Meseria, brăţară de aur

Babelor,

E, poftim. Capitala stie înca sa dea la iveala – e drept, cu o oarecare parcimonie douamiista (era sa zic post-modernista) – hedonisme (mic-) pariziene. Sa mai zica cine-o pofti ca francofilia noastra se rezuma la niste ciorbe à la grecque si la trenul cu care vine vacanta. Unii spun ca Societatea Spectacolului (tradusa si-n româneste) e o carte vizionara (în acelasi timp, nu ca dupa razboi multi viteji s-ar arata, dar nu e prea complicat sa prezici, spre o pilda, ca la noapte o sa fie cam întuneric). Altii vad niste didascalii de fibra marxista pentru revolutionarii din mai 1968 (si de dupa). Ma rog, când Guy Debord scrijelea (chiar el, se pare) prin 1953 sloganul cu pricina pe un zid de pe cheiul Senei, la noi leului nu i se mai spunea franc, « monser » devenise « tovarase », iar spectacolul (stricto sensu) era cam dezolant. Uite însa ca dupa mai bine de o jumate de secol si dupa atâtea framântari si rasturnari de situatii avem si noi parte de o transcriptie murala.
Transpus în cheie dâmboviteana, sloganul ar putea capata, la prima vedere, o conotatie de cheguevarism de tricou adolescentin, de pulsiune juvenila de anarhism de criza, nu stiu. Asa cum nu stiu daca Debord ar striga « sacrilège ! », vazând bolidul de fite (când stim ce blestematie înseamna pentru el otomobilul) chiar sub credo-ul sau. Contrastul din adaptarea valaha e însa savuros, oricum l-ai lua.
Ce vreti, la noi la noi marfa e marfa si spectacolul e spectacol.

Ăă, panem et circenses ?

Va pup.

Reclame