printre care și posesoarea acestor superbe botine albastre care tocmai trecea – nu știu de ce – pe sub masă în această poză. Aia din spate, pioasă, e tanti Safta, care are să-mi dea 30 de lei.

IMG_4373

Mă rog, toate ca toate, dar vreau să vă zic că la un moment dat a apărut, nu știu cum, un cor de copii din Vrancea. Cântau foarte frumos, nimic de zis, dar ce m-a frapat era faptul că părea să fie condus de această tânără foarte asemănătoare cu Adriana Bahmuțeanu. Sau poate așa arată, fără să vrea, multe dintre femeile din România? În orice caz, nota 10 pentru costumație, din care mi-am luat și io vreo 30 de bucăți, inclusiv pe cea care o acoperea pe această tânără gureșă.

IMG_4378

În fine. După ce am ieșit afară din biserică, am observat un vapor care amarase taman în mijlocul satului, lucru de mirare, pentru că în Bumbești nu e apă. Pe el însă, mii de chinezi asamblau aceste cruci drăguțe, care bănuiesc că sunt visul oricărui creștin care se vrea boss la petrecerile de Paște din Mamaia și care mai are și grumazul suficient de puternic să le susțină. Sincer, mi s-au părut ieftine la cât de mișto erau. Apropos, cine a scris Biblia de neon, parcă amărâtul ăla de John Kennedy Toole?

IMG_4383

Mi-am luat deci și io vreo două din astea, una atârnată pe spate și una-ntre țâțe, după care m-am dus la slujba de înviere. Aici am avut surpriza să dau peste o ditai instalația precum cea pe care o vedeți mai jos sclipind în noapte ca o discotecă ambulantă cu tematică duhovnicească și care era ancorată cu niște frânghii, probabil ca să nu-și ia zborul de la atâta credință.

IMG_4390

Asta, atenție, în vreme ce stand-up comedianul care se afla pe scenă zicea ceva de „stihirea cea de-a doua a celui de-al optulea glas”. Nu le spune nimeni ăstora din BOR să mai umble la catehism?, că vorba aia, n-are niciun sens. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că, ATENȚIE! Întregul concept al serii era următorul: noi, oamenii, primim cum ar veni lumina de la Ierusalim și tot noi o trimitem înapoi la făcătorul ceresc cu niște lampioane (cum e cel de mai jos, v-am zis că e ceva cu chinezii ăștia). Acuma sincer, ați mai auzit pe undeva atâta aroganță ca la poporul român, care nu e atât de bulangiu să țină lumina doar pentru el și s-o ducă acasă, unde poate să-i ia perdeaua foc ci, în mărinimia lui, o redă cerului ca s-o aducă și la anu? Eu, una, nu. Și nici nu cred c-o să mai aud curând.

IMG_4393

Ce are boxul cu prefectura.

Babelor,

Deschid eu azi televizorul, și ce văd? Pe Elena Udrea, zicându-ne cum că ce deșteaptă a fost ea că a băgat două sau cinci sau nuștiucâte milioane în meciul lui Bute, că ăla aduce României un plus uriaș de imagine, că toată lumea, întreg mapamondul, o să știe de-acum încolo că România e o țară frumoasă în care se face box de înaltă calitate.

Buuun. Să analizăm, dară, înțelepciunile doamnei ministru.
Meciul ăla s-a transmis, din câte am înțeles, în fix opt țări. Dintre astea, în șapte a fost pe canale pay-per-view, adică uită-te dacă ai chef să dai un ban. Sunt convinsă că milioane de oameni sunt mai mult decât foarte interesați de un meci de box între un român canadian și un francez, dar sunt și mai convinsă că dintre aceste milioane, doar prea puțini sunt atât de boi încât să dea și bani pentru asta – în condițiile în care pe Eurosport poți să vezi, absolut gratuit, un alt meci de box între un puertorican și un rus, sau între un coreean și un ghanez sau altă combinație interesantă de țări.

Dar să trecem peste asta și să pretindem că într-adevăr cineva s-a uitat la meciul lui Bute. Ce a văzut din România? Păi, o sală în mijlocul căreia era un ring. Ori, după părerea mea, milioanele astea de oameni nu și-au zis “mamă, ce sală mare și ce ring frumos, hai să mergem în România în vacanță și să cheltuim trei mii de euro pe zi”. Nu. Oamenii ăia au zis “a, uite niște box” – fără să le pese de sala Romexpo, de București, de România, de Carpathian Garden.

Cât despre plusul de imagine pe care ni-l aduce Bute, o spun fără răutate la adresa lui: omul e un boxeur. Cineva care bate cu pumnii pe altcineva. Ok, bate bine, nu dă sub centură, felicitări, dar în ce fel este el benefic imaginii țării? De fapt, eu una nu m-aș duce într-o țară pentru că acolo sunt boxeuri buni. Ba chiar aș ocoli țara aia, pentru că m-aș gândi că dacă asta e tot ce are ea de oferit, probabil că românii cu asta se ocupă: cu bătaia.

Mda, deci cam așa stau lucrurile. În plus, mi se pare undeva între jenant, penibil și ridicol ca un politician să se laude că a organizat un meci de box. Dacă doamna Udrea, responsabilă, din câte îmi aduc aminte, cu turismul, mi-ar arăta, cu cifrele de rigoare, că de când e ea ministru numărul de turiști a crescut, și de asemenea sumele cheltuite de ei în țara noastră, atunci mi-aș da jos o pălărie imaginară în fața dânsei. Cum ea nu pretinde așa ceva, bănuiesc că nu o face pentru că nu poate, adică pentru că venirea ei în fruntea ministerului respectiv nu a schimbat mare lucru în turismul românesc. Că este sau nu vina ei, rămâne de discutat. Însă m-aș aștepta de la o persoană cu gura mare ca a doamnei Udrea să fie mai mult decât un organizator de evenimente. Nu pentru asta primește un salariu, și nu pentru asta merită să fie admirată. Fluierăturile și huiduielile le-a luat, din punctul meu de vedere, pe bună dreptate.

Vă pup,

Rhetta

România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….