Surorile Marx la Roblogfest

Babelor,

A trecut şi Roblogfestul, l-am câştigat, vă mulţumim pentru felicitări. Dar a fost greu, recunosc.
Pe scurt:

Vineri, ora 19:48 : Mă spăl pe cap. Veta răcneşte de pe cealaltă parte a uşii de la baie că întârziem, că să mă grăbesc, că ce naiba fac, îmi pun bigudiuri sau ce.
Asta după ce ea a petrecut şase (!) ore în baie, timp în care eu m-am văzut nevoită să fac de două ori pipi într-o sticlă de cola.

Ora 20:06 : Ies din baie, mă feresc de toporul mânuit de Veta, care trece la câţiva milimetri de scalpul meu, chemăm un taxi (urma să se bea, deci n-am condus), plecăm.

Ora 20:44 : Ajungem în cele din urmă la Fratelli. O hală de metal, patrulată de un maldăr de câini negri. Intrăm.

Ora 20:44 : Suntem la a treia bere.

Ora 20:55 : Suntem la a noua bere şi a treia vodcă. Ne plimbăm prin mulţime. Mulţimea e veselă, râde, vorbeşte de una singură. Pentru că este o adunare de bloggeri, s-a hotărât ca fiecare să primească un abţibild de mărimea unui pachet de ţigări şi să îşi scrie numele pe acesta. Cu pixul. Drept care dacă vrei să intri în vorbă cu cineva, trebuie să te apleci şi să te uiţi fix la pieptul persoanei. Ceea ce poate fi jenant pentru o femeie. Din fericire, eu şi Veta am venit cu o bandă adezivă de hârtie creponată şi un marker negru. Astfel, oricine a vrut a putut afla foarte uşor cine suntem. Însă oricum n-am conversat cu mai nimeni, în afară de fotograful insistent căruia i-am dat un cap în gură.

Ora 21:48 : Plictiseala este în toi. Muzică de dans pe care nu dansează nimeni. A şaisprezecea bere, a opta vodcă, al şaptelea whisky. „Mai stăm?”, întreb. „Mai stăm”, mi se răspunde.

Ora 22:01 : Începe anunţarea premiilor. Primul este cel pentru un blog colectiv. Cineva zice: locul unu, Daily Cotcodac. Scoatem mitralierele din paltoane, ne croim drum în faţă. „Cum Daily Cotcodac?”, întreabă Veta lipind ţeava de ţeasta unui băiat. „Cine-s Daily Cotcodac? Sunt nimeni! Şi nu vezi ce mulţi sunt, zece?” – „Îmi pare rău, dar aşa s-a votat”, zice băiatul.

Ora 22:04 : Băiatul se urcă pe scenă, vorbeşte: „Mii de scuze, a fost o încurcătură la mijloc. Câştigătoarele premiului pentru cel mai bun blog colectiv sunt surorile Marx”. Veta, în continuare nemulţumită, agită aprig mitraliera. „Şi pentru cel mai bun blog cultural jurizat”, adaugă băiatul lăcrimând.

Ora 22:08 : Un bodyguard se apropie de noi. Eu îi arăt un număr complicat în care jonglez cu trei grenade. Bodyguardul se retrage.

Ora 22:11 : Veta e la veceu. Chem un taxi. Mângâi un câine negru.

Ora 22:56 : Ajungem acasă. Punem diplomele în cutia cu diplome, mitralierele în cutia cu mitralierele, paltoanele în cuier.

Ora 0:14 : „S-a stricat iarăşi internetul”, bombăne Veta căutând o vodcă în congelator. Eu n-o aud. Dorm de mult. Nu visez nimic. Mi se mai întâmplă.

Surorile Marx în Cotidianul!!!!!

Babelor,

Trebuie să ştergem pe jos. Am făcut murdărie, vărsând simultan o ceaşcă de cafea, scrumiera, o farfurie cu brânză şi ceapă, şapte lacrimi şi o tavă cu nisip.
Vă văd privindu-mă cu un amestec de neîncredere, nedumerire şi nesimţire. Adică de ce să „ştergem”, vă stă pe buze. „Şterge tu, că doar tu ai făcut mizeria”.
Dar şi voi sunteţi de vină. Pentru că fără voi acest blog n-ar exista, sau ar exista, dar voi nu aţi şti că există, şi deci nepotul Vasile nu ar fi scris postarea numită „Totul de vânzare”. Şi dacă Vasile nu ar fi scris-o, Cotidianul nu ar fi trecut-o în „Top 3 postări pe bloguri„, sper că-mi daţi dreptate.
Şi dacă Cotidianul nu ar fi trecut-o acolo, eu nu aş fi avut un atac de râs, în urma căruia am răsturnat, se pare, întreaga casă.
Babele care ne citesc de mai multă vreme ştiu de ce am râs. Babele mai noi sunt sfătuite să răsfoiască paginile blogului până ajung în luna august.

UPDATE: Prima babă care pune un link înspre motivul râsetelor mele va câştiga o vorbă bună pusă la Sfântul Petru ca să fie lăsată să intre în rai fără să i se verifice actele.

Imagini şocante din trecutul surorilor Marx

Babelor,

am găsit pe youtube un scurt film documentar despre noi, surorile Marx. Un film mai vechi, realizat acum câţiva ani, când Veta şi cu mine am locuit pentru un timp în Anglia.

Iată-l: