A 377-a părere despre Nicușor Dan.

Babelor,

Pentru că ’Mnezeu e mort, lupta dintre bine și rău s-a mutat pe alt tărâm: pe cel al alegerilor locale din București. Unde Binele este reprezentat de Nicușor Dan (după părerea mea) și Răul de Sorin Oprescu. În ecuație apare, probabil pentru că are mustață, și Silviu Prigoană, dar dacă din ecuația respectivă scazi zero, Prigoană dispare ca prin minune.

Bun. Deci rămân ND și SO. Pe cel de-al doilea îl știm: este bucureștean, pentru că vorbește cu „pă” și „dă”, e doctor, are un discurs destul de ok și se laudă cu niște realizări mărețe, ignorând (dovadă că nu-i prost) să ne spună cât au costat. Bine, noi știm cât au costat, drept care dacă-l întrebăm de ce a făcut stadionul din Frankfurt la București, plătind dublu pentru el în condițiile în care forța de muncă este mai ieftină, ca și materialul, de altfel. SO ridică din umeri, zice „dă” și pleacă. Sau, de fapt, nu vine – pentru că a evitat (dovedind iarăși că nu-i prost) să i se pună întrebarea asta. în fine, nici noi nu suntem proști, și ne dăm seama că sub conducerea lui Oprescu niște buzunare s-au umplut și altele (adică ale noastre) s-au golit. Și decidem că SO e fie puțin hoț, fie puțin tolerant față de hoți. Drept care ne enervăm nemăsurat și ne propunem să votăm pe altcineva.

Din fericire, n-avem de ales între prea multă lume: Columbeanu e atât de mic încât se vede numai prin gaura cheii, Anghel Iordănescu ne terorizează de 26 de ani cu Cupa Campionilor, Prigoană dă cu pliciul în nevastă-sa, ceilalți candidați nu există decât pe hârtie. Deci ne îndreptăm privirile către Nicușor Dan.

Prima dată când facem acest lucru, îl trecem cu vederea, pentru că stă într-un colț și tace politicos. Îl batem pe umăr. Tresare și ne dă biografia la citit. Vedem că e matematician, că a înființat o școală superioară de (logic) matematică, că are o asociație prin care dă bilunar în judecată Primăria Bucureștiului pentru că a dărâmat sau a vrut să dărâme niște case. Bravo lui, zicem, strecurându-ne pe sub un teanc de postări ale prietenilor de pe Facebook, în care aceștia promit să îi ridice statuie, mausoleu și biserică lui ND. Dar iată că printre aceste postări binevoitoare încep să se strecoare și altele, mai puțin drăguțe. Unele conțin și linkuri, pe care le urmărim degrabă. Astfel ajungem pe Voxpublica, unde Alexandre Spahiu ia la bani mărunți programul lui ND, într-un articol intitulat „Întrebări adresate susținătorilor candidatului Nicușor Dan”.

Spahiu ne zice așa: „Mă întreb dacă nu cumva « lumea bună » a capitalei, încercînd să evite capuşele, nu a fost lovită de o epidemie de «orbul găinilor». Sau poate la concertul de susţinere al candidatului ND, pe lînga t-shirturi şi flyere, s-au distribuit şi ochelari de cal.”
Nu știu cine este A. Spahiu, pe Voxpublica nu mai apare decât o singură postare a lui, pe altă temă. Știu însă că ce face el mai fac și alții: întorc pe toate părțile programul lui ND până găsesc o bubă (are mai multe – de exemplu, nu înțeleg de ce nu a propus ca și taxiurile să poată folosi banda dedicată autobuzelor), doar că un lucru mă miră: n-am văzut până acum în rândurile criticilor lui ND o analiză la fel de amplă a programelor celorlalți candidați. De ce? De ce ștergi pe jos cu ND (parțial pe nedrept), dar nu și cu Oprescu, deși și el are un program? Ca să fii Gică Contra? Dar cum poți să fii Gică când te cheamă Alexandre?

