TIPOGRAFIC MAJUSCUL (și alte caractere subversive)

O poveste care merită toată atenția. Una adevărată, adică. Și în același timp o poveste care, așa cum le stă bine poveștilor bune și adevărate, veți vedea că poate fi privită din foarte multe perspective. Una dintre ele ar fi cea a vîrstei, să zicem.

Acum cîteva săptămîni, protestatarii anti-RMGC treceau pe sub geamurile studenților cazați la Leu 2, sperînd ca aceștia să confirme scenariul conform căruia aceeași studenți ar fi urmat să îngroașe rîndurile coloanei de manifestanți cu miile. S-a dovedit însă că acești prieteni de nădejde ai revoluțiilor aveau alte treburi. Vreo 10 au coborît, în vreme ce restul priveau galeș de la geam și făceau cu mîna. Sigur, s-a încercat ulterior să li se găsească o scuză, cum că ei de-abia se întorseseră în cămine și, fiind nevoiți să doarmă cîte 5, 6 în niște debarale de 10 metri pătrați, se chinuiau să facă față situației. Total de acord, mai mult că sigur că imediat ce vor rezolva problema, studenții au să recupereze marșurile pierdute încolonîndu-se toți odată și mărșăluind câteva zile în șir fără pauză.

Spre deosebire de ei, în urmă cu 32 de ani, mai precis în toamna anului 1981, un puști de 17 ani din Botoșani dădea dovadă de (mult) mai multă conștiință civică și începea să facă revoluție de unul singur. Îl chema Mugur Călinescu și, uluitor pentru vîrsta lui, începea să aștearnă pe pereții mai multor instituții comuniste niște mesaje care vorbesc de la sine: „CETATENI! TREBUIE SA FIM CONSTIENTI DE ROLUL NOSTRU IN SOCIETATE SI SA SPUNEM UN NU HOTARAT STARILOR DE LUCRURI CE SE CONTUREAZA LA NOI! IN POLONIA PRIETENA, OAMENII AU DOBINDIT O LIBERTATE REALA, AU SINDICATE LIBERE, SI ACESTEA LE REPREZINTA CU ADEVARAT DREPTURILE, CHIAR DACA AU ACELEASI PROBLEME ALIMENTARE CA SI NOI!” Sau: „NE-AM SATURAT DE STAT LA COZI IMENSE! NU MAI PUTEM ACCEPTA MIZERIILE SI NEDREPTATILE DIN TARA ASTA!”

Firește, înscrisurile lui „dușmănoase”, așa cum aveau să le numească securiștii, scrise cu „caractere tipografice majuscule”, nu aveau să producă efectul (probabil) scontat. De vină era, desigur, nimic altceva decît frica morbidă a populației. Cît despre efectul înscrisurilor asupra autorului însuși, bietul Mugur nu făcea, cîțiva ani mai tîrziu, decît să prefigureze destinul altui scriitor subversiv, care deși nu avea să publice pe ziduri, urma să poarte în adîncul sufletului același mesaj lipsit de echivoc față de conducerea comunistă și sistemul pe care-l instalase. Numele lui, evident, Ioan Petru Culianu.

Un alt unghi din care se poate privi această poveste exemplară sunt înscrisurile însele. Cu alte cuvinte, probabil că dacă am aplica o lentilă istoriografică artei de a scrie pe ziduri începînd cu momentul Mugur Călinescu și pînă astăzi, mai mult ca sigur că am observa o involuție absolut halucinantă. Astfel, de la afirmația de bun-simț a acestui puști cum că ȚARA NOASTRĂ ARE O SITUAȚIE ECONOMICĂ GREA. DATORIILE EXTERNE AU ATINS 10.000.000.000 DOLARI, ÎN TIMP CE ÎN PRESĂ PLOUĂ CU „PETALE ROZ”, a fost nevoie, iată, de dispariția regimului căruia Mugur i se împotrivea pe față, pentru ca înscrisurile publice să capete următoarele forme: VREM COCA-COLA, TRAGE UN BILET LA BINGO, HAIDE STEAUA, MUE RAPID, ȚÎȚE MAI MARI, REDUCERI DE SĂRBĂTORI, IONUT O IUBESTE PE RODICA ETC. ETC. ETC. Ciudat paradox, care mă face să declar aproape convinsă: dacă atît Mugur cît și Culianu ar fi prevăzut această stare de lucruri, inclusiv înscrisurile publice virtuale tip FB și weblog 2.0., probabil că fiecare dintre ei ar fi lăsat-o mai moale cu dizidența.

