Uniți Salvăm: next level wanted

Oamenilor,

Stăteam eu cuminte în casă cu o cafea în mână, și sare la mine realitatea. Nu .net, aia de afară. Unde se întâmpla Uniți Salvăm, sequel-ul. Am ridicat din umeri, am mai băut niște cafea, am pus de încă o cană și am zis să mă uit măcar să văd despre ce e vorba la nivel declarativ în chemarea la luptă. Am găsit o ciorbă făcută din supa rămasă de acum trei luni, plus ce mai era prin frigider: o bucată de Roșia, o legătură de gaze de șist, o linguriță rasă de noua lege a minelor și un vârf de cuțit de noul cod penal. Confuză și călâie treabă.

Cum stăteam eu în fotoliu și dădeam din cap oarecum tristă spre constatarea asta, Peracle a aruncat cu un biscuit în mine și mi-a zis ceea ce probabil gândiți cu toții în momentul ăsta și aveți de gând să-mi comuncați într-un fel sau altul, care de care mai contondente: „nu zbierai tu că Uniți Salvăm nu se implică în problemele mari și că s-a dat la fund, cu indignarea ei hipsteristă cu tot? Poftim, acum încearcă să învie, ba chiar exact în legătură cu codul penal, de care ziceai chiar tu! Ești imposibilă și nehotărâtă și să nu vii iar la mine să-ți scot topoare din cap.”

N-aveți dreptate, nici voi, nici Peracle. Uniți Salvăm e momentan în etapa manieristă: perpetuează artificial un concept al cărui moment a trecut deocamdată și-l amestecă cu alte chestii de actualitate, rezultând un ghiveci care poate duce la ceva sau nu. Veți zice că așa se face orice pas înainte. Eu zic că așa se bate orice pas pe loc. Îndelungatul meu exercițiu de babă cârcotașă mă face să presimt că se apropie întrebarea „bun, dar atunci ce zici tu că s-ar putea face care să fie chiar un pas înainte?” Simplu: mi se pare momentul ca problema să fie pusă altfel: constructiv, pe termen lung (spre deosebire de reacționar, pe termen scurt).

Una dintre discuțiile întregi la cap din perioada disputei pro / anti exploatare la Roșia Montană era: „ok, e clar că oamenii ăia trăiesc prost și vor să trăiască mai bine. Au ceva oarecum special acolo. Ce e de făcut cu asta?” Hai să divagăm puțin.

Se dau următoarele orașe: Metz, Lens, Bilbao și Liverpool. Ce au ele în comun, în afară de faptul că sunt niște localități? Exact, faptul că sunt niște foste localități industriale. Locuri unde s-au dezvoltat industriile cerute de moda vremii: la Metz s-a făcut oțel, la Lens minerit de cărbune, la Bilbao siderurgie, iar la Liverpool vapoare. Ca toate modele, și alea industriale trec. Spre deosebire de alea vestimentare, tind să treacă definitiv, lăsând în urmă o populație care a construit un oraș și acum nu mai are ce face cu ea însăși și cu orașul ei. Nasol. Și la Roșia s-a dezvoltat o pre-industrie care a fost mult timp la modă, care a rămas și ea cu curu-n drumul progresului tehnologic. Sigur că Roșia Montană nu e nici Metz, nici Lens, nici Bilbao și nici Liverpool, din nici un punct de vedere în afară de ăsta: profilul industrial demodat și rezultatul lui: criza economică locală.

Ce mai au, însă, în comun Metz, Lens, Bilbao și Liverpool? La toate patru guvernele țărilor lor și administrațiile locale s-au uitat puțin și au zis că trebuie făcut ceva. După care au construit acolo filiale ale celor mai importante muzee ale țărilor respective: Pompidou la Metz, Louvre la Lens, Guggenheim la Bilbao și Tate la Liverpool. Ok, gata, ați terminat de râs? Ăștia chiar au venit cu muzeul să sperie criza economică. Da, știu, e comic.

