Distopia salvează onania

Pentru cei care nu știu, Silviu Gherman este un personaj care descrie cel mai bine cuvântul hipster. Ok, dacă mă întrebați de ce acest subiect, e simplu: pentru că și acest blog este (nolens mai degrabă dect volens) tot o creație hipsterească. Mai departe, Silviu Gherman apare ca cineva care nu se poate hotărî dacă este actor, muzician sau scriitor (ordinea enumerată de mine e complet aleatorie). Și această pendulare este însă la fel de caracteristică hipsterilor. Astfel, ştim deja că este foarte posibil să vezi un asemenea personaj care deși are studii în literatură, deține în incintă un Moog la care naşte oarece muzică, pentru ca peste numai treizecişiopt de minute să afli că viitoarea lui carieră va fi în instalație de artă contemporană. Mare atenție, cuvântul hipster nu are aici nici cea mai mică umbră de conotație peiorativă.

Motivul real pentru care scriu această postare sunt însă statusurile FB ale unor oameni (pe care îi consider a fi de foarte bine) care afirmau că ultima carte a lui Silviu Gherman (a mai scris două), Hârtiile masculului, este una foarte bună. Nimic mai neadevărat. Acuma, totuși, ca să intrăm un pic în atmosferă, să spunem că postfața nu se poate hotărî dacă această carte este o „fantezie steampunk”, „o călătorie swiftiană”, „un fantasy”, sau „un SF”. Câte puțin din toate, desigur, dar răspunsul exact îl dă însuși autorul, într-una din postările sale de pe youtube. Aceasta este, deci, o distopie şi spun asta tocmai pentru a ne edifica cititorii şi nu pentru că o distopie n-ar putea fi totodată un SF.

Dar ce se întâmplă în această lucrare? Reținând că autorul se autodescrie ca „misogin” în scurta – fireşte – autoprezentare, suntem transportaţi, treptat, într-o lume dominată de femei-mutant, pentru care masculii nu mai reprezintă aproape nimic, sau poate din când în când ceva motive de futai post-apocaliptic (remember Identitatea lui Kundera, păstrând, desigur, proporțiile şi specificităţile genului?). Altfel, fiind niște ființe atât de oprimate, acești masculi cultivă o formă de, să zicem așa, în limbaj prea-cucernic – strașnică malahie – pe care Gherman o denumește bașkiya. Și pentru că tot am ajuns aici să spunem că, practic, întreaga carte este o efuziune a acestui legendarium marca SG, în care femeile-tartor se numesc cledane, orătăniile scatoide, iar diverse alte posibile animale fuscubrah, burbac etc. etc. etc. Bine, animale e impropriu spus, aici fiind vorba mai degrabă de nişte compuși organici, dezvoltaţi într-un fel de bio-arhitectură a la Giger care culminează, îmi imaginez, cu o stalactită de-a dreptul pulopizdică, ultimativă la scara universului, intitulată pruţ şi la care desigur că aproape toată suflarea distopică a lui SG îşi dă concursul, silinţa, răsuflarea. Fără să mă apuc totuși să povestesc cartea, nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că MC a făcut-o deja aici, aș mai spune că SG a fost un cititor destul de dibaci al lui 1984, căruia îi şi împrumută principiul nouvorbei atunci când alătură, de exemplu, două numerale cu care botează un personaj (Doi Unu). Ca o etichetă mai mult sau mai puțin conclusivă să remarcăm că această carte nu e altceva decât punerea (asumată) în scenă a dezamăgirilor amoroase ale autorului, cu accentele vârtoase şi patologice ale unui obsedat sexual (bieţii masculi îşi bagă, la propriu, picioarele în vaginurile lor de cledane, alţii morfolesc de zor nişte labii etc.). Şi poate că e firesc să fie aşa, din moment ce tot acest matriarhat nebun e complet neperformant.

Ce reproşez însă cărţii este în primul rând faptul că imaginaţia (absolut reală şi fecundă) a autorului nu este decât un mecanism care merge în gol, dând, per total, un rateu colosal. Astfel, nu numai că nu te poţi ataşa de niciunul din personajele pe care le creează, ele fiind asemenea lumii în care ne aflăm, adică „rece şi deprimantă”, cum bine remarca cineva; mai mult, e nevoie de o voinţă fabuloasă ca să poţi accepta convenţia la care autorul încearcă să te facă părtaş, pentru simplul motiv că atât ea cât şi scriitura propriu-zisă sunt neinteresante, eşuând în a declanşa acel magnetism necesar care să te facă prizonierul lecturii. Şi vă rog să nu mi-o serviţi p-aia că tocmai asta e ideea, ca personajele să fie reci şi deprimante. Nu, pentru că mă aştept foarte clar ca mai ales un asemenea individ să mă facă să mă identific cu el, să nu-l mai uit niciodată, ceea ce aici nu e cazul. În alte cuvinte, SG nu numai că nu e Bogdan Suceavă, iar Hârtiile masculului nu sunt al său timp diez (în termeni de stil), dar autorul în cauză e încă şi mai departe de a fi Vladimir Colin, în opinia mea unul din cei mai talentaţi autori de acest gen pe care i-a dat vreodată România. De remarcat, altminteri, aplombul cu care SG a dus până la capăt 317 pagini extraordinar de seci şi – culmea – având în vedere unul din interviurile sale din Dilema Veche, complet lipsite de umor. În concluzie, oare nu i-ar sta mult mai bine să scrie o carte auto-referenţială despre activitatea sa din trupa Mesquins? Mă refer la o chestie în care el să mizeze pe haioşenia care altminteri îi este caracteristică, cum nu mergea chitara, cum s-a stricat cablul de la amplificator etc. etc. etc. Se poartă şi cel mai probabil ar interesa mult mai multă lume.

