O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

Învierea la români

Străbunicilor,

Io nu sunt așa festivă de felu meu, da chemările ortodoxiei și a satului natal au învins, n-am avut ce să fac. Pentru că io sunt originară din Bumbești-Livezeni, unde se știe că fioru religios e ăl mai aprig și mai străpungător din toată țărișoara asta. Drept care mi-am vopsit ouăle (avem și-o găină), am înșfăcat aparatu foto (un Zenit matusalemic) și am plecat să vă conectez și pe voi la obiceiurile noastre strămoșești.

Ce vedeți aici e intrarea în biserica unde mergeam io, copilă fiind, și agățam băieți de tractoriști. Sfântu Antonio Deontologu. Iar ieri, cum mă apropiam de ea cu lacrimi în ochi, că n-o mai văzusem de zeci de ani, am surprins atmosfera asta de adevărat baroc olandez, dacă vreți, sau de soare românesc după ploaie mocănească, că tot aia e.

Totuși, chiar și după o absență de 60 de ani, nu mi-a luat mult să mă introduc în atmosferă. Bine, în cazul meu asta a însemnat să aflu că mai toate băbăciunile pe care le lăsasem galeșe, verzi și cu țâțe mari au ajuns între timp hrană la viermi. Dar nu-i nimic, vreo două dintre ele mai trăiau, printre care și posesoarea acestor superbe botine albastre care tocmai trecea – nu știu de ce – pe sub masă în această poză. Aia din spate, pioasă, e tanti Safta, care are să-mi dea 30 de lei.

Mă rog, toate ca toate, dar vreau să vă zic că la un moment dat a apărut, nu știu cum, un cor de copii din Vrancea. Cântau foarte frumos, nimic de zis, dar ce m-a frapat era faptul că părea să fie condus de această tânără foarte asemănătoare cu Adriana Bahmuțeanu. Sau poate așa arată, fără să vrea, multe dintre femeile din România? În orice caz, nota 10 pentru costumație, din care mi-am luat și io vreo 30 de bucăți, inclusiv pe cea care o acoperea pe această tânără gureșă.

În fine. După ce am ieșit afară din biserică, am observat un vapor care amarase taman în mijlocul satului, lucru de mirare, pentru că în Bumbești nu e apă. Pe el însă, mii de chinezi asamblau aceste cruci drăguțe, care bănuiesc că sunt visul oricărui creștin care se vrea boss la petrecerile de Paște din Mamaia și care mai are și grumazul suficient de puternic să le susțină. Sincer, mi s-au părut ieftine la cât de mișto erau. Apropos, cine a scris Biblia de neon, parcă amărâtul ăla de John Kennedy Toole?

Mi-am luat deci și io vreo două din astea, una atârnată pe spate și una-ntre țâțe, după care m-am dus la slujba de înviere. Aici am avut surpriza să dau peste o ditai instalația precum cea pe care o vedeți mai jos sclipind în noapte ca o discotecă ambulantă cu tematică duhovnicească și care era ancorată cu niște frânghii, probabil ca să nu-și ia zborul de la atâta credință.

Asta, atenție, în vreme ce stand-up comedianul care se afla pe scenă zicea ceva de „stihirea cea de-a doua a celui de-al optulea glas”. Nu le spune nimeni ăstora din BOR să mai umble la catehism?, că vorba aia, n-are niciun sens. Iar asta încă nu-i nimic, pentru că, ATENȚIE! Întregul concept al serii era următorul: noi, oamenii, primim cum ar veni lumina de la Ierusalim și tot noi o trimitem înapoi la făcătorul ceresc cu niște lampioane (cum e cel de mai jos, v-am zis că e ceva cu chinezii ăștia). Acuma sincer, ați mai auzit pe undeva atâta aroganță ca la poporul român, care nu e atât de bulangiu să țină lumina doar pentru el și s-o ducă acasă, unde poate să-i ia perdeaua foc ci, în mărinimia lui, o redă cerului ca s-o aducă și la anu? Eu, una, nu. Și nici nu cred c-o să mai aud curând.

Ce are boxul cu prefectura.

Babelor,

Deschid eu azi televizorul, și ce văd? Pe Elena Udrea, zicându-ne cum că ce deșteaptă a fost ea că a băgat două sau cinci sau nuștiucâte milioane în meciul lui Bute, că ăla aduce României un plus uriaș de imagine, că toată lumea, întreg mapamondul, o să știe de-acum încolo că România e o țară frumoasă în care se face box de înaltă calitate.

Buuun. Să analizăm, dară, înțelepciunile doamnei ministru.
Meciul ăla s-a transmis, din câte am înțeles, în fix opt țări. Dintre astea, în șapte a fost pe canale pay-per-view, adică uită-te dacă ai chef să dai un ban. Sunt convinsă că milioane de oameni sunt mai mult decât foarte interesați de un meci de box între un român canadian și un francez, dar sunt și mai convinsă că dintre aceste milioane, doar prea puțini sunt atât de boi încât să dea și bani pentru asta – în condițiile în care pe Eurosport poți să vezi, absolut gratuit, un alt meci de box între un puertorican și un rus, sau între un coreean și un ghanez sau altă combinație interesantă de țări.