Știți ce e mai comic, însă? Chestiile astea aduc bani și dau treabă populației. Sigur că nu s-au angajat foștii constructori de vapoare din Liverpool, foștii mineri din Lens și foștii maiștri metalurgici din Metz și Bilbao pe post de paznici și curatori la muzeele alea. Dar au venit niște bani în zonă, au venit niște turiști, și mai ales a venit schimbarea mentalității că numai din minerit, vapoare și oțel se poate trăi. De la clădirile muzeelor ălora (care în toate patru cazurile sunt făcute de unii dintre cei mai tari arhitecți contemporani și arată într-un fel care le face atracții în sine), până la colecțiile pe care le expun (patrimoniul de depozit de la Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim e, totuși, patrimoniul lui Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim), muzeele astea au venit și au demonstrat că se poate face și altceva. Lucrurile se schimbă, dar asta nu înseamnă că te așezi în șanț și aștepți să mori. Ba chiar, să vezi comedie, chiar cultura vine să le împingă mai departe.

Normal, o asemenea chestie făcută la Roșia Montană e imposibilă. Motivele sunt multe și rele: cei care ar trebui să ia inițiativa asta, adică guvernele și administrațiile locale, au cu totul alte planuri și viziune zero (asta pentru că au responsabilitate zero și nici măcar o idee despre ce înseamnă viitor). Ca să ajungă turistul să vadă muzeele alea, oricât de minunate ar fi ele, trebuie să aibă măcar un drum practicabil până acolo. Ca să ai ce patrimoniu să muți în instituția culturală utopică de la Roșia Montană, ar trebui să ai patrimoniu mai mult decât expui. Am cam fost prin beciurile muzeelor noastre, și nimic de acolo nu e atât de interesant. Sigur, la Louvre Lens au dus capodopere, nu rezervele. Dar își permit, că au de unde. Din Galeria Națională dacă scoți trei tablouri și patru Brâncuși, trebuie să închizi muzeul.

Dar la Muzeul Național de Istorie are loc, lunile astea, expoziția Aurul și argintul antic al României. Dați-mi un exemplu de manifestare culturală care s-ar potrivi mai bine decât asta la Roșia Montană, dacă vreodată i-ar veni cuiva ideea chiar să dea o șansă culturală pe bune locului. (Asta cu introducerea pe lista UNESCO nu e realistă, și nici nu schimbă nimic. E doar un gărduleț pus în jurul unei găini muribunde.) Doar dacă te menții la expoziții cu tematică „metale”, plus cultură romană, plus influențe culturale austro-ungare, se adună în ultimii ani vreo 10 evenimente care pot fi puse în legătură cu trecutul Roșiei Montane. Nici nu mai zic ce poate ieși dacă valorifici profilul zonei, adică dacă chiar te apuci să faci o expoziție serioasă de cultură romană pe teritoriul României, sau dacă pui de-un împrumut internațional și compui o expoziție despre mineritul roman. Sau dacă aduni altarele și monumentele funerare din cotețele localnicilor și încerci să povestești lumii cam în ce credeau și de ce se temeau cetățenii Roșiei Montane acu două mii de ani. Sau dacă iei niște arheologi și-i pui să reconstituie cum trăiau oamenii ăia, sau ăilalți din timpul Mariei Tereza, sau când vreți voi.

Dar pentru asta trebuie ca un muzeu să fie considerat altceva decât decor pentru poze cu politicieni. Niscaiva miniștri, prefecți și primari care să organizeze o licitație pe bune, câștigată de un architect pe bune, care să construiască o clădire pe bune. Fondurile trebuie să fie trimise într-un loc și chiar să ajungă acolo și să fie folosite pentru ce trebuie. Și mai trebuie niște oameni pe care să nu-i bușească râsul când aud cuvintele „politici culturale”.

Deci, după cum i-am zis și lui Peracle, n-am nici o idee și mă duc să mă culc. Ceea ce vă urez și vouă.