HM

1 mai.

Babelor,

După cum se știe, ziua de 1 mai este una tristă, în care jumătate din București pleacă în Vamă iar cealaltă jumate își plânge de milă că n-a avut bani să meargă și ea și să petreacă alături de niște băieți urâți și niște fete frumoase care trebuie să bea 9 beri pentru ca băieții ăia urâți să li se pară atât de puțin urâți încât să le ofere o muie plictisită la umbra unui cort chinezesc de doi bani.
Ei bine, eu una m-am distrat de minune chiar aici, în minunata noastră capitală.
M-am trezit pe la 10 în ciripit de păsărele. Am împușcat două cu pistolul cu aer comprimat, am închis geamul și am mai dormit o oră. După care mi-am băut cafeaua, m-am urcat în Suburban și m-am dus la bancă să scot niște bani pe care să-i cheltuiesc aiurea. Când m-am întors de la bancomat, un băiat tocmai îmi strecura o hârtie sub ștergător. I-am tras un pumn în ceafă și l-am întrebat ce vrea să fure.
– Nu fur, a zis jignit, vă dădeam un manifest…
I-am luat manifestul din mână și l-am citit. Vedeți și voi despre ce era vorba:

– Nu se înțelege nimic, i-am zis. E o tâmpenie cap-coadă. Cine a scris gunoiul ăsta?
– Noi, grupul Mâna de Lucru, a zis tânărul mândru.
– Și ce înseamnă?, am spus. Uite, din text nu reiese nimic: nici care-i problema, nici ce vreți, nici de ce. E penibil. Am văzut sloganuri anti-Becali de o mie de ori mai inteligente.
– Nu-i adevărat, a spus tânărul.
– Ba e. Și în definitiv, care-i mâna ta de lucru?
– Poftim?
– Mâna ta de lucru. Mâna cu care lucrezi. Lucrezi, nu?
– Păi, eu sunt student, a spus băiatul.
– Și nu lucrezi?
– Păi, studiez…
– Deci nu lucrezi, am insistat.
– Încă nu…
– La ce ești student?
– La litere.
Era în continuare cumva mândru, semn că nu înțelegea absolut nimic.
– Și ție îți place ce scrie aici?, am zis.
– Da, a spus el.
– Bine, am zis.
M-am urcat în mașină prinzându-i din greșeală mâna în ușă și m-am dus acasă.
Acolo, surpriză: o femeie cu părul vâlvoi mă aștepta în bucătărie, mâncând plăcintă. Avea o figură cunoscută și semăna cu un tanc, deci am dedus că era vorba despre sora mea dispărută, Veta.
– Rhetto, a zis, să mergi diseară neapărat la teatru. E un spectacol pe nume Raoul, la TNB, cu nepotul lui Charlie Chaplin, e extraordinar, e fantastic, e de o mie de ori mai bun decât Chaplin, o să vezi, o să vezi tu…
După care a luat o pâlnie din dulap, un umeraș din șifonier, un pistol cu apă din sertar și a plecat.
Chestia cu teatrul suna interesant. Am sunat-o pe Institutul Francez, care avea o legătură cu spectacolul respectiv, și i-am zis că vin și eu. Institutul a zis că sigur, nici o problemă, mă bagă ea cumva.
Am ajuns la TNB la opt fără un sfert. Puhoi de lume bună, l-am împuns cu umbrela în burtă pe Andi Vasluianu, când să-i cer scuze m-am pomenit față-n față cu Silviu Gherman, când să mă întorc în partea cealaltă, că Gherman era cu gagică-sa, am dat de dramaturgul Peca Ștefan. N-am salutat pe nimeni și am intrat în clădire.
(O paranteză, după cum vedeți: cineva a pus niște schele pe TNB. Arată parcă ceva mai bine decât înainte.)
Spectacolul era de fapt un one-man-show și conținea elemente de dans, teatru, mimă și încă niște chestii. Per total a fost ok, dar totuși nu pe măsura aplauzelor parcă prea entuziaste, mânate probabil de prețul biletelor (între 30-100 RON). Adică omul se mișca bine, uneori chiar foarte bine, și câteva chestii erau chiar de nota zece (dansul cu oglinda, faza cu mâinile, peștele uriaș, meduza), dar alteori gagurile erau învechite (și oricum cam multe) și unele momente cam lungi. Dar cum a fost gratis, a meritat cu vârf și îndesat, și publicul a râs mult, ceea ce m-a bucurat, având în vedere că toți cei prezenți în sală n-au ajuns anul ăsta în Vamă.
După care am mâncat o salată în Shift, m-am mirat că n-o mănânc la jumătate de preț la Clubul Țăranului, am dat peste cap o bere și, ieșind din local, un cocalar care mergea în direcția opusă mașinii mele cu bicicleta și m-am grăbit să vin acasă să vă spun care mai este pulsul orașului.

Vă pup,

Rhetta