Dar să trecem peste asta și să pretindem că într-adevăr cineva s-a uitat la meciul lui Bute. Ce a văzut din România? Păi, o sală în mijlocul căreia era un ring. Ori, după părerea mea, milioanele astea de oameni nu și-au zis “mamă, ce sală mare și ce ring frumos, hai să mergem în România în vacanță și să cheltuim trei mii de euro pe zi”. Nu. Oamenii ăia au zis “a, uite niște box” – fără să le pese de sala Romexpo, de București, de România, de Carpathian Garden.

Cât despre plusul de imagine pe care ni-l aduce Bute, o spun fără răutate la adresa lui: omul e un boxeur. Cineva care bate cu pumnii pe altcineva. Ok, bate bine, nu dă sub centură, felicitări, dar în ce fel este el benefic imaginii țării? De fapt, eu una nu m-aș duce într-o țară pentru că acolo sunt boxeuri buni. Ba chiar aș ocoli țara aia, pentru că m-aș gândi că dacă asta e tot ce are ea de oferit, probabil că românii cu asta se ocupă: cu bătaia.

Mda, deci cam așa stau lucrurile. În plus, mi se pare undeva între jenant, penibil și ridicol ca un politician să se laude că a organizat un meci de box. Dacă doamna Udrea, responsabilă, din câte îmi aduc aminte, cu turismul, mi-ar arăta, cu cifrele de rigoare, că de când e ea ministru numărul de turiști a crescut, și de asemenea sumele cheltuite de ei în țara noastră, atunci mi-aș da jos o pălărie imaginară în fața dânsei. Cum ea nu pretinde așa ceva, bănuiesc că nu o face pentru că nu poate, adică pentru că venirea ei în fruntea ministerului respectiv nu a schimbat mare lucru în turismul românesc. Că este sau nu vina ei, rămâne de discutat. Însă m-aș aștepta de la o persoană cu gura mare ca a doamnei Udrea să fie mai mult decât un organizator de evenimente. Nu pentru asta primește un salariu, și nu pentru asta merită să fie admirată. Fluierăturile și huiduielile le-a luat, din punctul meu de vedere, pe bună dreptate.

Vă pup,

Rhetta

România: stiluri arhitecturale (N° 1)

 

Pentru voi, o noua postare la mai multe mâini, materializarea unui proiect inter-bloggeristic care-mi încoltise în minte acum vreo câteva luni. Din puzderia de stiluri arhitecturale întâlnite în România, ne-am gândit sa alegem fiecare câte unul si sa vi-l descriem, quelques photos à l’appui. Adânci plecaciuni prietenilor, nu doar pentru calitatea materialului trimis (mergeti, va rog, si pe blogurile lor, pentru mai multe detalii si poze) cât si pentru elanul si bucuria de a participa. Si – mai presus de toate, fiindca au consimtit sa astern, laolalta cu ei – profesionisti si scoliti în ale arhitecturii – balivernele mele de nepriceput. Materialul e imens si mai mult ca sigur vor fi si alte episoade. Lectura placuta !

Petronia Marcs:

Oamenilor,

Arhitecturi. Sunt atâtea de multe de spus despre ele încât intră într-un blocaj, ca atunci când toată lumea vrea să iasă odată dintr-o cameră foarte aglomerată şi busculada rezultată înseamnă că nimeni nu se poate de fapt mişca, ba unii mai şi mor în înghesuială.

Să vedem dacă pot să disciplinez haosul:

Arhitectura e primul lucru la care sunt sensibilă într-un loc nou. Determină dacă o să-mi placă sau nu, intrând în conglomeratul ăla de impresii semiconştientizate pe care-l numim de obicei “atmosfera” unui spaţiu. Dar asta e o chestie atât de subiectivă încât ne oprim la a spune că mereu & oriunde găsirea unuia sau a câtorva colţuri preferate a fost vitală babei de mine.

Lipscani. Probabil am fost singura babă din oraş care sărea cu veselie manifestă din groapă-n groapă cât au durat lucrările pe-acolo. Şi făceam echilibristică cu gura până la urechi pe scândurile dezbârnate ale pasarelelor atât de dătătoare de emoţii şi găuri în ciorapi. Uitându-mă mereu în jos, în gropi, să văd ce se mai ivea. În afară de gunoaie, cabluri şi conducte: hanurile. Când au apărut bucăţile din Zlătari (la intersecţia str. Lipscani cu Calea Victoriei), Greci (parţial sub BCR) şi Şerban Vodă (sub BNR) am zis că e bine. Cel în care s-ar fi înfundat cumva axa străzii Lipscani, hanul de la Sf. Ioan cel Nou, e sub clădirea CEC. Toate sunt sub ceva, ceea ce-i normal dar ar trebui să fie şi ştiut (o hartă faină vedeţi aici, a cincea ilustraţie. Şi textul e recomandabil de parcurs).

