TIPOGRAFIC MAJUSCUL (și alte caractere subversive)

O poveste care merită toată atenția. Una adevărată, adică. Și în același timp o poveste care, așa cum le stă bine poveștilor bune și adevărate, veți vedea că poate fi privită din foarte multe perspective. Una dintre ele ar fi cea a vîrstei, să zicem.

Acum cîteva săptămîni, protestatarii anti-RMGC treceau pe sub geamurile studenților cazați la Leu 2, sperînd ca aceștia să confirme scenariul conform căruia aceeași studenți ar fi urmat să îngroașe rîndurile coloanei de manifestanți cu miile. S-a dovedit însă că acești prieteni de nădejde ai revoluțiilor aveau alte treburi. Vreo 10 au coborît, în vreme ce restul priveau galeș de la geam și făceau cu mîna. Sigur, s-a încercat ulterior să li se găsească o scuză, cum că ei de-abia se întorseseră în cămine și, fiind nevoiți să doarmă cîte 5, 6 în niște debarale de 10 metri pătrați, se chinuiau să facă față situației. Total de acord, mai mult că sigur că imediat ce vor rezolva problema, studenții au să recupereze marșurile pierdute încolonîndu-se toți odată și mărșăluind câteva zile în șir fără pauză.

Spre deosebire de ei, în urmă cu 32 de ani, mai precis în toamna anului 1981, un puști de 17 ani din Botoșani dădea dovadă de (mult) mai multă conștiință civică și începea să facă revoluție de unul singur. Îl chema Mugur Călinescu și, uluitor pentru vîrsta lui, începea să aștearnă pe pereții mai multor instituții comuniste niște mesaje care vorbesc de la sine: „CETATENI! TREBUIE SA FIM CONSTIENTI DE ROLUL NOSTRU IN SOCIETATE SI SA SPUNEM UN NU HOTARAT STARILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZA LA NOI! IN POLONIA PRIETENA, OAMENII AU DOBINDIT O LIBERTATE REALA, AU SINDICATE LIBERE, SI ACESTEA LE REPREZINTA CU ADEVARAT DREPTURILE, CHIAR DACA AU ACELEASI PROBLEME ALIMENTARE CA SI NOI!” Sau: „NE-AM SATURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE SI NEDREPTATILE DIN TARA ASTA!”

Firește, înscrisurile lui „dușmănoase”, așa cum aveau să le numească securiștii, scrise cu „caractere tipografice majuscule”, nu aveau să producă efectul (probabil) scontat. De vină era, desigur, nimic altceva decît frica morbidă a populației. Cît despre efectul înscrisurilor asupra autorului însuși, bietul Mugur nu făcea, cîțiva ani mai tîrziu, decît să prefigureze destinul altui scriitor subversiv, care deși nu avea să publice pe ziduri, urma să poarte în adîncul sufletului același mesaj lipsit de echivoc față de conducerea comunistă și sistemul pe care-l instalase. Numele lui, evident, Ioan Petru Culianu.

Un alt unghi din care se poate privi această poveste exemplară sunt înscrisurile însele. Cu alte cuvinte, probabil că dacă am aplica o lentilă istoriografică artei de a scrie pe ziduri începînd cu momentul Mugur Călinescu și pînă astăzi, mai mult ca sigur că am observa o involuție absolut halucinantă. Astfel, de la afirmația de bun-simț a acestui puști cum că ȚARA NOASTRĂ ARE O SITUAȚIE ECONOMICĂ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ÎN TIMP CE ÎN PRESĂ PLOUĂ CU „PETALE ROZ”, a fost nevoie, iată, de dispariția regimului căruia Mugur i se împotrivea pe față, pentru ca înscrisurile publice să capete următoarele forme: VREM COCA-COLA, TRAGE UN BILET LA BINGO, HAIDE STEAUA, MUE RAPID, ȚÎȚE MAI MARI, REDUCERI DE SĂRBĂTORI, IONUT O IUBESTE PE RODICA ETC. ETC. ETC. Ciudat paradox, care mă face să declar aproape convinsă: dacă atît Mugur cît și Culianu ar fi prevăzut această stare de lucruri, inclusiv înscrisurile publice virtuale tip FB și weblog 2.0., probabil că fiecare dintre ei ar fi lăsat-o mai moale cu dizidența.