În fine, ultima perspectivă pe care o propun pentru a privi această poveste este chiar cea dramaturgică, întreaga (și fabuloasa) poveste a unuia dintre puținii eroi reali pe care îi are această țară fiind dramatizată de regizoarea Gianina Cărbunariu la Odeon. Dramatizată, adică, la modul că tot ceea ce se vede pe scenă este transpunerea scenică a dosarului făcut de securiști lui Mugur Călinescu, ceea ce, să recunoaștem, nu e tocmai simplu. Spectacolul este excelent, dincolo de orice dubiu, așa că vă invit să mergeți să-l vedeți și să vedeți în același timp de ce, spre exemplu, Chris Simion nu e Gianina Cărbunariu și nici nu va deveni vreodată. În rest, faptul că vă veți familiariza cu ceea ce a făcut acest băiat curajos acum 32 de ani, nu poate decît să funcționeze foarte bine ca o oglindă a propriei voastre conștiințe socio-politice acordată (sau nu) la vremurile acutale.

vrem libertate

Anunțuri

Scriitorul şi muza. Piesă într-o jumătate de act

 de Ioan Crăciunescu-Făgăraş

în memoria maestrului Ion Băieşu

Decor: biroul scriitorului. Destul de cochet, dealtfel. În stânga încăperii, două fotolii vechi din piele groasă, crăpată de vreme. Între ele, o măsuţă joasă de lemn cu intarsii, rotundă, cu picioare de grifon. Lipită de peretele din dreapta, o canapea acoperită de un pled cu motive peruviene pe care doarme profund şi fără griji o pisică încolăcită. În mijloc, un birou de lemn în stil art deco tardiv, mai mult ca sigur moştenire de familie. Pe birou, luminat timid de o veioză destul de chioară, un top de hârtie velină, multe creioane, pixuri şi stilouri, o călimară de argint. Un manuscris la care lucreză scriitorul. Un termos cu cafea, o cană neagră, o scrumieră de marmură plină până la refuz cu chiştoace de ţigări cu filtru. Alături, un pachet de americane şi o brichetă. Pe birou şi în jurul biroului multe, foarte multe cocoloaşe de hârtie. În spatele biroului, rafturi cu zeci de cărţi aşezate într-o dezordine voită şi studiată. Scriitorul, căruia îi dăm aproximativ treizeci şi cinci de ani, stă pe un scaun, aplecat peste birou, ţinându-şi capul în palme şi sprijinindu-şi coatele pe manuscris. Liniştea e brusc întreruptă de scârţâitul discret al parchetului: din stânga îşi face apariţia un personaj feminin. E muza scriitorului. Înaltă, zveltă, hieratică, desculţă, îmbrăcată într-o rochie oranj lungă până la glezne, păşeşte incert, îndreptându-se către scriitor.

SCRIITORUL (ridicându-şi capul şi îndreptându-şi privirea către muză): Ah, în sfârşit… Cerule, cât te-am aşteptat. Unde-ai întârziat atât ? Şi de ce ?

MUZA (puţin jenată): Să ştii că mi-a fost destul de greu să…

SCRIITORUL (înterupând-o nepoliticos şi invitând-o febril să se aşeze pe unul din fotolii): Te rog, ia loc. (se aşează şi el, pe celălalt fotoliu). Uite de ce te-am chemat. Trebuie să-ţi mărturisesc sincer, fără menajamente: am impresia că mă neglijezi. Mai mult, că mă ignori. Te invoc, îţi fac ofrande, nimic din ce apuc să public nu uit să-ţi dedic, şi tu ? Ştii tu ce-nseamnă angoasa paginii albe ? A zilei de mâine ? Mă laşi să mă chinui singur nopţi întregi cu un amărât de paragraf şi când, în fine, mă inspiri, mă-mpingi să scriu nişte chestii de care a doua zi până şi mie mi-e ruşine. Culmea, singurele care ajung să apară. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, le vând pe nimica toată, trăiesc ca un paria, uite-te şi tu, priveşte atent. Explică-mi, te rog, ce se ascunde în atitudinea ta vizavi de mine ? Imprudenţă, amatorism, rea-voinţă ? Ce ?

MUZA: Linişteşte-te te rog şi nu trage concluzii pripite. Nu se ascunde nimic altceva în afară de o lipsă acută de timp. Sunteţi prea mulţi, v-aţi găsit cu toţii străbătuţi de fiorul creaţiei, de unde atâtea muze ? Te-ntreb, de unde ? Facem ore suplimentare, ajungem într-un hal de uzură încât nu ne mai recunoaştem dimineaţa în oglindă, ne-nlocuim una pe alta, nu sunt rare cazurile în care trebuie să ne ocupăm simultan de doi, trei, ba chiar de patru ca tine. Şi-n plus de asta, nu ştiu ce-aveţi, mai toţi scrieţi noaptea.