Bucată esenţială din istoria arhitecturii şi comerţului în Bucureşti, martore ale structurii medievale în care inelul comercial (hanurile includeau şi prăvălii şi erau adevărate bazare) era primul din jurul nucleului Curţii. (La Curtea Veche din Iaşi din ordinea asta a rămas numai Casa Dosoftei). De multe ori construite de biserici pe lângă ele, că vremurile erau grele şi de altfel cazarea la mănăstiri contra cost se practică şi azi. Am mai zis că nimic nu se schimbă, doar se deghizează. A mai rămas din acest sistem de biserică + han numai Stavropoleos –  şi doar jumate din binom. Îmi aminteam cu ochii-n gropi că tipologia hanurilor munteneşti e diferită faţă de a celor moldoveneşti (de tip “hală”) din cauza diferenţelor climaterice. Puţin mai la sud, mult mai influenţate de arhitectura orientală a caravanseraiurilor pe care primăvara târzie, toamna timpurie şi iarna a dracu’ de mai la nord nu prea o încurajează, incendiate accidental probabil cam cât de des erau şi văruite – pentru că în curtea interioară se făceau focuri şi lemnul din care erau construite cele mai multe anexe era prietenos din acest punct de vedere. Au dispărut pentru c-aşa-i normal, au şi clădirile o viaţă. Noroc că şi-au găsit un George Potra care să le povestească istoria.

Acoperirea cu sticlă planificată pentru tot ansamblul excavat pe str. Lipscani mi se părea un vis frumos, care ar fi făcut pe toată lumea să se gândească pe ce calcă. Din păcate, aşa a rămas: un plan pentru data viitoare. Doar unul a fost valorificat, restul acoperite din nou. Nu zic că nu sunt bucuroasă de formula găsită pentru hanul Şerban Vodă sau că nu-mi place. Însă parcă doi siamezi au fost abandonaţi pentru ca unul să trăiască şi să te uiţi la el e un amestec de plăcere şi regret.

Totuşi să ne uităm, că n-arată rău:

Khronos (Cluj): Pe vremea când locuitorii cetăţii îşi goleau oalele de noapte pe străzile lăturalnice a apărut un stil denumit peiorativ de elita vremii maniera dei goti, sau stilul barbarilor.

Ei bine, stilul ăsta m-a captivat mai mult decât oricare altul în patru ani de facultate, însă zona pe care am să v-o prezint din inima Klausenburg-ului e dominată în prezent de edificii baroce, neoclasice şi o mână de construcţii interbelice. Însă toate elementele cadrului urban conduc trecătorul cu gândul înspre trecutul medieval al cetăţii.

Zona în care am fost la furat imagini se întinde chiar în limitele primei incinte medievale clujene, incintă fortificată pe vremea când sarea era supranumită aur alb.

Astfel între străzile Memorandumului la S, Octavian Petrovici la N, Emil Isac la V şi Regele Ferdinand la E stă un mic scuar străbătut de opt străzi şi înţesat de construcţii vechi, dintre care cele mai vechi datează încă din secolul XIV.

E un scuar care te atrage cu perspectivele sale surpriză, atât de comune evului mediu şi pavajul din piatră cubică ce adaugă un plus de veridicitate zonei, chiar dacă a fost montat în ultimii zece ani.

Iar clădirile după felul în care au fost amplasate te duc cu gândul la un centru gotic, chiar dacă nu e aşa. Singurele rămăşiţe din excelentul stil au rămas în detalii lăsate pe ici pe colo în ancadramentele din piatră ale ferestrelor şi porţilor.

Reperele urbanistice din zonă sunt pe rând – ruinele din perioada lui Hadrian, Casa Matei, fosta biserică şi mănăstire a dominicanilor trecută odată cu venirea barocului la franciscani, muzeul de istorie al Transilvaniei şi falusul de zece metri ridicat în cinstea Carolinei.

În mileniul trei stilul zonei poate fi considerat unul unitar, trăsăturile barocului şi ale eclectismului clasicizant sărăcăcios, tipic transilvănean predomină de la bosajele faţadelor la pilaştrii formali din tencuială şi ancadramentele geometrizate prezente pe mai toate clădirile din zonă.

Văzută la pas molcom, zona chiar reuşeşte să te farmece într-un mod plăcut, mai ales pe timp de seară sub lumină gălbuie când ies chitariştii nomazi în căutare de hrană pe la colţuri de stradă.

