adica titlul uneia din ultimele carti ale lui Gabriel Liiceanu, Humanitas 2006. Daca nu chiar ultima carte, nu stiu exact. Despre aceasta carte vreau sa vorbesc aici si, insist, Rhetta, nu ma fute la cap cu alte tampenii. Intr-adevar, Dark Knight e un film complicat si stupid (ca opus al lui simplu si frumos). Da, Juno e un ceva usurel, bine facut, dar nu memorabil. Tropic Thunder, am ras de m-am scapat un pic pe mine, drept care acum recunosc ca mi-e rusine, mai ales ca asta era ultima mea rochie iar masina de spalat nu merge. Nu mai intreb de ce nu merge.
Asadar, in cartea dansului, Despre Minciuna, Gabriel Liiceanu aduce in discutie doua texte antice (tragedia Filoctet, a lui Sofocle + Hippias Minor, unul din dialogurile lui Platon) si unul ceva mai apropiat de noi, daca se poate spune asa, si anume Principele lui Machiavelli. Pornind de la primele doua texte, autorul identifica sursele in care minciuna da semne ca se va constitui ca „program de morala politica eficace”, justificand, in felul asta, „folosirea raului in vederea atingerii binelui comun”. Suna complicat, dar va asigur ca, citind cartea, nu e. Nici eu nu cred ca am innebunit subit postand asa ceva, pentru ca ceea ce vreau sa fac este sa atrag atentia asupra scopului pentru care a fost scrisa cartea. Avem doua texte, asadar. In primul, Odiseu incearca sa-l convinga pe Neoptolem, baiatul lui Ahile, sa-l aduca pe Filoctet in asaltul final asupra troienilor. Singurul mod prin care poate face asta, insa, e prin minciuna, prin inselaciune, din moment ce Filoctet nu va vrea niciodata sa dea ochii cu Odiseu. Normal, avand in vedere ca cel din urma l-a surghiunit pe insula Lemnos chiar de la inceputul razboiului. Ce nemernic, ati spune, nu? Ce cacanar.
Al doilea text aduce, in urma unui dialog intre Socrate si sofistul Hippias, ideea ca „daca bun inseamna capabil, atunci cel mai bun va fi omul care face rau si greseste in mod voit si nu cel care o face fara voia sa”. Sau, in cuvintele conclusive ale lui Socrate, asa cum apare personajul in textul lui Platon: „Atunci, Hippias, cel care greseste si face lucruri rusinoase si nedrepte in mod voit, daca exista un astfel de om, nu poate fi decat omul cel bun”. Intregul interogatoriu incrucisat in urma caruia se ajunge la concluzia asta e de altfel in sine interesant, dar nu e aici locul si nici timpul sa insist asupra lui.
Pe acest paradox e construit de altfel, involuntar sau nu, personajul Batman. Si tocmai pentru ca sterge granita raului adus in slujba binelui comun, de care vorbeste Machiavelli, facandu-ne sa nu mai intelegem cine ajuta pe cine, greseste Dark Knight. Dar nu asta conteaza acum, ci faptul ca mergand mai departe pana la Principele lui Machiavelli si explicand excelent de ce gandirea lui reitereaza, dar si dezvolta problemele ridicate de greci, Liiceanu pune un diagnostic fara drept de apel al societatii romanesti actuale. Ca sa intelegeti cum face asta, insa, insist asupra faptului ca daca la Platon, personajul Socrate pune sub semnul ipoteticului existenta unui om bun care face raul in slujba binelui („daca exista un astfel de om”), Machiavelli face pasul inainte. Altfel spus, nu are nici un dubiu ca omul asta traieste, exista printre noi.
Ce legatura are asta cu Romania? Pai e foarte simplu. Liiceanu explica iarasi foarte bine de ce regimul comunist din Romania a fost „raul pur pus in slujba raului pur”. De ce ? Iar e simplu, pentru ca ceea ce numeste autorul „morala de a doua instanta”, adica raul pus in slujba binelui, devine in comunism „cea mai mare imoralitate din istoria omenirii”, adica rau care lucreaza pentru un rau si mai mare, perpetuu, gigantic, interminabil, acceptat atat de cei care stiu ca totul e o minciuna, cat si de cei care cred orbeste in minciuna respectiva.
Care e diagnosticul societatii romanesti? O spune, fara sa vrea, Machiavelli: pentru ca o scoietate sa se elibereze de rau si sa experimenteze catharsis, purgativul psihic, e nevoie de acel uomo virtuoso, de acel nou principe care, asemenea lui Odiseu sau Batman, sa stie sa puna raul in slujba binelui comun. Asa cum o explica insa Liiceanu si o stim de fapt cu totii, nu numai ca la romani lucrul asta nu s-a intamplat, dar puii iesiti din burta monstrului ucis la zid au asigurat si asigura continuitatea raului. De ce? Pentru ca nu a existat si nu exista, o repet, un nou principe care sa-i aduca in fata justitiei. De ce? Pentru ca justitia nu functioneaza decat prin respiratie artificiala. Sau, asa cum spune foarte bine Liiceanu, pentru ca „Romania este o tara incaputa pe mainile Spanului si in care harap Alb ramane anonim”.
Recomand cu caldura cartea asta tuturor acelora care au pareri despre Romania.
Eu una, domnule Liiceanu, ma declar satisfatti de lectura cartii dumneavoastra.
Iar acum ma duc sa ma cac.
Prin asta nu inteleg o lipsa de respect fata de munca dumneavoastra, ci pur si simplu faptul ca pur si simplu imi vine sa ma cac. Mai mult decat atat, descopar o anume placere filosofica – careia recunosc ca as vrea sa-i dau o tenta militanta, ba chiar de prozelitism – in acest act fiziologic simplu si natural.
Surorile Marx 