SCRIITORUL: Am să te rog să nu mă incluzi, simplist şi reductor, în marea masă monocromă şi ternă a…

MUZA (întrerupându-l şi tresărind în fotoliu, vizibil pişcată): Uite, vezi ? Eşti vanitos. Toţi sunteţi orgolioşi, mult prea orgolioşi. Fiecare dintre voi crede că e un clasic în viaţă, un fenomen al tocului şi hârtiei, toţi vreţi tiraje fabuloase, premii, şedinţe de dedicaţii cu cozi interminabile, traduceri în toate limbile, adaptări pe marile ecrane, vă visaţi în manualele şcolare… Tu nu ştii că gloria unui mare scriitor e postumă ? (Uitându-se în jur): N-ai nişte fistic ?

SCRIITORUL (lăsându-se siderat pe spătarul fotoliului): Fistic ? Fis-tic ? Ignobilo, îmi arunci nonşalantă că fără ştirea mea te-mpart cu alţii, pulverizezi fără cea mai mică remuşcare mitul instituţiei sacrosancte a binomului nostru, indisolubil şi complice, mă faci să sufăr mai adânc decât în ziua în care am descoperit că nu există Moş Crăciun, şi tu ? Îmi prăbuşeşti cariera, viaţa, şi gândul îţi zboară la banale mizilicuri aperitive ? Cum poţi să fii atât de prozaică ? Atât de… atât de gastrică ?

MUZA (aruncându-şi privirea decepţionată în gol): Pfft. Vai, câtă ingratitudine ! Cât egocentrism ! Eu calc cu bună-ştiiinţă peste principiul inviolabil conform căruia o muză nu se arată niciodată scriitorului pentru că trebuie să ramână spirituală şi imaginară, vin totuşi – ai remarcat, nu ? – cu sufletul la gură ca să te susţin în acest moment de profundă detresă şi tu ? Ai poate impresia că Ganesh însuşi ia poziţie de drepţi când pocneşti tu din degete ? Că însăşi muza ta e cel mult o karmă obedientă, un obiect maleabil şi dispensabil şi în faţa căreia curtoazia e o cheltuială inutilă ? Mvai, aşa ceva…

(Scriitorul se ridică şi cu paşi increduli părăseşte încăperea îndreptându-se spre o cameră adiacentă, bombănind ceva neinteligibil. În acest scurt răgaz muza se ridică şi aruncă o privire peste opera în curs a scriitorului, frunzărind rapid câteva pagini, clătinând din cap şi sâsâind a decepţie, după care se reaşează în fotoliu înainte ca scriitorul să reapară ţinând în fiecare mână câte un bol: unul plin cu fistic, celălalt gol, pentru coji. Le depune excedat şi neglijent pe măsuţă şi-şi reia locul în fotoliu).

SCRIITORUL (îndemând muza cu palma): Poftim. Serveşte.

MUZA: Corect ar fi serveşte-te. Iar elegant ar fi te rog, serveşte-te. Eşti conştient măcar de timpul enorm pe care-l pierd deja paliind gravele tale lacune ? Să ştii că nu mai pot. Nu mai pot, zău, mă sufocă spleen-ul, sunt la limita căderii nervoase, a breakdown-ului, înţelegi ? Rolul meu e să te şlefuiesc, să te cizelez, să te (schiţând gestul) ca-na-li-zez, să te port imponderabil către zenit pe aripile inspiraţiei, în schimb văd că trebuie să-ţi servesc de ghid gramatical şi de bună-purtare şi pe deasupra şi de ţap ispăşitor. Oricât aş fi de răbdătoare, nu se poate, nu, e peste puterile mele, nu, nu… chiar…

(Moment în care peste protagonişti se lasă o tăcere apăsătoare, tristă penru muză şi oarecum culpabilă pentru scriitor, linişte întreruptă doar de degetele celor doi scurmând prin bolul cu fistic, de ronţăit şi de zgomotul cojilor aruncate în celălalt bol. După câteva minute bune, tăcerea e întreruptă brusc de scriitor) :

SCRIITORUL: Hotărât lucru, zeii ! Oh, zeii ! Zeii sunt impotriva mea. Soarta e crudă, ziua nefastă şi momentul funebru. Aş spune chiar macabru. Poftim, pănă şi fisticul mi-e protivnic, jumătate din nucile astea nu sunt crăpate.

MUZA (intrigată, cu un gest repulsiv): Şi ce faci ? Le pui la loc ?

SCRIITORUL (surprins, aproape fără glas): Păi ce să… ?

MUZA (de-a dreptul dezgustată): Vezi ? Ce-ţi spuneam ? Unde-ţi sunt manierele ? Dac-ai fi elevat, dac-ai fi cavaler, le-ai arunca împreună cu cojile. Dar nuuuu. Şi ştii ce ? Am să fiu francă. Nici măcar zgârcit nu ştii să fii, pentru c-ai căuta un cleşte. Eşti superficial. Superficial şi pe deasupra suficient. Suficienţa, vezi ? Asta compromite iremediabil prea puţinul talent pe care-l ai. (Resemnată): E clar, nu suntem făcuţi unul pentru altul…

SCRIITORUL (roşu de iritare): Eşti cinică, eşti sarcastică, eşti inumană, eşti o bestie lipsită de sentimente, eşti o pastişă, eşti ilicită, eşti.. eşti… eşti clandestină ! Ah ! (Ducându-şi dosul palmei către fruntea aplecată şi suspinând, precum în filmele mute ale debutului de secol trecut) : Şi când te gândeşti că n-am nici cui să te reclam !