Musiu Alexandru : Odata scapat teafar din brambureala cadastrala a marginaselor cartiere uvriere si din samavolnicia civica a blocurilor cu arhitectura cutiei de chibrituri, croite à la va-vite întru adapostirea gloatei ex-proletare, calatorului i se înfatiseaza dintr-o data un alt Bucuresti. La vederea zestrei edilitare capitaline – colosal si uluitor pot pourri  arhitectural, deopotriva eclectic si seducator – promenada urbana capata resortul pelerinajului si strângerea de inima a calatoriei în cheie time warp. Si how on Earth sa reprimi înduiosatoare nostalgii ale unor vremi neapucate când, pe firul a numai câtorva stânjeni à la ronde, Bizantul arunca ocheade peste drum unui rez-de-chaussée haut stil années folles, când caravanseraiul mângâie curbele voluptuoase ale Americilor, iar Brâncovenii stau la taclale cu neo-clasicii ? Am spus America ? Da, fiindca din toate stilurile astea ale pusului pietrei pe piatra în urbea mea de obârsie si suflet, unul mai presus de toate avea sa-mi rapeasca à jamais inima, înca din fragezii ani ai tinutei culotte courte, când înca habar n-aveam cum îi spune, basca ce însemneaza stucatura sau perete de rezistenta : e vorba de Streamline Modene. Lastar tardiv si schimbare la fata oarecum disidenta, streamline moderne s-a nascut din art deco (….era ta’su, ma !… iertati-ma, dar nu ma pot abtine), în cenusa pârjolului marii depresii din 1929 si cu largul concurs al elegantei epurate, voire minimaliste, semnate Gropius si acolitii, adica Bauhaus.  Brusc, sans souci-ul si exuberanta roaring twenties fusese curmata de napasta abatuta cu violenta de ciel tombé sur la tête a crach-ului bursier, însa o noua revolutie era deja en marche : technology, fascination for speed and sleek industrial design. It was about man and machine, declinate aici în cheie simbiotica si by no means against. Scapata de urgia recesiunii, fara bugetul colosal al ornamentelor deceniului de dinainte, omenirea simtea imboldul vital de a gusta altfel viata : nonsalant, les cheveux au vent, de la un capat la altul al lumii, by car, boat, train, plane or bus. Altfel spus, retour à l’essentiel : liniile deveneau aerodinamice, cuvântul-cheie era rounding the edges si totul, de la toastere la ceasuri sau locomotive era proiectat cu fluiditate aproape balistica, dupa chipul si asemanarea avioanelor ori transatlanticelor. În ciuda întepenelii lor par définition, cladirile aveau însa sa împrumute si ele aceleasi curbe fluide, ba chiar balustrade, hublouri si alte nautical elements, ca si cum n-ar fi fost înfipte în fundatii, ci amarate la chei. Heh, delatfel francezii (cocorico !) alinta unerori curentul asta numindu-l style paquebot, dupa mândria nedisimulata fata de splendoarea lor de SS Normandie… Connoisseur-ii categorisesc streamline moderne sub marea umbrela art deco sau, daca vreti, le pun pe amândoua în ordine cronologica pe aceeasa craca filogenetica. Mie, nepriceputului, mi se pare însa ca sunt opuse cam întru toatele (poza 1, poza 2), chiar daca multe cladiri streamline moderne (în speta bucurestene) pastreaza elemente premergatoare art deco si chiar mici trasaturi Bauhaus (ilustratiile, copyright Ron Facius, sunt sutite de aici). Exit geometria anguloasa : totul e creionat în sweeping curves. Exit la belle hauteur sous le plafond si îndrazneala ascutisului vertical : acoperisul devine plat si spatiul se cucereste de-acum à l’horizontale. Exit geamurile înguste si prelungi cu aspect de meutrières de castel medieval, în profitul ferestrelor luminoase întinse pe de-a latul. Exit zig-zagurile si celelalte motive cubiste, decoratiunile migaloase cu trimiteri la antichitate, exit exotismul, rosul aprins al caramizii si celelalte culori vii. Fatadele sunt despuiate de greutatea ornamentelor, totul e simplu, elegant, fluid, alb, bej…

Mai gasiti aici si aici alte explicatii cu trasaturi, asemanari sau deosebiri stremline moderne- art deco. Pe urma, pe flickr sau decopix sunt multe imagini care merita vazute, take your time. Da’ haidi, gata cu palavrele, uite câteva poze din Bucuresti, culese asta-vara.

 

P.S. Uluitor e ca în afara de cele doua Americi, România concentreaza cam cele mai multe cladiri streamline moderne înca în picioare. Memoria însa e friabila, iar posteritatea ingrata : grohaimea a nascocit pestiferata bulina rosie ca formidabil de pervers levier de ghilotina.  Proletarul proaspat îmburghezit post-decembrist, cu ochii sticlind dupa cuburi hâde de fier, beton si… sticla risca sa fie mai pustiitor decât mujicul comunizat peste noapte, cine are urechi de auzit….

Let’s do it, Romania!

da, eram plecata zilele trecute cand m-am dus sa dau o raita prin imprejurimi. A nu se citi neaparat ca m-am dus sa ma pis. M-am dus sa ma uit la frunze, poftim. In fine, povestea o stiti: ia frunzele de unde nu-s, ca in locul lor numa gunoaie etc.

suparata, am ridicat vocea: ma, da’ nu trebuia sa fie o campanie sau ceva in perioada asta, in care toata lumea iese din casa si face Romania nou-nouta? ba da, am auzit niste voci, pe 25 septembrie, drept care cum am ajuns acasa m-am pus pe net sa vad ce si cum.

treaba buna, comunicata la greu pe feisbuk si alte alea. doar pe site, intrand, va jur ca n-am inteles cum sa ma-nscriu. adica, in fine, am inteles, dar problema e ca nu corespund niciunei categorii. cu alte cuvinte nu sunt membra vreunei echipe si nici nu pot sa formez una, ca sor-mea nu vrea sa faca curat. Rechinroll nici atat, iar de restul nu stiu.

