After party cu babă. Cartea a cincea

(aici : cartea întâi, a doua, a treia şi a patra)

Babelor, mezami, mă copii,

Cu sosirea lui Oscar, quatuor-ul de convivi era au grand complet şi gata de asalt. Atacul avea să-l sune chiar tante Constance, cu trei pocnete prompte din deşte şi-n zdrăngăneala auriferă a brăţărilor cu multe şi grele carate, scuturate viguros din încheietura mâinii :

 – Cincilo, haidi fă, mişcă. Treci de pune masa.

Cincila nu era alta decât Radomira, slujnica. Dobitoaca, după cum o alinta uneori tante Constance. Gutural şi ţăndăros, dar în acelaşi timp – orişicât de improbabil ar putea să pară – nu fără o chibzuită doză de afecţiune, într-un cod al complicităţii numai de ele ştiut şi care le unea de ani buni de zile. Melanj perifluvial de sânge românesc, ţigănesc şi turcesc, Radomira se născuse prin ‘35 la Silistra, acolo unde Dunărea a-mpletit mereu pe firul ei cuvinte, naţii, destine, zei, genealogii şi trame sufleteşti. Tot acolo avea să rămână singură pe lume la vârsta şubredă de cinci ani, după ce o şleahtă de comitagii zdrenţăroşi îi căsăpise familia cu infect elan patriotard. Suite à quoi, Radomira se vedea zvârlită in extremis pe malul românesc al Dunării la doar o aşchie, un vârf de cuţit de vreme înaintea cedării Cadrilaterului, în funestul an ’40 al marii ciumpăveli şi al micii Românii. Ajungea, printr-un buchet de-mprejurări cu foarte mult miez, copilă de suflet şi mai apoi fată-n casă în vila unui deputat liberal, fost secretar de stat la Interne – domnu’ – care şedea împreună cu nevastă-sa, cocoana, pe undeva pe strada Ştefan Mihăilescu. Parcă. Avea însă să fie smulsă şi de acolo, la scurtă vreme după una din macabrele nopţi ale demnitarilor, în care domnu’ pleca săltat şi doar cu bilet de dus către iadul temniţelor pregătite anume întru sleirea chiaburilor ancien régime. Cocoana n-avea să cunoască, la rându-i, umilinţa coloniilor de muncă : în nici o lună se prăpădea de inimă rea, lăsându-i Radomirei, cu o seară înainte, singurul lucru de preţ pe care-l mai avea, ţinut ascuns sub podea şi pe care nu i se pusese încă sechestru: mantoul ei de chinchilla, cumpărat de domnu’ de la Paris :

– Ia-l, Radomiră, să-ţi ţie ţie cald, că acolo unde mă duc eu n-am trebuinţă…

Hence the nickname…

Au urmat ani fugari, de acoperişuri precare şi mizerie râncedă, petrecuţi între pegra ostilă a mahalalei calicilor şi magma noroioasă periurbană, unde Cincila-şi găsise ceva de lucru într-o seră, undeva pe lângă Fundulea. Ani de răzneli, de vache maigre şi de suflet negru, de lipsuri şi frig, ani de dormit cu cuţitul sub pernă, ani de ispită şi de deznădejdi, de rătăciri, de tenebre, de jigodii fermecătoare, de legături sordide şi de bătăi crunte, despre care Cincila nu vorbeşte decât în rare rânduri, cu pumnii-ncleştaţi şi cu vocea şoptită. La seră, Cincila îşi ofilea tinereţea, dar singurele flori pe care le-a iubit vreodată au fost macii. Cum înfloreau, dădea fuga şi-i culegea de pe marginea lanurilor şi se ducea să-i vândă în parcul Rahova. Unde, în mijlocul unei dimineţi călduroase de vară, tante Constance se promena sastisită la braţ cu un căpitan, unul din miile de pretendenţi care au suspinat după nurii ei. Colosal şi nuclear, şocul întâlnirii o izbise pe tante Constance în plex şi în toţi rărunchii… Frumuseţea răpitoare de efigie tristă a Radomirei, în faţă cu un coş de maci şi-nvelită în mantoul ei de chinchilla – n-avea, săraca, unde să-l ţie – o-nmuiase din creştet şi până-n călcâie. O luase numaidecât acasă, în viloiul din Uranus, cu tot cu maci, iar din ziua aia, Radomira avea să-i devină umbră, mână dreaptă, confidentă şi bucătăreasă cum nimenea nu mai văzuse vreodată. La un an după moartea lui Lucică, tante Constance reuşea s-o scoată pe Cincila din praful Bucureştilor şi s-o aducă în duplexul din Saint-Gremain-des-Prés…

Fire telurică şi năzuroasă, Cincila era în stare să treacă, precum nimeni altcineva, de la epice, năvălitoare şi tectonice furii când cineva sau ceva îndrăznea să i se pună de-a curmezişul, la clipe de o tandreţe absolut solară, învăluită într-o înduioşătoare mistică a lucrurilor mărunte şi a fericirilor simple dar adânci sufletului. În sâmbăta cu pricina, a vizitei mele la tante Constance, era însă în toane cât se poate de permeabile, fiindcă avea să fie, cu vârf şi-ndesat, à l’honneur : ei şi nimănui altcuiva îi revenea cinstea meniului. Şi-ntr-adevăr de mare cinste era, fiindcă Tante Constance nu rezerva privilegiul de drept divin al cosmicelor talente gastronomice ale Cincilei decât apropiaţilor de soi ce se ştiau, cei de suflet şi de acasă.