De ce nu este Uniți Salvăm Partidul Gezi (și nici nu va fi prea curînd)

Fetelor, deschid presa de săptămîna asta…

…nicio veste despre recentul înființat partid Gezi. Nu tu Contributors, nu tu Criticatac, nu tu nimic. Singur, totb a lăsat să-i scape o preluare din Spiegel. Și vorba aia, acolo s-a luptat serios, dîrz, s-a murit ca la Rovine, nu ca la Piața Victoriei unde au scăpat jandarmii vreo două fumigene bășite. Cu atît mai important mi s-ar fi părut, prin urmare, comentariul avizat referitor la oficializarea relației acestor turci de ispravă cu politica. Sigur, a unei anume părți dintre ei, aia mai practică, pentru că pînă la urmă nu toți au fost de-acord. În orișice caz, cam subțire să acoperi în halul ăsta un asemenea eveniment în presa alternativă de la noi. Pentru că, pînă la urmă, pentru ce-și mai merită numele de alternativă, dacă nu ne spune și nouă cineva priceput ce crede despre o paralelă absolut evidentă, și anume cea cu Uniți Salvăm? Și pentru ce această tăcere absolut nedreaptă, dacă, să recunoaștem, fără exemplul Gezi nu ar fi existat niciodată acest Salvation Army al României?

Știm însă că la noi lucrurile se petrec mai greu, uneori cu zeci de ani întîrziere. E valabil pentru orice, de la sositul trei șaișoptului în stație pînă la mișcările de stradă și iată, comentariul politic. Să ne gîndim atunci că poate același motiv îi face pe aceeași Uniți Salvăm să întîrzie în degringoladă? Păi care degringoladă, veți spune. Uniți a cîștigat lupta – am cîștigat lupta, de fapt, că și eu am ieșit în stradă odată cu ei. Păi nu-i așa, pentru că adevărul e că am avut noroc. Deja în ultimele trei săptămâni arătam (noi, gloata) ca un boxer din ăla super-costeliv, cu 12 fani în public și hăituit de o grămadă de pitbuli nervoși, care la o adică ar fi putut să fie și badigarzii de la intrare. Sau jandarmii de pe marginea coloanei. Norocul nostru că a existat o mișcare de inerție a masei critice de pe 15 septembrie, cînd în stradă au fost cîteva zeci de mii de oameni. Adică cel puțin două. Deci noroc cu asta, pentru că dacă se opinteau ăștia puțin treceau și legea și nici nu mai ieșea nimeni pe ștrase.

Cît despre proiect, știm bine că el există în continuare și așteaptă „decît” o crăpătură în ușă chiar și cît o pizdă de porumbel și tot se va instala la Roșia. Deci de asta n-am cîștigat meciul și de fapt nu asta discutăm, pentru că e ceva de domeniul evidenței. Ce discutăm, de fapt, este de unde această insistență a Uniți Salvăm de a nu se coagula într-o mișcare politică. Ok, că nu se poate, că nu sunt lideri, că blablabla și tot căcatul de rigoare. Moment în care îmi vine totuși să întreb: nu se vrea a fi lideri, sau ei sunt slabi spre foarte slabi și deci nu i-ar crede și nici urma nimeni? Care e adevărul? Cîte puțin din fiecare, firește, Uniți are toate motivele să creadă că dacă va scoate pe cineva în față, ăla sau aia va fi mîncat în trei zile, în buna tradiție a prieteniei și sociabilității ființei românești. Dar pe de altă parte știe la fel de bine că nimic din ce deține oferta existentă n-ar convinge și atunci mai bine stă în banca lui. Sau cel puțin eu așa cred, că știe treaba asta și de-aia nu iese la înaintare.

Dacă însă la mijloc e numai orgoliul de a promova egalitarismul la firul ierbii cooperativei, atunci această mișcare are o problemă cît căcatul de taur. Pentru că, așa cum o știe cel mai bine echipa adversă, care chiar deține puterea, nu te poți lupa la infinit din această poziție în mod evident lipsită de privilegii. Și nu mă refer la privilegiile alde mașină la scară și alte căcaturi, normal. Nu, mă refer de privilegiul de a te lupta la același nivel cu ei, de a mînca legile pe pîine, de a purta costum dacă e cazul și, nu în ultimul rînd, de a înțelege un lucru relativ simplu și anume că Politics is the new war și că acest new war presupune o anumită reprezentativitate într-un loc unde există niște fotolii. Multe fotolii, dar niciodată suficiente. Așadar, ce va fi, Uniți Salvăm? Brigăzi amorfe și semi-desculțe trimise cînd la Pungești, cînd la Izvoarele, cînd la parlament? Sau o platformă program cu scopurile deja existente, dar cu ceva mai multă credibilitate? Uită-te la Gezi: deja au enunțat democrația participativă online, o idee pe care am auzit-o vehiculată în piață, dar care, pentru că suntem în România, se va duce probabil pulii de suflet.