Cer pe calea asta ajutorul oricarui poa’ sa mi-l dea. Sorelor, fratilor, vreau sa fac curat, sunt gata sa ies cu lopata, numa’ sa ma primeasca si pe mine cineva in vreo echipa. Deci va rog sa aruncati careva cu un cod de identificare in mine, vin oriunde.

Aici felul in care s-au descurcat prietenii estonieni. Care la o tara cat un sfert din Romania au scos din casa vreo 50.000 de oameni. La noi sunt abia 30.000 si sambata e treaba. Ouch.

De-ale României.

Babelor,

Mă uitam aseară (14 iunie 2010) la televizor, aşa, de-a naibii. Acolo, imagini din Parlamentul României, una dintre cele mai importante instituţii ale statului Român. În imagini, nişte parlamentari. Parlamentari ai tuturor partidelor, reprezentanţii noştri, adică ai mei şi ai voştri. Şi ce credeţi că făceau parlamentarii acolo? Parlamentau? Discutau? Puneau la cale viitorul ţării? Îşi spărgeau capetele ca să afle cum să facă rost de bani pentru salarii şi pensii? Încercau să stârpească corupţia şi furturile?

Aş.

În prim plan era parlamentarul Gheorghe. Acesta se căca triumfător pe scară, ţinând într-o mână un microfon, ca să îşi amplifice căcatul, şi în cealaltă Constituţia, pe care urma s-o folosească drept hârtie igienică.
Tot în prim plan era şi parlamentarul Mihai. Parlamentarul Mihai se scobea în nas, scotea un muc, îl făcea cocoloş dacă era tare şi îl arunca în părul unei doamne. Dacă era moale, îşi ştergea degetul de spatele ei.
În planul doi era parlamentarul Silviu, care făcuse pipi pe el. Acum îşi scosese chiloţii şi-i mirosea, în timp ce pişatul îi curgea în continuare pe podea.
Lângă el, povestindu-i ceva pesemne amuzant, parlamentarul Valentin, care făcea laba sau se masturba, nu se vedea prea bine ce, ejaculând pe tricolor şi râzând.
Tot în planul doi era şi parlamentara Ileana. Dânsa, femeie grasă, serioasă, se scărpina la pizdă citind ziarul. În spatele ei se vedea coafura parlamentarei Doina, care-i sugea pula parlamentarului Miron. Iar lângă acesta, parlamentarul Constantin îşi spărgea păduchii între degete.

O să ziceţi acum că nu-i adevărat, că a fost o iluzie optică, că una ca asta este imposibil, că mint, că născocesc.
Câtuşi de puţin, dragele mele babe. Exact ce am descris eu mai sus se întâmpla în seara de 14 iunie 2010 în Parlamentul României. Nişte oameni fără onoare, fără ruşine şi fără caracter îşi băteau joc de mine, de voi, de noi.
Ca întotdeauna.

Pe toţi aceştia doresc să-i fut în gură cu un pistol.

Vă pup,

Rhetta

Când Kornel găteşte, Rhetta se gândeşte!

Babelor,

În timp ce Kornel prepara ceva delicios (poitrine de poulet au Broccoli a la Chinois), eu mă gândeam.
Pe de o parte mă gândeam că ce picioare frumoase are Kornel, dar asta de fapt nu vă priveşte.
Pe de altă parte mă gândeam cum e lumea asta construită. Mă refer la asta din România, lumea noastră, plină de oameni inteligenţi, citiţi, culţi, vorbitori de patru limbi străine, pasionaţi de şi pricepuţi la o grămadă de lucruri. Probabil că cunoaşteţi şi voi asemenea persoane: indivizi cu care poţi vorbi despre orice, care ştiu tot, care sunt interesanţi şi plăcuţi şi mişto.

Doar că.
Doar că oricât de bine s-ar descurca cineva în mai toate subiectele, de la sculptura renascentistă la curentul punk, trecând prin paşii de Charleston, mondialele din 1954 şi poezia beatnikşilor, în momentul în care vine vorba despre politica externă actuală, persoana îţi va servi nişte tâmpenii bazate pe păreri preconcepute preluate de la părinţi, probabil (uaaah, ce aliteraţie frumoasă mi-a ieşit!!!). Adică dacă l-ai întreba ce crede despre relaţia turco-israeliană, ar începe să-ţi povestească cum a fost la Rovine, eventual combinând istorisirea cu câteva antisemitisme lejere şi comune. Dacă ai încerca să afli cum vede situaţia monezii Euro, ţi-ar spune că Europa ne-a lăsat în ghearele ruşilor, şi că de vină e Churchill. Iar dacă ar veni vorba despre victoria lui Cameron şi a conservatorilor în Marea Britanie, ţi-ar povesti cu lux de amănunte cum străbunicul său a întemeiat în 1882 filiala din Botoşani a partidului conservator.

Ce vreau să zic: oamenii de bine din ţara noastră citesc multe cărţi, văd multe filme, aud multe muzici, vorbesc multe vorbe. Dar când este vorba de informaţii despre actualitatea mondială, le capătă – în cel mai bun caz!!! – din presa română.
Ceea ce explică tot ce am scris mai sus.

