Memento

Oamenilor,

Eu uit tare mult, probabil v-aţi săturat de câte ori v-am zis asta, dar adevărul e că nu-mi amintesc de câte ori v-am zis-o. Uitând eu atât de multe chestii şi atât de consecvent (aproape la fel de consecvent cum cad pe scări), câteodată uit în ce ţară infestată de imbecili trăim. Bine, s-ar putea să fie de vină şi faptul că am o circumstanţă atenuantă, în afară de senilitate: în general, am de-a face cu oameni care fac foarte uşor uitatul acestei realităţi.

Ceea ce nu schimbă cu nimic adevărul că nu exclusiv, dar în majoritate, ţara asta e compusă din imbecili îndobitociţi. De genul ălora cărora le poţi face tibiile arşice fără regrete, cu o cârjă, fie ea şi de aluminiu, dacă ştii s-o mânuieşti cum se cuvine. De exemplu.

De obicei cred că soluţia e să facem slalom printre ei. Nu să-i ignorăm, că ni se urcă-n cap, dar nici să-i luăm prea mult în seamă şi cu siguranţă nu să-i lăsăm să ne afecteze. Poate dispar, ca orice specie care nu are ce căuta pe, sub sau pe deasupra feţei Pământului. Când nu se mai poate face echilibristică pe linia dintre ignorat imbecilu’ şi corectat imbecilu’, cred cu tărie că un satâr, o katana, un baros, o pereche de mănuşi de box, o Fecioară de Fier, o cărămidă, un buzdugan, (voi remarcaţi proporţia de arme de gen feminin / arme de gen masculin? Hm. O fi ca la corăbii.), o lovitură cu mâna goală, un explozibil bine plasat, o pisică aruncată cu dibăcie, sunt doar câteva soluţii. Nu că aş fi fost vreodată o babă pacifistă, doar ştiţi, dar mă conving din ce în ce mai frecvent că totuşi soluţiile astea nu sunt aplicate destul de des. Oricât de des ar fi aplicate.

Aşa, cu cererea încă mai dramatică pe care v-o promiteam: vine. Dacă nu uit.