Tot pe Voxpublica scrie un băiat pe nume Iulian Leca, care zice că nu crede că un singur om poate să ne salveze. „Daca nu am invatat in 23 de ani ca nu avem cu cine, ca astia nu pot, nu stiu sau nu vor, atunci sa renuntam macar a mai astepta ca ei sa aduca schimbarea. Sa le-o bagam noi pe gat si sa-i presam pana ii schimbam noi pe ei, indiferent cine vor fi ei”, spune el.

Logica e batabilă. În 23 de ani n-am avut cu cine să votăm, deci nici acum n-avem cu cine? În aceeași idee, Chelsea Londra ar fi putut remarca anul trecut că în 60 de ani, n-a câștigat niciodată Liga Campionilor, deci ce rost mai avea să participe? Dar uite că a avut. În fine, să zicem că domnul Leca s-a trezit că are de dat un număr oarecare de semne celor de la Voxpublica, și l-a dat. Altă valoare nu are textul său. Scuze, Iulian Leca, dar resemnarea e pentru fraieri.

Rămânem pe Voxpublica, pentru că acolo scrie unul din cei doi intelectuali de stânga ai României, Costi Rogozanu (pe care, mă întreb, cât de repede o să îl găsim în fruntea ICRului sau a vreunei organizații asemănătoare? Nu îl acuz de pupincurism, cred că este de stânga pe bune, și tocmai de-aia Ponta ar trebui să facă ceva cu el).
Lui Rogozanu nu îi (prea) place de ND pentru că reprezintă clasa de mijloc. Pentru că ND vrea un oraș turistic, și Rogozanu nu vede de ce ar fi nevoie de așa ceva (poate că nici măcar nu greșește). Pentru că ND vrea normalitate, civilizație, investiții, dar nu face nimic pentru săraci (aici, Rogozanu arată că nu a citit programul omului pe care îl atacă). Și atunci, ce e de făcut? Dacă nu normalitate, civilizație, investiții, atunci ne-am dori cumva opusul lor? Eu una, nu.

Pentru că pe Voxpublica ni se pare că plouă, traversăm strada și intrăm în bistroul CriticAtac. La o masă o găsim pe Iulia Popovici, despre care credeam că se ocupă cu critica de teatru, dar aflăm că de cinci minute a început să o pasioneze politica (în mod amuzant, IP ne spune „citind felurite texte despre motivele pentru care ar trebui să-l votez pe Nicușor Dan, printre valențele de „administrator“ (dar orașul nu e o scară de bloc)[…]” – în aceeași logică, nici politica nu e scena TNBului, chiar dacă seamănă uneori).

Într-un text cam prea lung față de numărul de idei pe care îl conține, IP presupune că „cei care-l votează [o fac] nu în calitate de cetățeni ai unui oraș, ci de membri ai unui grup privilegiat vizionar, „de bun-simț“” – afirmație care se află undeva între „bănuială” și „aberație”. Nu mă simt vizionară pentru că îl votez pe Nicușor Dan, iar termenul „bun-simț” a fost deja atât de terfelit de toate partidele că nu mai înseamnă pentru mine decât șapte litere despărțite de o liniuță.
În fine, IP își încheie bălmăjeala concluzionând că „Nicușor Dan se transformă deja, fără să fie nevoie să cîștige la Primărie, în propria icoană desenată de susținătorii lui exclusiviști, pentru care doar definiția lor despre „cinste“ contează”. Și mă întreb: a cui definiție ar trebui să conteze? Cea a lui Sorin Oprescu? Cea a lui Prigoană? A lui Băse, a lui Vasile Ernu, a lui Nick Cave? Bineînțeles că oamenii care vor un primar cinstit îl aleg pe cel care pare cinstit după „propria definiție”. Cât despre susținători, de ce ar fi exclusiviști? Pentru că țin cu Nicușor Dan? E absurd!

Tot pe CriticAtac își dezlănțuie atacul critic un tânăr (după poză) numit Florin Poenaru. Articolul lui se numește „Nicușor Dan la primărie? Nu mulțumesc”.