Vă pup,

Rhetta

They only come up to your knees…

Babelor,

Ar fi trebuit să îmi dau seama când am citit postarea Vetei despre I-Ching. Ar fi trebuit să ştiu, să înţeleg, să realizez. Dar nu. Nu, nu m-am prins. Drept care, după ce am citit postarea respectivă am intrat în sufragerie să zic o glumă, să beau o cafea, să fumez o ţigară. Veta era acolo, la masa joasă din faţa televizorului. Făcea ceva. M-am aşezat la masa la care mâncăm, am sorbit o gură de cafea, mi-am aprins ţigara.
– Nuuuuuu!!!!! a urlat Veta sărind de la masă, alergând către mine, ridicându-mă în picioare şi începând să mă îmbrâncească către balcon.
Nedumerită, am început s-o îmbrâncesc şi eu, dar ea era cuprinsă de o forţă inimaginabilă şi părea să câştige.
– Ce s-a întâmplat? am întrebat.
– Nu fuma aici! Îmi strici Tao! Ieşi pe balcon!, a răcnit nebuna continuând să mă împingă.
– Dar e frig!, am urlat şi eu. E frig şi tu ai înnebunit! Ce Tao? Despre ce naiba vorbeşti?!?
Dar ea boscorodea mai departe „Îmi strici Tao, îmi strici Tao”, şi dădea în mine cu pumnii. Am prins-o de mâini, aveam ţigara în colţul gurii, îmi intra fumul în ochi, nu înţelegeam absolut nimic.
– Ce Tao, nebuno, ce Tao îţi stric?
După care Veta a început să vorbească în chineză.
– Li ma ching, nao lu, chan ang tao! Li ma ching!
După care a devenit şi mai nebună, zicând:
– 這是一個美麗的狗! 吸我, 的傢伙，你愚蠢的婊子! 我是世界的國王一個星期!
– Poftim? am zis nevenindu-mi să cred.
– 有地方，仅綿羊可以去. 我在血液噴泉居住并且擠奶 , a răspuns.
Brusc, am realizat ce se întâmplase şi m-am dat bătută. Am ieşit pe balcon învinsă.
– 在彩虹是一個相當好的專輯, a murmurat Veta uşurată în urma mea.

Acum să vă spun şi vouă ce am realizat că se întâmplase:
Ca tot europeanul bine-crescut, şi Veta a dat, deşi cam târziu, în boala pe care aş numi-o Căcarea Pe Noi În Faţa Unei Culturi Din Care Nu Înţelegem Nimic.
Nu este vorba de o boală gravă, nici o grijă. Şi zic „nici o grijă” pentru că mai toţi suferim de ea. Simptomele ar fi următoarele:
În primul rând o lectură superficială (cum altfel?) a unei cărţi venite dintr-o zonă foarte îndepărtată de noi (de obicei China sau Japonia). Cartea poate fi Bushido, Tao Te Ching, nişte Confucius, Buddhism for Dummies sau ceva despre Zen.
Doi: recunoaşterea unor adevăruri în lectura respectivă. Adevăruri de obicei simple: „apa curge, pietrele rămân”, „o sabie trebuie să fie mereu ascuţită”, ceva de genul ăsta.
Trei: cumpărarea altor cărţi pe tema respectivă.
Patru: convingerea că cultura care a dat cartea este net superioară oricărei alte culturi, că musteşte de înţelepciune, că pe lângă ea cultura noastră nu există.
Cinci: încercarea de a trăi în spiritul perceptelor cărţii respective.

Veta a ajuns, se pare, în acest al cincilea stadiu al bolii. Care este de fapt şi ultimul, pentru că în curând va urma ameliorarea. Care va începe când Veta va realiza că nu poate să trăiască ca un preot budist, din simplul motiv că nu este un preot budist. Nu poate să se scoale la cinci dimineaţa şi să facă „mmmmmmmmmmmmmmm” până la nouă, una la mână pentru că aş omorî-o, a doua la mână pentru că dacă bei vin până la patru şi un sfert, nu poţi să te scoli la cinci. Te scoli la doişpe, ca tot omul.

Oricum, este deosebit de amuzant cum credem noi, europenii, că îi putem înţelege pe ei, asiaticii, fără să fi pus măcar odată piciorul în ţările lor (nu că asta ar ajuta cu ceva, normal), pur şi simplu citind patru cărţi şi uitându-ne la şapte filme. E absurd. Putem cel mult să aflăm ceva despre cultura lor, dar s-o înţelegem? I really doubt it. Deşi eu una admir Japonia şi japonezii, recunosc că nu am nici cea mai vagă idee cum acest popor a reuşit să dea lumii şi casta samurailor, şi benzile desenate manga. Ce legătură este între manga şi samurai? Dar între împărat şi motocicletele Kawasaki? Habar n-am.

În încheiere aş mai îndrăzni să afirm că este imposibil să înţelegi un popor, o cultură, citind nişte cărţi şi văzând nişte filme. Sau ne-am aştepta ca un japonez care a văzut 432, A fost sau n-a fost, Moartea domnului Lăzărescu şi Pădurea Spânzuraţilor, şi pe lângă asta a citit ceva Caragiale, Creangă, Eminescu, Slavici, Cărtărescu şi Cezar şi Camil Petrescu, să fie în stare să înţeleagă în profunzime ce înseamnă să fii român?