Pe de altă parte, nu-i așa, lasă-mă să ghicesc: un alt motiv pentru care nu devii un partid e cît se poate de simplu și de neaoș: tu nu vrei să-l superi pe cutărică, care e văr cu tine și care vine iarna la tine la o sarma, că la o adică ce-ar zice el dacă ai trece peste cuvîntu lui de bun sfetnic, s-ar supăra, nu-i așa, drept care la anul n-ar mai veni la sarma și eventual ți-ar pune și-un căcat pe clanță, să te știe tot satu. Hai, că ăsta e motivu, te-am ghicit, nu-i așa? Ei bine, Uniți Salvăm, dacă realmente asta e cauza, atunci dă-mi voie să-ți spun că ești un bou. Sau o vacă, dupe caz. Pentru că dacă l-ai sacrifica pe acest imbecil de văr al tău, de grija căruia nu poți nici să te caci cum trebuie, te asigur că ai cîștiga suficienți oameni în locul lui cît să faci cu adevărat o diferență nu doar în stradă, ci și în sistem. Nemaivorbind că parcă altfel te bați pentru interzicerea mineritului cu cianuri cînd ești un partid, fie el și mic.

Da tu să nu care cumva să faci asta, că se supără cutare și nu te mai salută pe stradă.

De ce nu cred în personajul Dragoș Bucurenci

Păi nu cred din cîteva motive foarte simple:

Unu, că Dragoș Bucurenci este exact genul de non-valoare crasă promovată sistematic de media românească, cam în genul vedetelor de carton Anda Adam sau Daniela Crudu. Sigur, nu s-ar fi așteptat nimeni ca falsele modele să fie luate dintr-o presupusă zonă intelectuală, pentru că ea este non-aducătoare de audiență în mod tradițional și totuși iată că s-a întîmplat. Probabil că în perioada lui de așa-zisă glorie, cînd se bătea cu pumnii în pieptul de tablă și mai-mai că ștergea podelele cu Andrei Pleșu, deci probabil că atunci era o penurie nemaiîntîlnită de Rocsane Marcu și Marinele Nițu, altfel nu se explică.

Doi: pentru ce merite am ajuns să auzim vreodată de Dragoș Bucurenci? Sincer vorbind. Omul a scris una din cele mai slabe cărți din istoria recentă a literaturii române, lucru atestat de numeroși comentatori de specialitate. Și atunci? Pentru calitățile lui ecologiste? Ok, pot fi de acord. Și totuși, Dragoș Bucurenci nu a salvat nicidecum România de la mizerie. Nici măcar o parte a ei. Nici măcar comunele bucureștene limitrofe, ba chiar nici măcar o mică stradă din niciunul dintre cartierele capitalei. Și atunci pentru ce tot vehiculăm acest nume în stînga și dreapta, pentru ce ne tot agățăm de el de ca și cum el ar însemna vreun pic mai mult decît niște nume aleatorii gen Costel Vasilescu, sau Nicușor Ionescu?

Răspunsul e simplu: pentru că societatea românească are o tradiție istorică de a perpetua cultul imposturii, pînă și în zone aparent salubre cum ar fi mișcările ecologiste. Altfel nu se explică, desigur, măreața acțiune de marketing din jurul măreței legende a recentei mari întoarceri a lui Dragoș Bucurenci din California. Întoarcere de ce și pentru ce? Întoarcere de la ce, mai ales, cu ce lucruri colosale se ocupa Dragoș Bucurenci acolo, nu cumva salva Silicon Valleyul de la invazia crustaceelor de apă dulce-amăruie din podișul sub-tropical, moment în care, deranjat de insolența bubuitoare a guvernanților români în problema Roșia Montană, și-a tras pelerina de Green Lantern pensionat înainte de vreme și s-a suit pe primul avion încoace?