împotriva așteptărilor trezite de titlu, Poenaru nu ne spune de ce nu mulțumește. Ne spune, însă, că „campania lui Nicușor Dan nu a reușit doar să mobilizeze rasismul intim al clasei de mijloc locale (prin diabolizarea cerșetorilor, a vânzătorilor săraci de pe stradă care strică aspectul orașului, a parcagiilor, etc.)” și că „prostimea nu a avut loc nici măcar în promisiunile de campanie ale candidatului Nicușor Dan”. Ca și Rogozanu, Poenaru nu pare să își fi dat osteneala să citească înainte să vorbească; campania lui ND include diverse proiecte în zonele sărace ale orașului – de la terenuri de sport la centre culturale la locuințe sociale. Lui Poenaru îi ajunge însă să constate că ND este de dreapta, că este rasist, că în lupta de clasă se află de partea clasei rele (adică de mijloc), și vine și cu o propunere (propusă mai întâi de Ciprian Șulea, după cum ne spune autorul) pe care probabil că o consideră inteligentă, dar nu este: să votăm alb. Pentru că Jose Saramago a scris într-o carte cum cade un guvern pentru că 83% din voturi sunt albe. Mișto argumentație, doar că literatura și realitatea sunt două lucruri distincte și deosebite. Mă rog, ideea e că un vot alb ar „produce o mini-revoluție, măcar la nivel de conștiință”. Hm. Adică n-ar produce nimic palpabil, nu? Pentru că primar e ăla care întrunește cele mai multe voturi din totalul de voturi date, indiferent dacă participarea la vot este de 94, 61 sau 17%. Vorba aia: whatever.

În încheiere, vin cu o mică predicție: dacă Nicușor Dan va lua 5%, voi fi dezamăgită. Dacă va lua 10% sau puțin peste, mi-ar împlini așteptările. Dacă sare de 16%, voi fi plăcut surprinsă, iar dacă ia peste 30% și câștigă, voi fi bucuroasă. Nu mi se pare imposibil să câștige. Nu mai imposibil decât ca Chelsea să treacă de Barcelona și Bayern, cel puțin.

Și tot în încheiere, deși nu îmi plac sfârșiturile duble cu care își strică de obicei filmele Steven Spielberg (mă refer la A.I. și Saving Private Ryan), mai spun că m-am săturat de defetismul, pre-dezamăgirea și imposibilismul pe care le afișează o mare parte din bucureșteni. Și m-am săturat și să citesc peste tot părerile unora și altora, care iau la puricat programul lui ND, găsesc un singur lucru cu care nu sunt de acord (câini, dărâmări, delta Văcărești) și decid că este de ajuns ca să nu îl aleagă. Plm, dacă nu sunteți dispuși să susțineți decât o persoană care are exact aceleași idei ca și voi, strângeți 35.000 de semnături și candidați naibii la Primărie!

Și o a treia încheiere: un alt număr de idioți susțin că ND a fost aruncat în cursă de Udrea ca să mănânce voturile lui Oprescu. Ceea ce nu este numai absurd, ci de-a dreptul tâmpit: ND va fi votat o grămadă de PDLiști dezamăgiți, iar dacă se plasează înaintea lui Prigoană, ceea ce mi se pare mai curând probabil decât posibil, Udrea ar cam trebui să își strângă gențile și pantofii de pe biroul ei de la PDL București, după ce a tras cu dinții să îl impună pe mustăcios. Ceea ce sper că se va întâmpla, de altfel.

Vă pup,

Rhetta

Hop şi Sorin Oprescu!

Babelor,

De undeva a apărut iarăşi Sorin Oprescu. Care s-a gândit că acum, dacă tot oraşul e scufundat sub zăpadă, ar fi momentul să zică ceva, să identifice o problemă şi s-o rezolve. Drept care a zis că întreaga conducere a PSD ar trebui schimbată „de jos si pana sus fiindca s-au adunat acolo niste oameni care fac imposibila reformarea”. Foarte bine, domnule Oprescu. Sunt absolut de-acord. Şi ia să vedem, ce a mai gândit domnul Oprescu? Păi, ca să dea cu bâta-n baltă, a adăugat că „Ion Iliescu ramane ca un guru al acestui partid dar si al acestui popor fie si pentru faptul ca a stiut sa mentina un echilibru atunci cand a fost la buton”. Iarăşi foarte bine, domnule Oprescu. E normal ca, din moment ce aţi avut o idee bună, s-o anihilaţi pe loc cu o idee proastă. Felicitări.

