Protestul Roșia Montană, ziua 2: Strada este și va rămîne a noastră

Babones,

Multe din lucrurile pe care le voi scrie probabil le știți. Dar nu putem să nu le trecem încă o dată în revistă, măcar și pentru faptul că o parte din scăpăriciu revoluției se dă și de pe acest blog. Lucru pe care îl spun în nume personal.

În seara asta au fost în jur de 2000 de oameni strînși la început în Piața Universității, la fîntînă, unde ni s-a blocat accesul de 3 (trei) rînduri de jandarmi.

SAMSUNG

Asta nu însemna însă că la fața locului nu se coagula un iureș major, care prevestea că lumea vrea în stradă și nu pe trotuar. Atmosferă mișto, energie babană, lume la fel de mișto ca și în prima zi, chiar dacă mai puțină.

SAMSUNG

Dar iată că la un moment dat ni s-a tăiat de stat pe bară și am profitat de faptul că jandarmii nu blocaseră strada care unește piața de Academiei. Firește, văzînd asta normal că am mărșăluit cu toții pe ea, iar cînd am ajuns pe Elisabeta, ne-am dezlănțuit într-un protest la fel de civilizat și de elegant ca și în prima zi.

SAMSUNG

Bine, victimele au fost bieții șoferi de trolee pe care i-am făcut senviș în timpul marșului. Dar chiar și așa, respectivii (fără nicio glumă) s-au dat jos din conserve și au pactizat aproape instantaneu cu noi. Nici unul nu-și dorea să ajungă acasă. Și tot nici unul nu se grăbea să-și sune nevasta să-i spună că mai întîrzie un pic.

SAMSUNG

Dar mai tari decît troleibuziștii au fost bicicliștii, care au început să roiască în cercuri atît de mișto pe sub nasul jandarmilor, că pur și simplu nu ne-a venit să credem, atît de frumoasă era toată treaba.

SAMSUNG

Mesajul e clar: vom ieși zi de zi, 5, 10, 1000, nu contează. Pînă cînd se înțelege exact ce vrem și anume ca proiectul Roșia Montană să nu treacă de parlament.

Asta ca să nu mai spunem că pe acești cretini patentați care prăvălesc legi aberante peste noi, i-am linșa senini dacă i-am întîlni în calea ochilor. Sau poate că ni s-ar face milă de ei, cine știe.

Pe mîine. Pregătiți corturile.

Ştire senzaţională!

Babelor,

Tocmai îmi parvine, prin intermediul televizorului, următoarea ştire:

Crainicul: O ştire de mare senzaţie: acum câteva ore, din mormântul lui Ştefan cel Mare de la mânăstirea Putna s-au auzit zgomote. Daciana este pentru noi la faţa locului. Da, Daciana, deci ce s-a întâmplat?

Daciana: Mersi, Tudor. Deci într-adevăr, azi-dimineaţă în jurul orei şase, unul din preoţii din mânăstire a auzit un zgomot venind dinspre mormântul lui Ştefan cel Mare…

Crainicul: Ce fel de zgomot?

Daciana: Deci am stat de vorbă cu martorul, care a spus că zgomotul suna ca un uruit foarte adânc şi totodată ritmic…

Crainicul: S-a mai auzit de-atunci ceva?

Daciana: De când sunt eu aici, de circa douăzeci de minute, nu s-a auzit nimic. Totuşi, o grămadă de credincioşi din satele învecinate s-au adunat aici, în faţa mânăstirii, şi aş vrea să stau de vorbă cu unii dintre ei. Doamnă, cum vă numiţi?

Doamna: Mă numesc Eugenia Ion.

Daciana: Şi de ce aţi venit aici?

Doamna: Păi, am auzit că s-a întâmplat ceva, şi am venit să văd cu ochii mei.

Daciana: Ce credeţi că s-a întâmplat? Aveţi vreo explicaţie pentru zgomotele care se pare că s-au auzit dinspre mormântul lui Ştefan cel Mare?

Doamna: Păi de unde să ştiu eu, doamnă? O fi ceva acolo, ştiu eu…

Daciana: Mulţumesc foarte mult. Tudor…

Tudor: Mersi, Daciana. Deci…

Daciana: Tudor! Zgomotul se aude din nou!

Tudor (excitat): Ce este? Ce se întâmplă?

Voci din fundal: Auăleu! Ce-i asta?

Tudor: Daciana! Ce se aude?

Daciana: Deci aud un zgomot, îl aud foarte clar! Este într-adevăr un uruit în surdină…Tudor?

Tudor: Te aud, eşti în continuare în emisie!

Daciana: Este… Nu ştiu ce să zic, sună ca o motocicletă…

Tudor: O motocicletă?

Daciana: Da. (ţipă înalt, enervant) A! Aaaaa! Aaaaaaaaaaa! (în fundal se aude un motor de motocicletă şi o hărmălaie de nedescris)

Tudor: Daciana! Daciana, ce s-a întâmplat? Daciana, mă auzi? (face o pauză) Daciana? Mai eşti acolo? Alo!

Daciana: Da! Tudor!

Tudor: Ce e? Ce se petrece acolo?

Daciana: Este incredibil! Domnul nostru Ştefan cel Mare a ieşit din mormânt spărgând lespedea de piatră! A ieşit pe o motocicletă, şi acum dă ture prin curtea mânăstirii! Este fantastic!

Tudor: Daciana? Ai zis că Ştefan cel Mare dă ture pe motocicletă în curtea mânăstirii Putna?

Daciana: Exact, Tudor!

Tudor: Ce… Cum… Ce motocicletă este?

Daciana: Un Kawasaki gri-albastru, nu ştiu ce model…

Tudor: Şi… Şi Ştefan cum arată?

Daciana: Deci nu are cască, şi arată… arată exact cum îl ştim!

Tudor: Şi eşti sigură că este Ştefan cel Mare şi nu altcineva?

Daciana: Nu ştiu, dar l-am văzut ieşind din mormântul lui Ştefan…

Tudor: E un zombie? Adică are piele, pare să fie o fiinţă vie?

Daciana: Da, aşa pare, nu cred că este un zombie…

Tudor: Ai putea încerca să te apropii de el, şi eventual să-i pui câteva întrebări?

Daciana: Poftim? N-aud!

Tudor: Ai putea să-i iei un mic interviu?

Daciana: Am să încerc. Domnule! Domnule Ştefan cel Mare! Domnule… Domnule! Ştefan cel Mare! Domnule Ştefan! Pot să vă pun câteva întrebări?

Ştefan: Ce?

Daciana: Pot să vă pun câteva întrebări? Daciana Cristea sunt, de la Surrealitatea TV.

Ştefan: Ce vrei?

Daciana: Am câteva întrebări pentru Dumneavoastră. De ce aţi ieşit din mormânt?

Ştefan: Ce?

Daciana: De ce aţi ieşit din mormânt?

Ştefan: Vii cu mine?

Daciana: Vroiam…

Ştefan: Zi, vii cu mine?

Daciana: Nu pot, sunt în emisie, pentru Surrealitatea TV… Vroiam să vă întreb…

Ştefan: De ce porţi părul aşa de scurt? Vii cu mine în munţi?

Daciana: Ce vreţi să faceţi în munţi?

Ştefan: Depinde dacă vii cu mine sau nu.

Daciana: Vin! (îi dă microfonul cameramanului şi se urcă în spatele lui Ştefan pe Kawasaki. Ştefan turează de vreo trei-patru ori motorul, după care ţâşneşte ca o rachetă din curtea mânăstirii)

Tudor: Daciana? Daciana? Mă auzi? Mă aude cineva? Daciana, ce s-a întâmplat? Unde ai plecat? Daciana?

Aici emisia a fost întreruptă de o reclamă la iaurt, aşa că am închis televizorul şi m-am uitat în bibliotecă să văd dacă am ce să citesc. Am.

Vă pup,

Rhetta

And though the news was rather sad…

Veta,

Şi eu am avut o revelaţie. Tot în timp ce tu dormeai, altfel nu apuc să am nici un fel de revelaţie, că boscorodeşti non-stop. Când dormi eşti mai deşteaptă, dovadă cele scrise de tine mai jos.

Dar nu vreau să te obosesc, ştiu că citeşti încet.

Mă uitam acum câteva zile sau săptămâni la televizor, la nişte ştiri, pe un program din lume, poate BBC, poate CNN. Văd o ştire din Africa: în Congo, război civil. Hopa, îmi zic. Nu ştiam. (Zice Wikipedia: The Second Congo War began in 1998. By 2008 the war and its aftermath had killed 5.4 million people, mostly from disease and starvation.) Mă uit mai departe, mă întreb dacă nu cumva am înţeles greşit, dacă nu este vorba de Sudan, de conflictul din Darfur (Wikipedia: the death toll is variously estimated from 200,000 to 400,000 killed). Sau poate de Somalia, un stat care a încetat de mult să funcţioneze. Sau Zimbabwe (iarăşi Wikipedia: Life expectancy at birth for males in Zimbabwe has dramatically declined since 1990 from 60 to 37).

Dar nu, era chiar despre Congo. Unde, aşadar, din 1998 până acum au murit 5,4 milioane de oameni. 540.000 pe an. 1479,45205 pe zi.

Nu ştiam.

Conflictul ăsta ţine de zece ani, şi eu habar n-aveam de el. Nu pentru că nu aş citi ziarele, ci pentru că nimeni nu se mai oboseşte să îl pomenească.

M-am îngrozit. Sub ochii mei, în Congo are loc un genocid. De zece ani încoace. Despre care nimeni nu vorbeşte. Pe care nimeni nu încearcă să îl oprească… Ba nu! Acolo sunt trupe ONU: 18.000 de soldaţi!

Dar, vai, ei nu fac nimic. Deci nu numai sub ochii mei, dar şi sub ochii lor.

Îţi dai seama, Veta? Îţi dai seama ce grozăvii se petrec acolo?

Aşa cum se petrec şi în Sudan, şi în Zimbabwe, fără să intereseze pe absolut nimeni. Şi atunci? Mie de ce să îmi pese? Eu ce pot face? Nu pot face nimic, nici tu, nici el, nici ea, nimeni. Pentru că nu este problema noastră, ci problema lor. A ălora care mor de foame, de boli, sau eventual ucişi, măcelăriţi… Da, şi?

Şi tot gândindu-mă aşa la chestia asta, mi-am dat seama că ştirea aia nu avea nici o importanţă, pentru nimeni. Oamenii o văd, dau din umeri, se îmbracă şi merg la cinematograf. Sau dau pe MTV, că a început South Park. Sau închid televizorul şi se duc să se cace, după care se spală pe mâini, pe dinţi şi se bagă în pat.

Asta e. Dacă Hitler în loc să invadeze în stânga şi-n dreapta s-ar fi concentrat pe un singur lucru, şi anume uciderea tuturor evreilor din Germania, n-ar fi avut nici un fel de probleme. A, că ar fi cârâit americanii sau englezii? Posibil, şi ce dacă? N-ar fi făcut nimeni nimic. Ar fi fost o ştire de undeva, departe, fără vreo semnificaţie deosebită. Şi el i-ar fi omorât pe toţi, până la unul, fără ca cineva să intervină (cel mult vreo rezoluţie a Naţiunilor Unite, asta s-ar întâmpla în zilele noastre, dar tot degeaba).

Ei, şi asta se întâmplă în Africa, şi nouă ne pasă timp de cinci minute, cât ţine ştirea, sau poate chiar două ore, dacă vedem filmul Hotel Rwanda, despre masacrul de acolo. După care nimic.

Cam aşa stau lucrurile pe scara noastră, Veta. Nu spunem nimănui „te iubesc”, ci trecem pe lângă uşile vecinilor fără să ne pese ce se întâmplă în spatele lor, fără să le auzim urletele, sărind sprinteni peste firicele de sânge care se preling pe sub uşă.

Pentru că în general ni se rupe. Şi ni se va rupe mereu, pentru eternitate.