Haida-de.

Şi acum, un cântecel:

Vorbeam de isterie, nu?

Babelor,

De bine ce ziceam că suntem un popor isteric.
Dau drumul la facebook azi dimineaţă.
Totul negru. Toate babele cu care sunt prietenă purtând doliu, jelind, rupându-şi părul din cap, zgâriind capacul închis al sicriului:
„Unde te-ai duuuuuuuuuuus, cui ne laaaaaaşi, ofofofofofvaivaivai, Crin, Crinuţu meu, ce-ai făcuuuuut, auauauauauauauuuu…”
Mă apropii, o întreb pe una dintre babe ce s-a întâmplat.
– Cum, nu ştii? zice.
– Nu, că mâncam salam, răspund.
– A pierdut Crin, zice baba agitând o bucată din propriul scalp. O să trebuiască să emigrăm în Congo! Că aici vine apocalipsa şi o să murim cu toţii!
N-apuc să-i răspund, pentru că o ia la fugă văicărindu-se.
Mă apropii de altă babă, şi ea îndurerată.
– Totul e pierdut, şopteşte. Totul e pierdut, în afară de onoare.
– Adică ce-i pierdut?, întreb.
– Totul, răspunde ea.
– Ce exact?, întreb din nou, pentru că vreau un răspuns clar şi precis.
– TOTUL!!!! urlă ea la mine. TOTUL! TOTUL E PIERDUT!!!
– Nu ştiu, zic eu, de exemplu pisicile mele nu sunt pierdute, nu? Nici muzicile pe care le am pe hard. Nici cărţile din bibliotecă. Nici măcar soră-mea nu s-a pierdut…
– Încetează!!! urlă baba. Eşti o agentă secretă! Totul e pierdut! Ne-au furat! Aaaaaa!!!
Nebună, se aruncă pe jos şi începe să ronţăie un fir de iarbă. Plec nedumerită de pe facebook şi dau o tură pe blogroll.
Acolo, spre mirarea mea, lumea pare mai liniştită. Careva se plânge că era o coadă lungă, şi că a aşteptat nu-ştiu-cât. Ok, şi eu m-aş plânge. În rest, multă tăcere. Dintr-o cameră se aude cineva bodogănind. Deschid uşa şi mă uit: e piticugras, dar el boscorodeşte mereu, ba că i s-a terminat berea, ba că i-a căzut netul, ba că a pierdut Crin… E totuşi relativ calm, probabil că nu s-a pus încă pe băut. Mai fac doi paşi, aud nişte răcnete îngrozitoare. A, e Ştefan. Strigă bolduit: „Nu este democraţie! Am fost înşelaţi!”, trage isteric de nişte gratii, încearcă să mă muşte. E mişto, ca într-un film cu zombie.
– Easy, omule, easy, îi zic, regretând că n-am nimic de fumat la mine, ceva care să-l aducă într-o stare mai relaxată.
Dar degeaba, bietul de el continuă să zbiere.
– Ştefan, uite, misiunea OSCE a declarat că alegerile au fost în general ok, spun.
– Nu despre asta este vorba, mârâie Ştefan, ci despre ţara asta în general, despre tot ce se întâmplă aici şi tot ce s-a întâmplat şi se va întâmpla vreodată!
– Ok, zic, înţeleg, dar nu fi isteric…
Prea târziu. A reuşit să îndoaie o gratie, întinde mâna către mine. Fac un pas în spate. Ce să-i zic? Cum să-l liniştesc? Habar n-am. Aşa că mai fac un pas în spate, mişc puţin mâna, apăs un buton, şi fereastra către Ştefan se închide.
Şi rămân puţin pe gânduri, după care scriu aici, nu neapărat pentru Ştefan, pentru că el e supărat în general, ci mai curând pentru babele care poartă doliu pentru Crin: fetelor, democraţia nu înseamnă că câştigă ăla pe care l-aţi ales voi, ci ăla care a primit cele mai multe voturi.
Şi acum respiraţi de şase ori adânc şi de trei ori superficial şi gândiţi-vă că n-a venit sfârşitul lumii şi că nu-i dracul chiar atât de negru.
Pentru că oricum e roşu.

TEDxBucharest

And there was TEDxBucharest. And that being the subject of this post, you will excuse me for jotting this stuff down in English.

Should I skip that part where I raise the question of whether you are familiar with the TED Talks, I hope that won’t be a problem for you. Because hopefully at this point pretty much everyone knows the story and the fabulous content of the TED Talks.

So TED x Bucharest. An equation in which x = INDEPENDENTLY ORGANIZED TED EVENT.

That, in a few words, means that this is a local, self-organized event that has yet to convince the global TED consortium that it would be a relevant experience for that particular country. That also means international referees present at that specific TEDx event and so on and so forth.

Anyway. The event @ Bucharest was awesomely organized, from the space that was chosen to give us shelter from the nasty rain outside (the same marvelous cndb of which I wrote in september) to the impressive TED x paraphernalia that ranged from chair covers to – you name it – pens and coffee mugs.

What did I do there? Well, that’s pretty obvious. My brain is still as sharp as a laser even after the 91 long years lived around my sister.