MUZA: Ia, gata, lasă, revino-ţi. Spune-mi, te rog, înlătură-mi acest dubiu care mă roade. Ivoriu-Hanibal P. Crenguţă e pseudonimul tău literar, sau… ?

SCRIITORUL (mină demnă, mimând ştergerea unei lacrimi imaginare): Nu, dragă, e chiar numele meu întreg. Identitatea mea civilă adevărată, literă cu literă, dezvăluită publicului larg. Eu nu vreau să eschivez popularitatea şi gloria pe care le estimez meritate, nici să mă ascund de critici într-un chip atât de laş, precum Molière, Truman Capote sau Orwell. Dar de ce…

MUZA (confuză, către sine şi cu o voce aproape şoptită): Ah, vai de mine şi de mine, înseamnă că am greşit adresa, vai, ce melanj nefericit, ce imbroglio jenant, ce lapsus grotesc, ce gafă impardonabilă ! Sunt surmenată, epuizată, e clar… Îmi trebuie câteva zile de vacanţă, altfel nu e chip… (Către scriitor, dregându-şi vocea şi ridicându-se brusc): Nimic, lasă, mai vorbim, trebuie să fug, am o treabă urgentă, nu te superi, da ?

SCRIITORUL (disperat): Cum ? Şi-mi dai mie lecţii de bună-purtare ? Pleci ? Dezertezi ? Tocmai acum, după ce m-ai devalorizat până la dezumanizare, când eu te-am chemat, te-am invocat fierbinte ca să mă ajuţi ? Mă abandonezi cu dispreţ soartei nemiloase ? Pe mine ? Am să mă sinucid, să ştii ! Ai sa mă ai pe conştiinţă, aşa să ştii !

(Muza iese grăbită pe uşă, scriitorul se repede la birou, cotrobăind prin sertarele pe care le aruncă rând pe rând de-a valma pe parchet pănă găseşte un revolver pe care-l duce la tâmplă. Ia o poziţie magistrală, bâiguie un adio puţin teatral şi apasă pe trăgaci. Arma refuză să se descarce. Repetă gestul de câteva ori, precedat de fiecare dată de acelaşi adio până ce, învins, se prăbuşeşte în genunchi, izbucnind în hohote de plâns isteric. Muza reapare pe jumătate în pragul uşii).

MUZA (distrată): Superficial, ţi-am spus că eşti superficial. Pfft, ai ratat până şi o ieşire cât de cât demnă. Talentul, mon cher, talentul… Ascultă-mă pe mine, ar fi timpul să te apuci de o meserie onestă, nu crezi ? Hai, am fugit, pa ! Pa !

SCRIITORUL (afon): …

(Lumina se stinge treptat în timp ce cortina se lasă încet-încet peste scriitor, care izbucneşte din nou în hohote de plâns).

O idee mai bună decât alta

Babelor,

Ca să vă daţi seama cât de tare mă plictisesc uneori, vă spun că azi dimineaţă, la cafea, am cugetat pe tema „cum să salvăm dramaturgia românească”.
„Cum”, nu „de ce”, pentru că doar la prima întrebare există un răspuns.

M-am gândit aşa: ce nu mi-a plăcut la iniţiativa lui Caraman? În primul rând, parfumul comunist al iniţiativei, în al doilea rând faptul că autorii par să cerşească bani, în al treilea rând ideea că teatrele şi regizorii ar fi siliţi să facă piese. Arta nu se face cu sila, am mai zis asta undeva.
Pe de altă parte, mi-am zis că aş putea să aduc un aport constructiv la întreaga chestiune; să îmbunătăţesc mijloacele, chiar dacă scopul mi se pare absurd.

Şi am ajuns la următoarea soluţie, mai bună, mai ieftină şi mai capitalistă decât cea propusă de dramaturgii români:
Dacă fiecare teatru ar fi obligat să cumpere cel puţin o piesă românească pe an, asta ar face, după socotelile mele, circa 38.000 de Euro. Adică 38 de teatre ori o mie de Euro bucata de piesă (deşi piesele ar putea fi chiar ceva mai scumpe). Cum Caraman a propus ca fiecare teatru să cumpere două piese, am ajunge la 76.000 de Euro. Bani care ar intra în buzunarele dramaturgilor, fără garanţia că dramaturgia română sau teatrul românesc s-ar îmbunătăţi în vreun fel. În concluzie, dramaturgii s-ar îmbogăţi, nu cultura. Şi doar nu ăsta este scopul propunerii, nu?