Nota bene: o sursă foarte apropiată acestui blog ne-a dezvăluit, cum, așa cum spuneam, la măreața lui reîntoarcere de acum aproximativ o lună și jumătate, marele Dragoș Bucurenci a fost foarte nemulțumit să observe că pe aeroport nu era nimeni la întîmpinare. Dar nimeni-nimeni, vorba aia, deși poate că ora înaintată a nopții ar fi putut explica această impertinență ucigătoare. Mai mult ca sigur că dacă lucrurile s-ar fi petrecut, să zicem, la orele prînzului ale indiferent cărei zile, sala de așteptare ar fi duduit pur și simplu de cetățeni nerăbdători să-l vadă.

În fine. Spun toate aceste lucuri în contextul în care aseară, la duminica cu numărul 11 a mitingului Uniți Salvăm Roșia Montană, organizatorii au găsit de cuviință să-l suie pe scenă pe Dragoș Bucurenci. Și nu a fost prima oară, i-am mai sesizat prezența și atunci cînd am făcut celebrul lanț în jurul Parlamentului, moment în care omul nostru era preocupat să ne arunce indicații de pe o bicicletă cu care dădea ture administrative în jurul manifestanților, mulți dintre ei descurcîndu-se însă foarte bine și fără el începînd chiar cu day one a acestei mișcări și anume 1 septembrie, cînd nu-mi aduc aminte să fi fost nevoie de Bucurenci să ne spună cum să procedăm la spargerea cordonului primordial de jandarmi.

Moment în care revine întrebarea: în ce calitate face el toate lucrurile astea? Scriitorul Bucurenci e animat de conștința lui civică, sau ecologistul Bucurenci e propulsat de calitatea de fin și epocal observator al vieții?

O întrebare pe care aș putea să spun că o adresez în mod exclusiv comunității Uniți Salvăm, care aseară a reușit să strîngă fabuloasa sumă de aproximativ o mie de oameni. De unde poate că reiese, indirect și relevanța personajului nostru.

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

Protestul Roșia Montană, duminica 6: Roșia Montană colț cu Dezrobirii

Babones,

Cum bine zicea unul dintre comentatorii noștri: să continuăm cu roșiile noastre. Spre supărarea multora, iată, a trecut o lună și jumătate și n-am obosit. Așa se face că mîine, 6 octombrie, începînd cu orele 16.00, ne întîlnim într-un loc (toată lumea o spune) cu nume predestinat: Roșia Montană colț cu Dezrobirii. Nu, nu e niciun banc, și eu am crezut la fel pînă am văzut cu ochii mei. Strada Roșia Montană există la o distanță de circa 400 de metri de stația de metrou Gorjului și chiar se intersectează cu o altă stradă, intitulată așa cum ar trebui să se numească, probabil,  toți oamenii din țara asta începînd cu Răscoala de la 1907 încoace: Ion Dezrobirii, Maria Dezrobirii, Nicolae Dezrobirii ș.a.m.d. Imaginația e limita. Și pe traseu poate îi facem o vizită și Rhettei pe la DNA. Doar strada să ne-ncapă.

Strada Rosia Montana

P.S.: eu recunosc că am o fantezie cu mine ștergîndu-mă cu mustața lui Mihai Dragnea la cur. Sau Vasile Dragnea, sau Pișat Dragnea, sau cum dracu îl cheamă pe australopitecu ăla cu morții de la Teleorman. A, da. Liviu Dragnea. Tot aia e.

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Protestul Roșia Montană, ziua 3: Viitorul României

Este anul 2028. Cei nouă milioane de români care se mai află între granițele țării lor (Ardealul l-au pierdut), trăiesc în condiții mizerabile. Sunt conduși de progeniturile lui Dan Voiculescu, înmulțite nu se știe cum pînă la un număr suficient ca să ocupe toate funcțiile din stat. Chiar și așa însă, au uneori motive de bucurie. E singurul stat din lume unde șpaga funcționează pe post de salariu. Lucrul le convine, pentru că în felul ăsta nu mai trebuie să-și bată capul cu banii: puținele locuri de muncă care mai există trimit salariile direct în conturile medicilor, avocaților, profesorilor de care românii noștri au atîta nevoie. În felul ăsta se dovedește, evident, că utopia ultimă – societatea fără bani – era totuși posibilă.