În fine, ultima perspectivă pe care o propun pentru a privi această poveste este chiar cea dramaturgică, întreaga (și fabuloasa) poveste a unuia dintre puținii eroi reali pe care îi are această țară fiind dramatizată de regizoarea Gianina Cărbunariu la Odeon. Dramatizată, adică, la modul că tot ceea ce se vede pe scenă este transpunerea scenică a dosarului făcut de securiști lui Mugur Călinescu, ceea ce, să recunoaștem, nu e tocmai simplu. Spectacolul este excelent, dincolo de orice dubiu, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți și să vedeți în același timp de ce, spre exemplu, Chris Simion nu e Gianina Cărbunariu și nici nu va deveni vreodată. În rest, faptul că vă veți familiariza cu ceea ce a făcut acest băiat curajos acum 32 de ani, nu poate decît să funcționeze foarte bine ca o oglindă a propriei voastre conștiințe socio-politice acordată (sau nu) la vremurile acutale.

vrem libertate

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

O nouă eră: Surorile Marx decretează statul în stat

Dragili babei,

începînd de astăzi, eu, Veta Marx, am hotărît că nu mă mai supun niciunei legi a țării cunoscută cu numele de România. Bine, nu se poate spune nici că-mi plăteam taxele foarte des, dar bruma aia de cotizații sociale pe care le mai lăsam să scape din buzunar, va dispărea și ea. La fel și la autostradă la Fetești, la RATB nu mai vorbesc, în orice ipostază imaginabilă, oricît de măruntă, voi încerca și voi reuși să păcălesc statul.

Care stat, ăsta e lucrul care nu se înțelege încă în Piață, nu mai există. A încetat să respire în momentul în care eu, Veta Marx, am cerut ceva, orice și nu am fost ascultată. Că era vorba de prețu la kilu de roșii sau simplul fapt de a mi se asculta părerea pe mineritul cu cianuri, nu contează. S-a dovedit că vocea mea, a lui, a ta, a noastră, nu contează și că acest dialog nu există. De asta și pentru asta se va trece la măsuri extreme, dar pentru care e nevoie mai întîi să elaborăm următorul cadru în care se vor desfășura lucrurile:

Așadar, pentru că această CONVENȚIE numită stat nu mai există, automat nu mai avem cunoștință nici de constituție și nici de legi. Dar pentru că nu putem trăi de-a-n pulea, va trebui să facem altele, noi. Iar ele vor exista în contextul unui nou stat, care se va numi, evident, tot România, dar care va exista în paralel cu cel care tocmai a decedat.

Asupra detaliilor tehnice gen steag și imn nu vom insista, nefiind vitale. Pentru imn, poftim, putem să luăm Kill’em All, de la Metallica, sau dacă nu vi se pare ok putem să votăm asupra a orice altceva.

Lucru care mă face să dezvălui și cadrul politic în care vor evolua lucrurile. Iar acesta este, evident, democrația participativă pe facebook, lucru care ne este la îndemînă și perfect viabil. Asta e. Va trebui să ne sculăm o dată pe săptămînă toți la aceeași oră și să votăm asupra proiectelor de lege. Vă asigur însă că democrația participativă la o cafeluță, de dimineață, va fi mult mai plăcută decît ceea ce trăiam în România care a murit. Și pe care, repet, am decretat-o moartă și îngropată. Ba chiar foarte, foarte putrezită.

ca să nu mai lungim lucrurile:

Avem nevoie de voi, toți care aveți chef și plăcere, să faceți un pas în față la Piața Universității și să ne ziceți ce vreți să faceți în viitoarea Românie. Practic, pe competențe. Care vreți și puteți la educație, care la justiție, care la sănătate ș.a.m.d. Pentru că, evident, este ceea ce se va întîmpla în mod logic și în conformitate cu legile firești ale naturii: încet-încet, vom penetra TOATE structurile de putere rămase și le vom popula cu oameni noi.