Deci vin cu contrapropunerea mea:
Sub egida Ministerului Culturii, să zicem, va fi decernat în fiecare an premiul pentru cea mai bună premieră pe un text românesc contemporan. Premiul ar avea o valoare de 25.000 de Euro (zic o sumă oarecare, sper că e clar), care se vor împărţi după cum urmează: teatrul, 10.000, regizorul, 10.000, dramaturgul, 5.000. Deci ministerul ar economisi vreo 50.000 de Euro faţă de propunerea lui Caraman.
De ce ideea mea este mai bună decât a lui? Pentru că toată lumea ar avea de câştigat: dramaturgii, pentru că textele lor ar deveni brusc interesante, regizorii, pentru că ar putea veni cu texte noi şi nu le-ar trânti nimeni uşa în nas, teatrele, pentru că nişte bani în plus nu strică niciodată, şi nici niscaiva prestigiu n-a dăunat nimănui.
În plus nimeni n-ar fi silit să facă nimic; dacă nu există piese bune, nu se vor pune piese; dacă există, se vor juca – şi toată lumea, regizori, dramaturgi, directori, îşi va da osteneala.
Bănuiesc că există şi la ideea mea mii de obiecţii (prima va fi probabil legată de juriu), care vor apărea foarte curând şi vor isca discuţii virulente. Le aştept ascuţindu-mi iataganul.

Rhetta

În care Rhetta Marx se înfurie pe bună-dreptate.

Babelor,

Bine că trăim în timpurile astea, că avem de ce să râdem. De exemplu:

Pe blogul secţiei de dramaturgie şi critică teatrală a ASB (asociaţia scriitorilor Bucureşti) a apărut o scrisoare deschisă adresată senatului României. O citesc. Nu îmi vine să cred. Din două motive: primul este conţinutul scrisorii. Al doilea, limbajul. De lemn, de plută, de iarbă, nu ştiu de ce. Hai să vă fac, cu ajutorul unor citate, să înţelegeţi despre ce este vorba.

„După 1989 artele spectacolului au avut şansa să se descătuşeze de cutume şi constrângeri şi odată cu ele a apărut şi şi-a făcut loc timid şansa creaţiei dramatice româneşti. Si totusi, din păcate, şansa piesei româneşti contemporane autentice de a fi jucată în faţa publicului nostru a fost în tot acest răstimp obturată de atitudinea potrivnică a conducătorilor de teatru, […] de nepăsarea majorităţii regizorilor români care par lipsiţi de curaj, încremeniţi în parantezele strâmte ale dramaturgiei verificate, clasice, bătătorită de atâtea şi atâtea versiuni […].”

„Sunt teatre importante în ţară care nu au mai programat de ani de zile o piesă autohtonă contemporană, scrisă pentru spectatorii zilelor noastre. De asemenea, sunt tot mai mulţi autori străini, unii de calitate îndoielnică, importaţi fără nici un criteriu de valoare şi jucaţi numai pentru că sunt subiectul unor schimburi de facilităţi între cei care îi promovează şi oamenii noştri de teatru […].”

Babelor, îmi pare rău, dar nu pot continua. Pentru că ar trebui să postez aici tot textul, şi mai bine daţi click pe link şi îl citiţi la el acasă. O să vă spun însă cam cum continuă:
Dramaturgii români sunt valoroşi. Faptul că încă nu au scos nici o capodoperă se datorează absenţei lor de pe scenele româneşti. Deci dacă s-ar juca, ar fi capodopere. În continuare, ei solicită ca „toate teatrele româneşti finanţate din bugetele publice (adică plătite de cetăţeni români) să cumpere, să producă şi să programeze în mod obligatoriu în repertoriul stagional premierele a cel puţin două piese româneşti contemporane”.

Adică solicită ca statul român să-i plătească pentru a continua să-şi scrie inepţiile lipsite de sens, care nu se joacă pentru că nici un regizor nu este atât de cretin încât să le facă. În fine, mai aduc ei nişte argumente, de exemplu că lipsa pieselor româneşti în repertorii „este pur şi simplu o avere a creativităţii româneşti aruncată la coş din cauza unor interese meschine sau din limitare şi necunoaştere.” Şi mai aflăm că „este obligaţia Statului – prin intermediul instituţiei teatrale pe care o finanţează – să întoarcă acest gest [contribuţia cetăţeanului la buget, n.r.] promovând spectacole româneşti, care reflectă realităţi, sensibilităţi şi caractere româneşti.”