Flăcăul

Mai babelor, vazand io asa ca nu prea mai vine lumea pe la noi pe-acasa (adica pe la mine si pe la Rhetta) si ca pe blogul nostru e un trafic de idei mai ceva ca-n cinema-ul romanesc, trebuie sa recunosc ca am ramas pe ganduri. Dandu-mi seama ca e posibil sa fi devenit plictisitoare si lumea poate nu vrea sa ne-o spuna din politete, m-am gandit sa fac ceva. Si anume sa va intreb daca stiti ce a ala un flăcău.

Da doamnele mele, da domnilor, un flăcău. Va simt surprinderea, va ghicesc neintelegerea. Si va jur ca si eu sunt la fel de nedumerita ca si voi. Sincera sa fiu, desi am auzit cuvantul asta de multe ori in viata, nici azi nu stiu ce-nseamna exact. Poate fi, ma gandesc, baiatul acela tanar si voinic de la tara, pe care femeile mai in varsta il lauda, spunandu-i: bravo, flăcăule! Ai reparat stinghia lipsa din gard. Bravo! Tu esti nadejdea noastra, flăcăule!

Sau poate fi, iar ma gandesc si poate nu-i bine, un baiat voinic – obligatoriu voinic – de pe un santier, sa zicem, baiat care transporta caramizi cu carca mai ceva ca un stahanovist. O fi buna reprezentarea asta? Nu stiu. Mereu actualul John Locke ar fi spus, probabil, ca e o reprezentare compusa a unui baiat voinic si a unei caramizi, desfiintand-o. Multumesc, Locke.

Cea mai clara imagine pe care o am in cap despre un flăcău, insa, si va rog sa ma corectati daca ma indepartez prea mult de realitate, este urmatoarea. Imi imaginez flăcăul, deci atentie – flăcăul – ca pe cineva darz, drept si viteaz. Nu stiu de ce, dar presimt aceste atribute ca fiind obligatorii pentru un flăcău. Mai departe. Vad acest personaj ca avand ochii mai degraba apropiati de nas, decat departati. Astfel, el exprima putere, vitejie, imposibilitatea de a privi in laturi cand vine vorba de pericol. Asta pentru ca flăcăul, doamnele si domnii mei, nu priveste decat inainte, orice-ar fi. El n-are timp de uitat in lături.

Mai departe. Trasatura fizica importanta a prototipului descris mai sus, este, cred eu, si o asemanare fizica cat mai mare cu domnitorul Mavrocordat. Eu una habar n-am cum arata Mavrocordat, dar trebuie sa recunoasteti ca rezonanta numelui se apropie foarte mult de ceea ce ar trebui sa fie un flăcău. Consoane multe si urate, rezonand de vitejia neamului sau, asezonate din cand in cand cu anumite vocale care dau o muzicalitate desavarsita aspectului sau fizic. Muzicalitate provenita, se stie, din tulnicele si oboaiele stramosesti ale inaintasilor lui. Remarcati de asemenea si particula „cordat” a numelui, ceea ce atesta, sper, incordarea cu care un astfel de flăcău sta la panda gata sa faca dreptate pentru cei asupriti. Si, daca necesitatea despre care am invatat via anticilor grecotey o cere, desigur, sa-si ia acea rasplata, acea dijma pentru care s-a dovedit atat de merituos, si anume femeile neamului lui. Caci ce dorinta mai mare si mai arzatoare ar putea avea femeile respective daca nu sa fie aduse ofranda unui astfel de personaj, spuneti-mi? Nu in ultimul rand, as vrea sa va impartasesc faptul ca in viziunea mea parul, coafura pe care o poarta un asemenea flăcău este foarte asemanatoare, daca nu chiar identica cu creasta Pietrei craiului. Stanci multe, sisturi bituminoase care strapung roca muntelui aproape la intamplare, dar spectaculos, nazuind spre cer intr-o logica aleatorie, dar totusi plina de darzenie.