And look, here’s a picture for you so that you don’t get tired after this much reading.

To make the long story short, the speakers at the TEDxBucharest can be, in my opinion, divided into three categories:

1. Those of them whose work and impact upon society is absolutely tremendous. Here are a few of them:

– Dumitru Popescu, UNPRECEDENTED SPATIAL PROGRAM. That, my friends, means that this fabulous guy was a major player in the Ansari X Prize, a $10 million contest to build a PRIVATELY FOUNDED spacecraft. And so it happens that in 2004, his Demonstrator 2B & Horizon rockets were successfully launched. And that’s not all, my dear girls: Demonstrator 2B was equipped with the world’s first rocket engine made of REUSABLE COMPOSITE MATERIALS ever to fly. HOW ABOUT THAT???

And moreover, pay attention to this: Dumitru Popescu is a Romanian living in Romania. A guy who makes me all the more proud to call myself a Romanian. Fuck, yeah.

– ALEXANDRU GAVAN, HIGH ALTITUDE MOUNTAINEER. This, my babies, means that this superhuman aged 26 is the youngest Romanian to have climbed three Himalayan peaks over 8000 WITHOUT SUPPLEMENTARY OXYGEN OR ANY HELP FROM THE SHERPA!!! NOW HOW AMAZING & FUCKED UP IS THAT??

– MIRCEA TUDOR, another awesome Romanian RESEARCHER/INVENTOR. He, mes dammes, has invented the Roboscan, which is basically the most advanced Gamma scanner available anywhere in the world at the moment. And listen to this: when he first showed his invention, it was the first time in history when the 82 members of the jury @ the New Products & Invention Show in Geneva voted in unanimity!!!  WHAT DO YOU SAY OF THAT?!?

– NELVIN JOSEPH, from India. His invention centers on the use of artificial intelligence to create a pattern that would intuitively adapt to our work program so that it turns off the power in our computers whenever we forget to do that. Simple, efficient & green. BIG UP TO MY MAN NELVIN FOR THAT!!!

Now, for those of you that already scratch your asses and yawn, let me tell you that during the coffee breaks a BMW ART MODEL CARS EXHIBITION could be seen in one of the adjacent lobbies.

But wait until you hear the idea behind this, as it was applied to Romania: art-branded cars for the Romanian „cocalari” and other marginal homeboys to benefit.

Secondly, there were the speakers whose work was interesting but not really coming up with a solution for the problem that was outlined:

– MIRCEA TOMA, SOCIAL ACTIVIST. His inquiry into the nature and the causes (please allow me to quote Adam Smith) of the general negative perception concerning the rroma community in Romania was the result of a comprehensive work. However, other than showing us his awesome personal example of „restoring” a young gypsy community in a camp around Romania, we didn’t really understand what has to be done.

– BOGDAN NAUMOVICI, CREATIVE DIRECTOR. With the help of an ostentatious presentation, he tried to convince us that we should join his (and others’) movement called La Résistance. Which, in a few words, is an anti-mediocrity, Romanian moral renaissance movement backed by some of the public figures that we all know. However, he didn’t tell us what was its final goal and he also failed to explain why should we gather round some faces like Marius Tuca, for instance.

– SANDRA PRALONG, CIVIL SOCIETY ACTIVIST. A highly esteemed professional with the Soros Foundation and the United Nations Development Programme, she gave us a similar talk with Bogdan, centering her well delivered speech around something called „Noii Paşoptişti”. Which for the inexperienced Romanian historian would be, I guess, something like those romantic characters wandering about the first coffee shops that fostered the Enlightenment ideas and its subsequent revolutions.

Just a note: the way I saw things, at this point TEDxBucharest has shifted everything too much around Romania and its problems. However, what both Bogdan and Sandra do not seem to understand is that a Romanian revival is more like a job for a Messiah. Because you can’t really advance those beautiful power-point slides and sexy index charts crafted from behind your 4 or sometimes even 5 figure wage desks and expect a renaissance. You can’t be that naive.

Thirdly, TEDxBucharest belonged to those whose interventions were irrelevant for me as to what concerns the TED famous moniker: „Ideas worth spreading”. Two examples:

– CARMEN VIDU, THEATER DIRECTOR. With a speech that reminded us of a 7th grader, she said something about how „her imagination is projected throughout her plays with the help of visual effects”. And how her imagination offers her protection from the real world. Well, we all understood that she was probably referring to the realm of subconscious. Either way, that was not something to be displayed at TED.

– ALEXANDRA NECHITA, PAINTER. Although the „once-little-now-fully-grown-little-Picasso” shared her interesting thoughts on creativity as a means of education, something in her presentation was really out of place. And that was nothing else but her art. Now we all know that judging a painting is a matter of subjectivity, maybe even an impossible task blah blah, but even so – for me – her paintings are merely crap. A poorly executed pasticcio of, indeed, Picasso.

All in all, though, this was an amazing event that brought together diverse and intelligent people with really cool ideas. Something that Romania can really benefit from.

But that wasn’t quite all. At the exit, inside the nifty lounge provided by the organizers, another surprise expected us all. A really GREAT one. It was live, btw, but I’ll leave you with one of her videos. AWESOME!!!