Este anul 2028. În locul Roșiei Montane este ceva de pe altă lume. Arată ca un strat oceanic de căcat de pe marte, asezonat cu acid sulfuric. În el se scaldă vaci, cîini, viermi uriași, dar și ceva care arată (doar întîmplător) a oameni. Au șase ochi, nouă mîini și trei puli. Chiar și femeile. Se răstesc unii la alții cu răgete și alte sunete greu de distins. Culmea însă, se înțeleg chiar și așa. E normal, de altfel, e limbajul pe care l-au învățat de la televizor începînd cu celebrii ani 2020, cînd s-au instituit talk-show-urile bazate exclusiv pe bășini și rîgîituri. Se înțeleg în felul ăsta și cu oamenii care mai trăiesc în alte locuri unde au existat proiecte de exploatare minieră. Nu mai e nevoie s-o spunem, aceste locuri arată la fel ca Roșia Montană.

Este anul 2028. Cîinii au ajuns la fel de numeroși ca oamenii, care le cad victime în număr de cîte 50-100 pe zi. Ba chiar în anumite orașe numai cîinii fac legea, ei ajungînd să eutanasieze cetățenii care îndrăznesc să-i deranjeze umblînd aiurea pe stradă. E adevărat însă că dovedesc milă față de cetățenii inimoși care îi apărau pe vremea cînd încă mai erau amenințați de oameni. Astfel, copulează fără jenă cu babele și iubitorii de animale din ONG-uri, cu care de altfel întemeiază familii și uneori se și căsătoresc. Au însă o singură, dar mare problemă: nu se mai pot pișa la copac, pentru că ultimul a fost tăiat cu ani buni în urmă.

Este anul de grație 2028, sau poate și mai curînd. Afacerile, atîtea cîte mai există, s-au specializat în construcția de coșciuge, fiind singurul lucru pentru care mai există cerere. Chiar și așa însă, toate aceste mici întreprinderi sunt deținute de ruși și ucrainieni, dovedindu-se în felul ăsta că de unele lucruri românii n-au putut să scape niciodată. Dar nu-i nimic! În România anului 2028 există din fericire piața neagră de trafic cu carne vie, pe care românii o exploatează cît pot. Sigur, vă veți întreba de ce se numește piață neagră din moment ce țara este sub stăpînirea unor popoare vesele, renumite în istorie pentru transparență și lipsă de corupție. Explicația e simplă: frații noștri slavi apreciază româncele, dintre care își iau uneori cîte șapte, ba chiar și opt neveste.

Tot în acest an 2028, cineva va da total întîmplător peste această postare. Fiind foarte bătrîn acest om își va aduce aminte că la un moment dat oamenii au ieșit în stradă pentru ca măcar o parte dintre lucrurile descrise mai sus să nu se întîmple. Evident însă că nu au reușit. Au căzut victime nepăsării propriului popor, pe care au încercat în zadar să-l ridice din scaunul unde privea la televizor.

Iată, așadar, despre ce este (sau mai bine zis va fi fost) vorba în Piața Universității. Sau pe Bulevardul Elisabeta, sau Calea Victoriei, sau Magheru, sau pe unde vom mai ajunge.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Protestul Roșia Montană, ziua 1: de data asta murim cu ei de gît

Babelor, iaca un motiv pentru care merită să vă scriu. Tocmai am revenit de la protestul care (încă) se desfășoară în București împotriva exploatării de la Roșia Montană. Și trebuie să vă spun că arată foarte bine. Ca niciodată de bine. Oamenii, atitudinea, totul.

Dar s-o luăm cu începutul. Singurii care au relatat evenimentele cu o oarecare exactitate au fost Hotnews, care au avansat cifra de 3000 de oameni. Aproape corect, pentru că erau mai mulți. Undeva spre 4-5000.

