Glorious Inglorious Basterds

Babelor,

Am fost la cinematograf. Nu, nu este un fel de-a spune, ci chiar am fost. Într-o sală, cu ecran mare, cu multe scaune, cu un pahar de cola, şi toată treaba pe bani. După multe reclame, filmul: Inglorious Basterds, de Quentin Tarantino, cu Brad Pitt, Christoph Waltz, Melanie Laurent, Eli Roth, Til Schweiger, etc.

Şi acum am şi eu aceeaşi dilemă pe care au avut-o şi alţii care au scris despre film: dacă vă povestesc, se pierde farmecul. Dacă nu vă povestesc, atunci cum să ştiţi că este extraordinar?
Păi, vă zic eu: este extraordinar.
Are trei scene grase de tot. Două de actori: prima, cu care începe filmul, mie mi-a amintit de scena cu Dennis Hopper şi Christopher Walken din True Romance – adică cam la fel de simplă şi totodată încărcată cu o tensiune inimaginabilă, şi jucată perfect de Waltz şi Denis Menochet; a doua nu v-o povestesc, e cu un joc de cărţi, cu… ah, nu, dacă încep nu mă mai opresc.
Şi a treia scenă, cea despre care se va discuta mult şi bine şi care dovedeşte cât de inteligent este Tarantino (poate chiar prea inteligent, dacă este posibil aşa ceva), este aia cu filmul în film. Iarăşi nu zic mai mult, aştept să-mi spuneţi toate că l-aţi văzut ca să stăm de vorbă despre scenă, despre film. Care merită văzut, merită foarte, fie şi numai pentru felul în care este folosit Cat People, al lui David Bowie.
Da, un cântec de Bowie într-un film care se petrece în 1943.

A, şi ca să nu fiu exagerat de mieroasă: rolul lui Brad Pitt este prea mic, şi el face din el o caricatură, nu un caracter. Păcat.