În fine, mă opresc aici, pentru că m-am înfuriat îngrozitor. Mai vreau doar să dau paste and copy listei semnatarilor:

Ştefan Caraman, Radu Macrinici, Saviana Stanescu, Horia Gârbea, Mircea Radu Iacoban, Ioan Peter, Mugur Grosu, Lucia Verona, Paul Everac, Dinu Grigorescu, Emil Lungeanu, Emil Mladin, Ioan Drăgoi, Adrian Mihalache, Paşcu Balaci, Mircea M. Ionescu, Valentin Busuioc, Dan Mihu, Sânziana Popescu, Olga Delia Mateescu, Constantin Abăluţă, Octavian Soviany

Dintre numele astea cunosc doar cinci, şi mă tem că n-aş fi pierdut absolut nimic dacă n-aş fi cunoscut niciunul.
Şi mai ţin să adaug că oricine îşi pune numele pe o listă pe care se află şi Paul Everac exact asta şi merită: să fie pe o listă alături de Paul Everac.

Şi stau şi mă întreb: oare acestor dramaturgi nu le-a trecut absolut nici o secundă prin cap că ar fi foarte posibil ca piesele lor să nu fie jucate din simplul motiv că sunt foarte proaste?
Cred că nu.

Tânărul scriitor. Piesă de teatru într-un act, inspirată de nişte bloguri pe care măcar am bunul simţ să nu le numesc.

Scena 1

O stradă. În depărtare se zăreşte o clădire. Pe ea, o firmă: editura Triniton.
Intră Scriitorul. Este tânăr, bleg şi după toate aparenţele plictisitor.

Scriitorul (cântă): Eu sunt un tânăr scriitor român
Am scris un roman foarte foarte bun
Sha-na-na-na-na-na
Sha-na-na, tra-la-la
O să îl public la Triniton
Şi-o să primesc un milion
Sha-na-na-na-na-na
Sha-na-na, tra-la-la…

Voci: Nu îl da la Triniton! Nu îl publica acolo! O să te fure! O să te mintă! O să îşi bată joc de tine!

Scriitorul: Poftim? Ce? Cine vorbeşte?

Voci: Nu îl du la Triniton! Mai bine te ştergi cu el la cur decât să-l duci acolo!

Scriitorul: Dar cine sunteţi?

Voci: Suntem fantomele autorilor care au publicat la Triniton! Ne-au tras în piept! Nu ne-au promovat! Ne-au făcut coperţi urâte! Nu ne citeşte nimeni!

Scriitorul: Nu cred! Vorbeşte doar gelozia din voi! Sunt un mare autor! O să vedeţi voi! Sunteţi doar geloşi!

Voci: Nu! Să nu faci greşeala pe care am făcut-o noi! O să îţi pară rău!

Scriitorul: Nu-i adevărat! N-aţi avut succes pentru că sunteţi netalentaţi! Eu sunt cel mai bun! O să mai auziţi de mine! (intră pe uşa editurii)

Scena 2

Camera scriitorului. O masă. Pe ea, un laptop, o cană de cafea, un pachet de ţigări, o scrumieră. Scriitorul stă la masă cu capul în mâini. Plânge.

Scriitorul: Cartea mea! Ce au făcut cu cartea mea? Of of of! A apărut în trei sute de exemplare, şi nu s-au vândut decât trei! Şi de vină este numai editura! Nu m-au promovat, nu mi-au făcut lansare, nu m-au dat la ştiri, nu nimic! S-au purtat cu mine mai rău decât cu un câine! Şi uite, nici măcar nu mai îmi răspund la mailuri! Şi cartea nu a apărut marţi, ci sâmbătă! Toată munca mea, dusă pe apa gârlei! Frumuseţea de roman zace pe nişte rafturi prăfuite, îl mănâncă viermii şi şoarecii! Şi de ce? Pentru că editura este condusă de nişte incapabili! Trebuia să-mi dau seama de asta, doar am lucrat patru ani acolo! Cum am putut fi atât de orb? O să-i dau în judecată! Au omorât cel mai bun roman al literaturii române! M-au distrus! Şi cât am investit în cartea asta! Câte gânduri, câte cafele, câte nopţi nedormite!

În cameră intră prietena scriitorului, o fată frumoasă, numai bună.

Prietena: Ce e? Ce ai?

Scriitorul: Cartea mea, iubito! Marele meu roman! N-a auzit nici dracu’ de el, şi nici de mine! Sunt un nimeni, şi voi rămâne pe vecie un nimeni, din cauza cretinilor de la Triniton! Nu m-au promovat, nu m-au…

Prietena: Iarăşi începi? Credeam că ţi-a trecut.

Scriitorul: Dar cum să-mi treacă? Uite, dacă m-ar fi promovat, dacă ar fi făcut afişe, o lansare ca lumea, un concert, un turneu în Europa, acum…

Prietena: Îmi ajunge. Plec.

