Till T-Rex do us part (part idiot, part nitwit)

Oamenilor,

Cu ochii mei ageri îndreptați vulturește asupra internetului, observ în ultima vreme o tendință în fotografiile de nuntă, chiar mai îngrijorătoare decât fotografiile de nuntă sau nunțile în sine. Știți povestea: doi oameni care în maxim trei ani o să ajungă să se suporte cu eforturi și sacrificii de vaze se hotărăsc, printre certuri legate de meniuri cu pești de care n-a auzit nimeni și haine care costă cât un mic apartament în Paris, că vor ca cel mai important moment al vieții lor (pentru că e singurul, nu de alta) să fie imortalizat în poze. Cu cât mai artistice și mai abile în a ascunde grimasele produse de faptul că din picioarele miresei au mai rămas două metatarsiene și jumătate, precum și disperarea mirelui, fugărit de nașa beată și de mătușa libidinoasă a proaspetei consoarte cu acte prin toată sala de bal, pentru încă un dans lipicios, transpirat și sclipicios, cu atât mai bine. Trebuie să existe ceva de pus pe Facebook, ca să poată da like prietenii care au avut nesimțitul simț de conservare de a nu călători sute de km. pentru sarmale de somon pătrat în foi de puță de papagal și open bar cu două varietăți de vin din care există una, trei cocktail-uri cu scuipat și jumătate de sticlă de whiskey. (Asta din urmă, ce-i drept, ar putea fi și meritul unchiului despre care nu știe nimeni cine și al cui este.)

Deci pozele de nuntă sunt importante. Cruciale. Esențiale. Cum altfel ai putea să-i faci pe ăia care au avut tupeul de a fenta zbânțuiala diformă în jurul plicului discret și frumos decorat de pe masă să se simtă prost că au ratat toată distracția (și că se fac că nu s-au inventat PayPal, cecurile și MoneyGram)? În plus, peste ani, după ce s-au terminat toate vazele, farfuriile și scaunele din casă, e bine să ai la ce să te uiți nostalgic, cât aștepți, pe canapea, să vină comanda de iatagane și actele de divorț.

Așa au apărut, deci, ședințele foto de nuntă, la fel de elaborate ca și alea ale revistei Vogue, doar cu mai multe fumuri și mai puține fotomodele. Ca orice lucru normal abordat anormal (cum ar fi mobila, mâncarea și hainele), și aici moda impune alegeri din ce în ce mai bizare, care se schimbă odată cu sezonul. Observ cu îngrijorare, deci, (mint, dar e pentru efectul retoric) că anul ăsta moda fotografiilor de nuntă e să pui nuntașii să-și testeze calitățile actoricești și atletice, mimând că sunt urmăriți de o cohortă de monștri sau că s-a întâmplat vreo altă calamitate eroică. De parcă nu ajungea că trebuiau să mimeze că puiul e masticabil și tortul comestibil, iar muzica e fix ce trebuie și pantofii nu-i strâng.

Cu alte cuvinte, nu ajungea că-i pui pe toți să joace într-un film Disney în care tu ești prințesa (am întâlnit fix un tip foarte preocupat de pozele de nuntă la viața mea, și ghiciți cum îl cheamă pe cel cu care s-a căsătorit). Mai nou, repertoriul se diversifică, la filme de acțiune și thrillere cu extratereștri. Vă prezint câteva exemple, ca să nu credeți că inventez chestii. (La cum pun botul oamenii, mi-ar fi plăcut să fi inventat asta, recunosc.)

Avem varianta deja devenită clasică, nuntașii urmăriți de T-Rex. Pentru că, nu-i așa, dacă istoria n-a lăsat acest eveniment atât de pasionant să se întâmple, pozele de nuntă trebuie să facă dreptate:

T Rex

Mai sunt și cele cu zombies, normal. Pentru că fără zombies, în ultimii trei-patru ani, nu faci nimic în viață. În asta sau ailaltă:

zombies

Să nu uităm de restul panopliei de pericole: roboți, extratereștri și o mascotă gonflabilă uriașă, de care lumea, deși nu scrie pe ea Hindenburg, pare de-a dreptul terorizată:

star wars

aliens

stay puft marshmallow man

Nu putem ignora nici varianta eroică, în care fericitul cuplu încearcă probabil să transmită tuturor celor care o să vadă pozele (și vor fi sute, stați liniștiți) emoția începerii unui drum împreună, cu livretul în dinți. Chestie care, nu-i așa, e cam ca plecatul la război.

star wars 2

Eu mai propun câteva teme, ca să nu lăsăm moda asta să moară prematur, înainte să ne arate tot ce poate despre oamenii pe care riscam, altfel, să-i considerăm aproape normali la cap: jocul ielelor (cu avantajul că mirele își va da astfel arama pe față de la început și, în plus, există șansele ca soacrele să amuțească), the attack of the fire dildo (nu e nevoie de explicații, sper), invazia păianjenilor păroși, Hitler pe LSD înarmat cu pistoale cu acid. Trebuie să recunosc, însă, că o reeditare a ciumei bubonice mi se pare cea mai promițătoare și cu mai multe șanse de a impresiona publicul.

Mi se pare normal că toți oamenii nemulțumiți de viața lor simt nevoia să-și imagineze că au un trai atât de interesant (fie și într-o lume paralelă) încât s-ar putea face oricând un film după el. Sau să se imagineze ca eroi în filmele altora. Dar moda asta mi se pare cea mai bună dovadă că n-a auzit nici dracu pe afară de noul val cinematografic românesc, în care poezia mâncatului de ciorbă și a altor lucruri mărunte de zi cu zi tronează și invită la meditație. Ceea ce e, trebuie să recunoașteți, destul de trist.

Motiv pentru care mă duc să tai o ceapă.

A, pozele-s de-aici.