Am zis

Oamenilor,

Mai întâi aş întreba ceva, dar înainte de mai întâi (deci mai zero ca să păstrăm logica) trebuie să reiterez că nu am văzut nici unul din filmele nominalizate la Oscaruri anul ăsta. Aşa că ce urmează nu e deloc, dar deloc recomandat cinefililor. Deci, că tot vine 8 martie şi mi se reactivează traumele: cinefili din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat / ce am scris mai jos nu-i de lecturat.

Bun, acum am cugetul împăcat şi o bucată de caş cu ceapă verde în mână, deci să continui. A, eram la întrebarea de mai întâi: de ce să faci un film după un caz real? Mă refer bineînţeles nu la The Social Network (pentru că, nu-i aşa, dacă fenomenul a prins la public de ce nu ar fi prins şi varianta de „making of”) ci la coşmarul alpiniştilor, 127 hours. Să vă explic de ce nu înţeleg chestia asta: unui om (supra-om aş zice eu cu respectul meu sănătos pentru alpinism) i s-a întâmplat o chestie groaznică. O chestie în care s-au bătut două instincte de supravieţuire care o bună bucată de luptă merg umăr la umăr: cel de a rămâne întreg şi cel de a trăi orice ar trebui să faci pentru asta. Ultimul câştigă mereu numai in extremis, când omul renunţă la tot ce l-a ţinut în viaţă până la vârsta aia: instinctul de autoconservare şi cel de a evita durerea. N-o să mă apuc acum să vă povestesc că am fost şi io într-o situaţie similară, pentru că n-am fost. Dar dacă aş fi fost n-aş fi vrut să se facă un film după iadul meu. Din trei motive: n-am nevoie să mi se amintească, n-am nevoie ca cei dragi să-şi poată imagina, n-am nevoie ca nişte unii irelevanţi să pretindă că înţeleg. O fi bun, n-o fi bun filmul în sine? Aşteptăm să răspundă cine l-o fi văzut.

În rest, mai observ aşa: din 10 filme concurente pentru cel mai bun, patru (The Social Network, The Fighter, 127 hours, The King’s Speech) sunt făcute după cazuri reale sau cum naibii s-o zice ca să nu insulţi cinematografia atunci când punctul de pornire e o poveste adevărată. Iar unul (True Grit ) e remake, deci jumate din poveşti se ştiu. Asta mie mi-ar sugera că lumea nu mai are răbdare să construiască un context, vrea să-l ştie şi să fie verificabil. Surprizele… Hm. Să ştim mai bine de la început cum se termină. Nu mă bag să zic dacă finalul vreunuia din celelalte cinci e previzibil, deşi probabil că e.

Aş mai zice numai o chestie banală: cu cât e mai neimportantă persoana care păşeşte pe covorul roşu, cu atât mai importante-s aerele pe care le arborează. Cam atâtea chestii am dedus înainte să înceapă. După aia aţi văzut şi voi, sau dacă n-aţi văzut găsiţi pe net. Aici de exemplu.

 

Şi totuşi, The King’s Speech?!

Nu, normal că n-are nici o semnificaţie pentru mine mirarea asta, dar am zis că dacă tot am intrat în horă măcar să joc cum se face.

 

A, şi mi-am dat seama la ce se referea biletul: la gemenii doamnei Voicu de la etajul doi, pe care-i cheamă Oscar. O să mă ocup în seara asta, evident.