Scriitorul: Cum…

Prietena: Te părăsesc. Nu eşti bărbat. Stai şi-ţi plângi de milă de dimineaţa până seara…

Scriitorul: Dar editura…

Prietena: Eşti un bou. (iese)

Scriitorul: Of of of, săracul de mine…

Voci: Noi te-am avertizat. Ţi-am zis să nu publici acolo. Nu-şi plătesc nici măcar traducătorii…

Scriitorul: Iarăşi voi? Dar încetaţi odată!

Voci: Nu încetăm niciodată! Suntem fantomele scriitorilor care au publicat la Triniton! Cum am putea înceta? Ne chinuim aici, în purgatoriul scriitorilor fără succes! Vino la noi! Eşti de-al nostru!

Scriitorul: Nu! Niciodată! Mai bine…

Voci: Mai bine ce?

Scriitorul: O să scriu pe blog despre cele petrecute. O să-i dau în judecată. O să îmi fac dreptate. O să vedeţi voi. Eu sunt talentat. Sunt bărbat. Voi lupta. Şi voi învinge!

Scena 3

O sală de tribunal. În ea, Judecătorul, Scriitorul, Editura Triniton şi avocatul editurii. Editura Triniton este un bărbat urât, la vreo 50 de ani. Judecătorul şi Avocatul, aşişderi.

Judecătorul (plictisit): Deci…

Scriitorul: Deci cer daune morale şi fizice în valoare de şaptezeci de mii de dolari. Pe deasupra, cer ca editura…

Judecătorul: De ce nu v-aţi luat domne un avocat? De ce v-aţi zgârcit? Vorbiţi aiurea, ce fel de daune sunt alea în dolari…

Scriitorul: Dar este dreptul meu! Romanul s-ar fi vândut în USA, în Anglia, în întreaga lume dacă editura, în mişelia ei, nu ar fi încercat…

Avocatul: Protestez!

Judecătorul: Ce vrei?!?

Avocatul: Protestez! Nu…

Judecătorul: Ce vrei, domne? Ce te bagi? Ce naiba vreţi voi toţi, de fapt?

Scriitorul: Vreau dreptate…

Avocatul: Vreau să protestez…

Judecătorul: GURA! Ia, dumneata, domnule Scriitor, ai cartea la tine?

Scriitorul: Da, normal, deşi editura a făcut tot posibilul…

Judecătorul: Dă-o-ncoa…

Scriitorul: Coperta, eu de fapt cerusem să fie roşie şi scrisul mai mare, şi numele aici…

Judecătorul (zmulgându-i cartea din mână): Şşşt!

Toţi tac. Judecătorul începe să citească.

Judecătorul: Hm, hm… (răsfoieşte cartea în viteză, se opreşte la unele pasaje) „Ciocârlia zbură pe deasupra lui Pavel, care o privi amărât. Aşteptase telefonul Simonei toată dimineaţa”… Hm… „Vaporul intră în port încet, asemenea unui peşte uriaş rănit”… Auăleu… „Întreg satul îl văzuse coborând dealul. Maică-sa îi ieşi în întâmpinare. Şchiopăta, săraca, obervă Pavel şi brusc regretă că plecase vreodată”… „Să ştii că singurătatea te face mai puternic, mai serios, şi nu o să ai nevoie de mine toată viaţa”… „Era singur în gară dar trenul încă nu venise. Se gândea cum aveau să se îmbrăţişeze, să se sărute, apoi el avea să ia valiza ei şi să pornească la braţ înspre casă”… „Acul siringei îi pătrunse în venă şi ea suspină uşor”… „Îngenunche pe o pătură, cuprinzându-i picioarele în braţe, de parcă ar fi fost fecioara Maria”… Ce… Ce-i prostia asta?

Scriitorul: Poftim?

Judecătorul: Cartea dumitale, domnule. E o tâmpenie!

Scriitorul: Dar nu vă puteţi face o părere doar după câteva…

Judecătorul: Ba da, pot! E un gunoi!

Scriitorul: Nu…

Judecătorul: Linişte! Ajunge! M-am săturat! Acuzat, dumneata eşti condamnat la patru ani de închisoare pentru că ai publicat această carte. Se scad şase luni pentru că ai avut măcar bunul simţ să nu-i faci reclamă. Iar dumneata, scriitorule, eşti condamnat la două luni de închisoare pentru insultă. Sentinţa este definitivă. Şi acum plecaţi dracului de-aici, că vă iau la bătaie. Mi-aţi stricat toată ziua. Marş!

Scriitorul: Dar, domnule judecător…

Judecătorul: Zât! Marş! Huo! Pleacă de-aici! Neruşinaţilor! Mai bine tăiaţi frunze la câini!

Scena 4

Scriitorul este din nou în camera sa. Cu o foarfecă, taie frunze şi încearcă să convingă un căţel să le mănânce. Căţelul nu vrea.

Scriitorul: Hai, măi, sunt bune. Uite, mănânc şi eu una!

Mănâncă o frunză. În cameră intră prietena lui.