Pentru restul – hoaştele sufragete din Saint-Germain-des-Prés, burjuii din seizième sau din Neuilly-sur-Seine, mâncarea şi licorile se aduceau de la traiteur : Fauchon, Lenôtre sau Hédiard, după rang, miză sau afect, nu înainte ca Cincila să le fi scăzut zdravăn din preţ cu un simţ balcanic al tocmelii care ar fi lăsat lefter chiar şi pe ăl mai aprig neguţător dintr-un bazar maghrebin.

– Ţăcănito, jubila intens tante Constance, numai tu eşti în stare să te tocmeşti cu scorţoşii ăştia de la Hédiard, pfuu, fire-ai tu să fii de balaoacheşă…

(va urma…)

Reclame

After party cu babă. Cartea întâi

Babelor, mezami, mă copii,

Pentru încrengătura musiu-ească a clanului marxian, primele zile ale lui ianuarie înseamnă şi open season la ritualul imuabil şi scrupulos respectat al vizitelor la mătuşi, pour souhaiter la bonne année. Din toată liota de babete şamponate şi scrobite, prima pe lista circuitului e – ca-n fiecare an – eterna, inoxidabila, inefabila Tante Constance, una din legendele vii ale şarmantului şi alegoricului cartier parizian Saint-Germain-des-Prés. Pierdută şi ea pe undeva prin hăţişul de mangrove care ne desenează rădăcinile arborelui ginecologic (cum ar zice zugravii mei Adriano, Relu şi Ceavez).

Tante Constance este en vérité Constanţa Margopol, văduvă Moşoianu, văduvă Larrieu. Coana Tănţica. Ţiţi pour les intimes adică, de-a lungul vremii, pentru un regiment de grenadiri şi vreo câteva escadrile de vânătoare au grand complet, restul fiind by the way, recte plevuşcă la kil : de circumstanţă, hatâr, capriţ şi moft efemer, gen. Născută la Brăila odată cu ebuliţia deşucheată şi sans souci a nebunilor ani douăzeci, Tănţica trântea la o vârstă precară uşa pensionului Penetis-Zurmale şi fugea la Bucureşti cu Tache Moşoianu, obscur funcţionăraş prin Ministerul Instrucțiunii Publice, dar putred de bogat şi cam la fel de sănătos. Peste un an, cu prapuri, alai şi bocitoare, Tache – proaspăt pensionat – se retrăgea la Bellu, lăsându-i Tănţicăi o avere absolut insalubră şi un ditai hangarul de viloi art deco pe undeva prin Uranus. Mon petit pied-à-terre, suspina uneori Tante Constance, ştergând serafic cu colţul batistei o lacrimă imaginară in memoriam papa Tăchiţă.

Vila din Uranus avea să devie haut lieu de randevu-uri galante pentru o anume parte din protipendada capitalină (încât „on s’voit ce soir chez Tănţica ?” devenise aproape o parolă conspirativă), başca reper inconturnabil pentru unele din cele mai telurice şi mai sardanapalice zaiafeturi de care s-a auzit vreodată. Mulţămită afectului sonor al Tănţicăi pentru stele şi eghileţi precum şi firii ei descurcăreţe, cu lipici unde trebuie, joviala destrăbălare avea să continue în răspărul vremilor – deşi oarecum mai sotto voce – chiar şi după mareea roşie d’après-guerre, când floarea chiaburimii reacţionare îşi înmuia penitent oasele la Canal. Mdeh.

Later on, cam prin şaptezeci, Tănţica – simţind cu flerul ei inegalabil nori de urgie şi prăpăd edilitar – a decis că trebuie să mute ceva pioni, aşa că şi-a pus viloiul la bătaie pe listele O.N.T.-ului pentru turiştii străini. N-avea să aştepte mult până să zică iarăşi bingo fiindcă, en moins de deux, se trezea procopsită sub acoperiş cu Lucien Larrieu. Lucien (mon Lucică à moi, cum îi plăcea să-l alinte), fost mare industriaş francez, călare singur cuc peste un patrimoniu imobiliar şi financiar faraonic, îşi mângâia bătrâneţile cutreierând lumea în sandale şi cu un Rolleiflex la gât. Grand admirateur du général Berthelot, Lucien profitase de efemera aţipeală călâie du bloc de l’Est şi trecuse în sfârşit Carpaţii pour voir la Roumanie, ce merveilleux pays latin si cher à la France. Heh, acte depuse, paşaport, o bezea frugală aruncată peste umăr Bucurescilor de la fereastra avionului către Paris şi-n mai puţin de o lună Tănţica răspundea cu un”oui” sonor primarului arondismentului şase instalându-şi – pour de bon – cartierul general în imensul duplex al lui Lucien din Saint-Germain-des-Prés.

Un an mai târziu, cu alţi prapuri, alt alai şi fără bocitoare, Lucien se ducea să se odihnească şi el. Au cimetière du Montparnasse, nu înainte de a o unge pe Tănţica légataire universel.

(à suivre…)

Fiţi cuminţi,

Vă pup.