Asta era insa demult. Referintele pe care le-am adus pana aici se intamplau odata, nu acum. Si-atunci cum arata flăcăul azi, v-ati gandit vreodata? Ei bine, poate cea mai apropiata reprezentare care imi vine in minte cand ma gandesc la asta in context contemporan, este imaginea lui Tudor Chirila. Si el tanar voinic, drept, viteaz si talentat, pare sa se inscrie perfect in ceea ce ne putem inchipui noi, oamenii de rand, despre un flăcău. Privirea dreapta, darza – nu mai e nevoie s-o spun, vocea tare si puternica bubuind peste supusii sai, toate acestea, daca imi dati voie, sunt dovada clara ca mai ales domnul Tudor Chirila este ceea numim un flăcău de nadejde al neamului sau.

Tudor Chirila, insa, doamnelor si domnilor, nu numai ca intruneste calitatile fizice ale unui flăcău si se comporta ca atare. Nu, nu e numai atat. Mai mult, el si GANDESTE ca un flăcău adevarat, ca un flăcău esential, daca vreti, pentru mentalul colectiv al neamului sau si, in plus, al generatiei sale. Ei si iata ca acum am ajuns in sfarsit unde vroiam, sper ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da imi cer scuze.

Pentru cei care nu sunt straini de globosfera romaneasca, doamnelor si domnilor, flăcăul Tudor Chirila – sper sa nu se supere ca-i spun asa, o fac totusi cu decalitri de admiratie muta – a lansat un mesaj, ce mesaj un apel! catre flăcăii si flăcăicile mai tineri decat domnia sa, intitulat – atentie – scrisoare catre liceeni. El poate fi citit aici:

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Probabil ca va intrebati de ce-mi pierd timpul cu astfel de lucruri. De ce-mi stric, adica, pana pe domnul flăcău. Imi cer iertare, doamnelor si domnilor. Imi cer iertare. Dar in fatza unui apel atat de important, a unei constiinte care explodeaza cu atata si atata ardoare, nu puteam sa nu iau atitudine si sa nu reactionez. Aici, pe blogul amintit mai sus si asezonat cu proza si poezie de calitate indoielnica – asta ca sa nu crezi ca toata lumea e muta de admiratie in fatza geniului tau renascentist, domnule Tudor Chirila – dar si cu ceva impresii bune despre twitter si religie – aici, deci, flăcăul nostru ia in discutie urmatoarele idei:

Prima ar fi ca generatia lui a pierdut. Generatia lui, adica, nu a reusit din cauza parazitilor de la putere care au supt sangele tarii si impotriva carora, el si generatia dansului nu au reusit sa faca nimic. Oau. Direct si la obiect, asa cum ar spune-o orice flăcău hotarat, de ce sa n-o recunoastem. Atat de direct si atat de la obiect incat cele peste 400 de comentarii adresate acestui post sunt, majoritatea, pline de elogii si de lacrimi stoarse, parca, la filme Titanice.
Nu pot sa nu ma intreb, insa, ce cred cei care NU se simt reprezentati de afirmatia – mai radicala decat impresiile romanilor despre tigani – nascocita de domnul T. Chirila. Eu una nu sunt de varsta dumneavoastra, ca vai… ce n-ar fi fost la gura mea acuma. Chiar si asa, insa, da-ti-mi voie sa va spun ca sunt unele persoane din generatia dvs. care, spre deosebire de dvs. (dvs. o spuneti, nu eu!) au facut cate ceva chiar fara voia dvs., in ciuda varstei lor mai mica ca a dvs. si a bampirilor de sange romanesc amintiti mai sus tot de dvs. Si care nu se simt nicidecum, dar nicidecum vizati de afirmatia dvs.

In continuarea postului, flăcăul T. Chirila, se adreseaza celor care, dupa parerea lui, ar reprezenta salvarea, iesirea din aceasta situatie: liceenii. Nu, nu aia rock’n roll, nu pot sa fiu atat de lame incat sa adaug asa ceva, dar uite ca a trecut prin mintea mea batrana si proasta. Ci – liceenii pur si simplu. Toti liicenii. Lor, domnul T. Chirila le adreseaza un soi de… indreptar, as zice, in care le spune ce si cum sa faca pentru a nu sfarsi in situatia generatiei lui. Enumar cateva sfaturi de genul asta, in mod aleatoriu si imi permit sa le comentez intr-un spirit oarecum Beavisbuttheadian:

Sa nu fumeze iarba si sa nu-si dea in cap cu alcool, pentru ca in felul asta le vor da apa la moara incultilor de la putere, care, automat, ii vor cataloga pe bietii liceeni drept distrusi. Nu rau, indemnul altminteri. O spune cineva care, probabil stie prea bine ce-nseamna toate astea. Se simte din naduful vorbelor lui, din tragismul afectat si incarcat de mult, mult prea multa experienta de viata. Dar iata ca vine vremea cand, chiar si dupa atata geniu consumat, pana si leul ranit trece pe apa. Maretia lui, cu alte cuvinte, e atat de inalta incat s-a dat cu capul de pragul de sus pentru toti ceilalti, adicatelea cateva mii de oameni aflati la liceu sau pe cale sa intre cu capu-n liceu.

„Nu alergati dupa bani cu orice pret”, continua flăcăul apelul sau catre cei tineri. „Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea.” Oau. Oau, suratelor si surorilor. Asta da. Asa da zicere din suflet si din inimioara. Aici, in aceasta expresie, e atata greutate si adancime cata lungime. Altceva nici nu stiu ce sa zic, decat poate ca vorbulitzele astea sunt la fel de subtile ca un tigan (ca tot e la moda pe blogul nostru drag) care, deghizat in mos craciun, crede ca-i va pacali pe urmasii lui Antonescu. Iar voua, dragii liceeni, ce sa va zic. Puneti dracului mana si faceti o vizita pe la Large Hadron Collider si mai sporiti-va naibii o data cunoasterea. Cu vreo doi-trei neutrino, daca se poate.

Dupa asta, marele flăcău dezvaluie in sfarsit si care este calea pe care trebuie s-o urmeze disicpolii lui cei tineri ca sa se fereasca de ghearele rele ale raului inrait de rautate: Cartea. Cititul, adica, si aici nici macar nu are rost sa fiu rea si sa dau drumul la oceanul de mishto-uri, pentru ca eu cred ca are dreptate. Da, pe bune, pe foarte foarte bune, cu acest indemn domnul Chirila CHIAR ARE DREPTATE, doar ca… of, futu-i logica ma-sii si Aristotele firi-ai tu al dreacu. Cum poate fi urmat indemnul asta daca cel care-l da spune despre sine ca nu a reusit? Pai pizda ma-sii: daca cineva sta stramb si judeca drept, poa’ sa zica-n felu’ urmator: pai daca omu asta spune ca a citit Dostoievski, Dickens si Goethe si totusi n-a reusit, asta ce poa’ sa-nsemne? Pai fie ca autorii aia sunt passe, fie flăcăul e passe. Si-atunci vax modele de urmat (si alea putzine si cam prea ‘obo’ de-atata vamuit). Si ho! ca n-am dat cu paru! Io nu zic nici de una nici de alta ca-s passe, da mai vedeti si voi cum va formulati textele daca tot o dati cu citeala-n sus si-n jos ca acuma ne prinde domnu Patapievici si ne expune la dansul la baie. Uuu!…

Na, si uite-asa. Vorba lunga saracia babei. Iar scopul babei, in cazul de fatza nu e sa demonteze mesajul domnului Tudor Chirila, pentru ca desi forma schioapata, fondul e bun, si asta conteaza pan’ la urma, ete?

Nu, scopul meu e cu totul altul, si-anume sa demonstrez ca domnia sa flăcăiască nu are dreptate. Cu alte cuvinte ca liceenii nu vor fi urma care scapa turma. Cum o sa fac asta? Gata bre, nu va speriati ca nu mai scriu 4000 de cuvinte. Astasez doar o poza. Atat. O poza. Si pentru ai si ale de va place interactivitatea, o sa va rog sa-mi spuneti ce e in neregula in aceasta poza. Raspunsul – raspunsul meu cel putin – este si demonstratia faptului ca domnul T. Chirila nu are dreptate.

A. In poza e pasajul de la universitate, nou renovat de flăcăul (si in acelasi timp baba) Sorin Oprescu. Spor.

pasajul-universitatii