Prietena: Salut. Eram în zonă şi m-am gândit să… Ce mai faci?

Scriitorul: Nimic.

Prietena: Văd că tai frunze la câini…

Scriitorul: E doar un câine.

Prietena: Şi altceva? Cu literatura cum mai merge?

Scriitorul: M-am înscris la ASE.

Prietena: Zău?

Scriitorul: Da.

Fără nici un rost, cei doi se apropie unul de altul şi se sărută pasional.

Voci: Oooooo! Ce frumos! De ce nu ne-am gândit şi noi la asta? Superb! S-a înscris la ASE! Ce om minunat! Ce geniu! Ce sfârşit de poveste! (se aud aplauze)

Cortina

Batman. Piesă de teatru într-un act.

Personaje:

Isuciu: Un ochelarist.
Alex Leo Şerban: Un critic de film.
Batman: Cineva într-un costum de Batman.

Decorul: un bar cam prea curat: pe pereţii albi atârnă reproducerile unor tablouri celebre. La una dintre mese, trei persoane: Isuciu, Alex Leo Şerban şi Batman.

Isuciu: Aşa deci.

Batman: Hm.

Isuciu: Mda.

Alex Leo Şerban: Mie…

Isuciu: Batman?

Batman: Hm? Ce?

Isuciu: Ştiu cine eşti.

Alex Leo Şerban: Mie nu…

Batman: Sunt Batman.

Isuciu: Batman este un costum. Este o identitate asumată. De fapt…

Alex Leo Şerban: Mie chiar nu…

Batman: Să vorbim despre cărţi.

Isuciu: Nu schimba subiectul. Ştiu cine eşti.

Batman: Nu contează.

Isuciu: Ba da. Eşti din breaslă.

Batman: Nu, nu sunt.

Alex Leo Şerban: Mie chiar, zău, nu…

Isuciu: De fapt, o să spun cine eşti.

Batman: Te înşeli.

Isuciu: Nu. Nu mă pot înşela.

Batman: Ba da.

Alex Leo Şerban: Mie nu îmi place Batman!

Isuciu: Batman este de fapt Christian Bale.

Batman: Ba nu.

Alex Leo Şerban: Batman e un bou banal.

Batman: Ba nu.

Isuciu: Batman este Christian Bale.

Batman: Ba nu, nu sunt Christian Bale.

Isuciu: Ba da.

Batman: N-ai cum să ştii. Port o mască.

Isuciu: Ţi se vede gura. Este gura lui Christian Bale. Deci tu eşti Christian Bale.

Batman: Ba nu. Sunt altcineva. Sunt nimeni important. Sunt un cascador îmbrăcat într-un costum, cu o mască pe faţă.

Isuciu: Ba eşti Christian Bale. (către public) Este Christian Bale!

Batman: Nu. (către public) Sunt cu totul altcineva.

Alex Leo Şerban: Batman e un cretin. Batman n-are umor.

Batman: Tu ce vrei?

Alex Leo Şerban: Îţi declar război, Batman!

Batman: Nu vreau război. Nu te purta aşa cu mine.

Isuciu: Batman este Christian Bale.

Batman: Nu sunt! Sunt un cascador!

Isuciu: (către public) Neagă. E clar că e Christian Bale. Altfel, de ce ar nega că este Christian Bale?

Batman: Pentru că nu sunt!

Alex Leo Şerban: Război, Batman!

Isuciu: De fapt, Christian Bale face jocul altcuiva. Probabil că lucrează pentru Warner Brothers.

Batman: Nu sunt Christian Bale şi nu lucrez pentru Warner Brothers! Termină odată!

Isuciu: Ba da.

Alex Leo Şerban: Batman e plictisitor. Fanii lui sunt nişte cretini. Şi fanii mei sunt nişte cretini.

Isuciu: Batman este Christian Bale.

Batman (se ridică de la masă): Eu nu vă mai suport. Sunteţi oribili. Uite, îmi iau jucăriile şi plec. (iese)

Isuciu: Era Christian Bale. De-aia a plecat.

Alex Leo Şerban: Batman e un bou. Bine că a plecat. Şi fanii lui sunt nişte boi. Să plece şi ei. Şi fanii mei sunt boi. Toţi sunt boi. Să plece toată lumea. Nu vreau fani.

Isuciu: A minţit. Era Christian Bale.

Alex Leo Şerban (mormăindu-şi în barbă): Nişte boi, toţi… eu nu… Batman, război…

Isuciu: Era Christian Bale. Ştiu. Era Christian Bale.

Alex Leo Şerban: Un cretin…

Isuciu: Era Christian Bale. E clar.

Alex Leo Şerban: Eu am umor.

Isuciu: Era Christian Bale.

Alex Leo Şerban: N-avea umor deloc.

Isuciu: Era Christian Bale. Era Christian Bale.

Cortina