Doi la mînă. Presa (care?) s-a făcut de un căcat sinistru, cu excepția celor de la Digi24, care au fost prezenți aproape permanent. Pe locul doi Realitatea, care încerca ceva printr-o fătucă destul de speriată.  În rest însă, o pauză și o liniște care nu poate decît să denote căcatul cît casa în care s-au afundat restul patronatelor de trusturi. Abia pe la ora 23.00 apăruseră niște speriați de la TVR, care probabil că abia atunci primiseră învoire să plece de la Enescu.

Trei la mănă. Protestul a fost și este curat, elemente de genul celor din galeriile de fotbal și noua dreaptă fiind absolut neglijabile. Doar la un moment dat niște tătăici care arătau ceva gen Asociația Pensionarilor Dorohoi au încercat să acapareze cu niscai sloganuri politice. Inutil, evident. Lumea de acolo era mult prea de bine ca să pună botul și mult prea multă ca ăia să conteze vreo secundă. De altfel cînd s-a pornit în marș spre Victoriei (and back), respectivii au dispărut cu desăvîrșire.

Patru. Scopul protestului e dincolo de dubiu. Exploatarea de la Roșia nu trebuie să existe, din destule motive cu impact asupra mediului asupra cărora n-am să insist. Le știm cu toții prea bine. Dar cînd anumite personaje politice inutile au băgat în față legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a devenit clar că trebuie făcut ceva. Pentru că nimeni care deține una bucată conștiință nu va sta cu mîinile în sîn așteptînd ca niște bieți amărîți să fie scoși cu forța din case și trimiși nicăieri. Cel mai probabil se va merge la fața locului, indiferent dacă îi va trece prin cap cuiva (recte ministrului de interne) să împrejmuiască locul cu armată. Asta pur și simplu nu va mai conta, va deveni secundar. Determinarea oamenilor din această seară o arată cu desăvîrșire. Iar în momentul în care presa străină va intra ca lumea pe subiect, căci asta se va întîmpla, vom vedea cui îi convine mai puțin. Mă rog, să menționăm aici că Reuters și-a făcut deja treaba.

Oare printr-o ironie cumplită a sorții vom asista la o răsturnare de situație de genul unor garnituri de trenuri cu intelectuali care vor merge, care cu lămpașul din dotare folosit pentru lectură, care cu bicicleta în spate, să ocupe Roșia? Cum ar fi? Ce am văzut în stradă însă, îmi dă de înțeles că România se va rupe pur și simplu în bucăți din cauza acestui proiect, pentru că oamenii nu vor ceda, vor ieși probabil cu corturile la Universitate, iar pe de cealaltă Gabriel Resources va vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat cu șpăgile de dimensiuni cosmice pe care le tot împinge de 14 ani în buzunarele tuturor guvernanților români.

Una peste alta, cum bine s-a strigat în seara asta, ceea ce am văzut n-a fost decît începutul.  Se va ieși probabil zi de zi, sau cît va fi nevoie pentru ca acest cretinism să fie anulat, sau dat pur și simplu uitării ca ceva despre care vom spune ulterior că a fost o scăpare.

Cît despre comentariile (ba chiar și postările) care nu-și au rostul, le voi șterge pur și simplu.  Aviz amatorilor.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

Invitație la Hunoriadă

Babelor,

O frecam cuminte pe Facebook când ZBAAAANGGG!!! o invitație la Hunoriadă. Adică niscaiva eveniment unde se protestează împotriva distrugerii a nușce „mediu” la Roșia Montana și se cere demisia lui Kelemen Hunor, că deh, trebuie găsit un vinovat, și dacă nu găsim un evreu, luăm un ungur, că-s mai mulți.
Acum, între noi fie vorba, îmi pasă mai curând puțin de Roșia Montana, unde n-am fost și n-o să mă duc niciodată, pentru că n-am de ce. Dar nu asta mă irită, ci ziua și ora la care are loc protestul: marți, 12h.
Ok, înțeleg că organizatorii nu au niciodată nimic de făcut, deci nu știu că pentru unii oameni timpul se împarte în „liber” și „muncă”. Da’ chiar la 12, când e arșița mai rea? Să aștepte și ei până la un 19-20, că în ministerul în fața căruia vor protesta oricum nu-i nimeni până la începutul lui septembrie.

Vă pup,

Rhetta