Vă asigurăm că Surorile Marx lucrează în ascuns, așa cum le stă bine, pentru îndeplinirea acestui plan. Și vă mai asigurăm că nu va da greș.

Vă așteptăm.

steagul-romaniei

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Protestul Roșia Montană, ziua 1: de data asta murim cu ei de gît

Babelor, iaca un motiv pentru care merită să vă scriu. Tocmai am revenit de la protestul care (încă) se desfășoară în București împotriva exploatării de la Roșia Montană. Și trebuie să vă spun că arată foarte bine. Ca niciodată de bine. Oamenii, atitudinea, totul.

Dar s-o luăm cu începutul. Singurii care au relatat evenimentele cu o oarecare exactitate au fost Hotnews, care au avansat cifra de 3000 de oameni. Aproape corect, pentru că erau mai mulți. Undeva spre 4-5000.

Doi la mînă. Presa (care?) s-a făcut de un căcat sinistru, cu excepția celor de la Digi24, care au fost prezenți aproape permanent. Pe locul doi Realitatea, care încerca ceva printr-o fătucă destul de speriată.  În rest însă, o pauză și o liniște care nu poate decît să denote căcatul cît casa în care s-au afundat restul patronatelor de trusturi. Abia pe la ora 23.00 apăruseră niște speriați de la TVR, care probabil că abia atunci primiseră învoire să plece de la Enescu.

Trei la mănă. Protestul a fost și este curat, elemente de genul celor din galeriile de fotbal și noua dreaptă fiind absolut neglijabile. Doar la un moment dat niște tătăici care arătau ceva gen Asociația Pensionarilor Dorohoi au încercat să acapareze cu niscai sloganuri politice. Inutil, evident. Lumea de acolo era mult prea de bine ca să pună botul și mult prea multă ca ăia să conteze vreo secundă. De altfel cînd s-a pornit în marș spre Victoriei (and back), respectivii au dispărut cu desăvîrșire.

Patru. Scopul protestului e dincolo de dubiu. Exploatarea de la Roșia nu trebuie să existe, din destule motive cu impact asupra mediului asupra cărora n-am să insist. Le știm cu toții prea bine. Dar cînd anumite personaje politice inutile au băgat în față legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a devenit clar că trebuie făcut ceva. Pentru că nimeni care deține una bucată conștiință nu va sta cu mîinile în sîn așteptînd ca niște bieți amărîți să fie scoși cu forța din case și trimiși nicăieri. Cel mai probabil se va merge la fața locului, indiferent dacă îi va trece prin cap cuiva (recte ministrului de interne) să împrejmuiască locul cu armată. Asta pur și simplu nu va mai conta, va deveni secundar. Determinarea oamenilor din această seară o arată cu desăvîrșire. Iar în momentul în care presa străină va intra ca lumea pe subiect, căci asta se va întîmpla, vom vedea cui îi convine mai puțin. Mă rog, să menționăm aici că Reuters și-a făcut deja treaba.

Oare printr-o ironie cumplită a sorții vom asista la o răsturnare de situație de genul unor garnituri de trenuri cu intelectuali care vor merge, care cu lămpașul din dotare folosit pentru lectură, care cu bicicleta în spate, să ocupe Roșia? Cum ar fi? Ce am văzut în stradă însă, îmi dă de înțeles că România se va rupe pur și simplu în bucăți din cauza acestui proiect, pentru că oamenii nu vor ceda, vor ieși probabil cu corturile la Universitate, iar pe de cealaltă Gabriel Resources va vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat cu șpăgile de dimensiuni cosmice pe care le tot împinge de 14 ani în buzunarele tuturor guvernanților români.

Una peste alta, cum bine s-a strigat în seara asta, ceea ce am văzut n-a fost decît începutul.  Se va ieși probabil zi de zi, sau cît va fi nevoie pentru ca acest cretinism să fie anulat, sau dat pur și simplu uitării ca ceva despre care vom spune ulterior că a fost o scăpare.

Cît despre comentariile (ba chiar și postările) care nu-și au rostul, le voi șterge pur și simplu.  Aviz amatorilor.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG