After party cu babă. Cartea a doua

Babelor, mezami, mă copii,

Acum vreo câteva zile carevasăzică, tenue de soirée exigée şi vizită la Tante Constance, care-mi făcuse dinainte ştiut că trebuiau să mai vie Frosa şi Oscar. Pour ma tante, nici o entorsă de la tabieturi : o eeenoooormă cutie plină cu bomboane de şocolată şi alte cosmogonice cofeturi de la Maiffret (sur commande, se-nţelege), o sticlă de Vieil Armagnac millésime ’73 şi două duzini de trandafiri albi. Două duzini, niciodata fără soţ (doişpe, puiule: nouă pentru glastră, unul pentru poza lui Tăchiţă, unul pentru a lui Lucică şi unul pentru reverul de la mantoul de vizon, să crape de invidie tot borfetul ăsta necopt şi şleampăt şi să treacă şi moartea pe trotuarul ălalalt când mă vede la pas pe Boul’ Mich’).

La orele douăzeci pétantes, împingeam butonul soneriei.

– Dans les bras de ta vieille tante, vite… Ah, Alexandre dragă, cum mă răzgâi tu pe mine, micule… ’Aidi, dă fulgarinu-ncoace. Aa-şa. Vezi c-a venit şi Frosa, e-n sufragerie. Oscar tre’ să pice şi el d’une minute à l’autre.

În salon, voilà Frosa, oploşită plenipotenţiar într-un jilţ, pufăind cu sete dintr-o ţigară palmată soldăţeşte căreia îi rupsese ca de obicei filtrul, în mâna ailaltă c-un pahar de Porto alb. Leat cu Tante Constance, Frosa – Euphrosine Janco, după cum se fandosea – se născuse Eufrosina Iancu, a opta fiică a unui băcan care avea pignon sur rue pe undeva prin Bariera Vergului. Sătul de prostiile Frosei, burtăverde de ta-su o expediase prompt de-acasă cu un şpiţ balistic în derier în ziua în care aflase că poama rămăsese grea cu un acordeonist din Rahova, un terchea-berchea care-i băgase-n cap c-are talent cu vocea. Scuipaţi, cenuşă-n cap, onuare jicnită, huo, ce-o-să-zică-muşteriii-acuma… bref. Qu’à cela ne tienne : pişcată de bâzdâcul liric, Frosa era hotărâtă să devie şanteuză şi aşa şi făcu. Născu, dădu plodul la-nfiat şi luă calea birturilor şi a altor stabilimente periurbane de pierzanie etilică, rotunjindu-şi sfârşiturile şubrede de lună cu câte-o bancnotă înfiptă-n decolteul de cariatidă aplecat cu patos pese mesele uvrierilor de la Malaxa sau Lemetru cărora le-nmuia sufletul după tură cântându-le de inimă albastră şi pelin. Ajunsese totuşi să-şi facă un nume şi cum le monde est petit, se văzu într-o zi tocmită să cânte la un bal masqué organizat de Tante Constance în viloiul din Uranus, chiar a doua zi după cele patruzeci de văl negru trecute de la moartea lui Tăchiţă. Aşa se cunoscură şi de-atunci, Frosa avea să devie une habituée de la maison, fără să lipsească de la nici o fandacsie. Asta până prin primăvara lui ’42. A l’époque când, dupre cum se ştie, cizma teutonă boncăluia allegro în cheie cazonă în buza caldarâmului bucureştean, Frosei i se aprinseseră călcâiele după Wilhelm, un maior neamţ din ministerul propagandei…

(à suivre…)

‘Aidi, fiţi cuminţi,

Vă pup.