Învățăturile Vetei Marx către Traian Băsescu

Dragă Traiane,

Mă vei scuza pentru adresarea informală. Deși nu ne cunoaștem personal, vei înțelege că îmi permit, dată fiind etatea mea, în decursul căreia am văzut picnicuri pe Valea Prahovei cînd încă nu se inventase portbagajul de Dacia papuc.

Așadar, Traiane, deși – cu toate riscurile de a stîrni animozități – îți spun sincer că la un moment dat ai fost apreciat pe acest blog,  ei bine, iată, a sosit vremea să mă întreb ce dracu e în capul tău. Să fi devenit cumva senil? Că bou nu cred să fi fost vreodată.

Nu știu. Sigur e că faci greșeli după greșeli, unele mai stupide ca celelalte, de parcă ai fi un copil bătrîn care se joacă cu cardul și liniuța de cocaină pe post de puțulică și nisip. Nisipu terenului agricol pentru care a luat Ionică-ta bani de la CEC, firește, înțelegi că la asta mă refer.

Doar că nu despre asta e vorba aici, măi Traiane, nu despre lupta de clasă pe care pare să o sugereze fronstispiciul acestui blog. Care blog, deși pare de stînga, te asigur că e de dreapta, dar asta poate că e mai greu de înțeles. Așadar nu mînia proletară mă mînă în luptă de data asta, nu comentariul ieftin a la Roncea, pentru că ai înțeles probabil de la prima literă că nu sunt Roncea și nici măcar Ecaterina Teodoroiu contra nemților care vroiau să cotropească bunătate de țărișoară. Mă doare, spre exemplu, în cur de ce-ai făcut cu flota aia, dacă ai făcut vreodată ceva cu ea. Pur și simplu mă doare-n cur.

Ce nu pot să înțeleg însă, este de ce ieși din politică lăsînd în jurul tău numai imbecili. A, nu, că de fapt nu ieși din politică, ai să-i spui babii, pentru că tu, vezi Doamne, ai creat bășina aia de Mișcare Populară ca să te pună prim-ministru. Cumva, nu se știe cum, în urma unor calcule la fel de complicate ca mintea unui creator de rebusuri. Ei bine, dă-mi voie să-ți spun că dacă ăia te vor pune pe tine prim-ministru, cretinii ăia în frunte cu Baconschi, parcă nici nu prea merită toată jucăria. Sau băiatu ăla, Tomac, despre care nu pot să afirm nici măcar la vîrsta mea că e un bou, fiindcă nu-l cunosc, doar că nu pare să fie genul de băiat capabil decît să aibă un nume de care să-ți bagi joc cu toată priceperea de care ești în stare. Asta ca să nu mai vorbim de Cătălin Predoiu, omul care pare prototipul incompetentului ultim, adică acel gen de incompetență, Traiane, dincolo de care nu mai e posibilă nici măcar Elena Udrea. Și tu știi toate lucrurile astea, bătrîne, în adîncul sufletului tău, sunt convins că le știi, doar că a face și pasul spre acceptare ar însemna să-ți recunoști partea de vină.

Care parte de vină, întrebi? Hai măi Trăiănică, dar ești chiar culmea! Cum care? Aceea de a fi fost înconjurat toată viața de mediocrități și impostori, ca urmare a caracterului tău mai egolatru chiar și decît cel al fotbalistului român care ratează singur cu protarul și coechipierul perfect liber! E psihologie pură, prietene, nici nu trebuie să fii vreun mare specialist, deși probabil că diverse manuale ale acestei materii ar putea fi rescrise conform cu momentele cheie ale carierei tale. În fine. Deci parte din tot acest insectar de neaveniți, de oameni care se află în treabă, de Emili Boci lipsiți de viziune și charismă, parte din el ți se datorează. Fără nevoia ta legendară de a nu fi contrazis, motiv pentru care ai fost incapabil să-l suporți mai mult de 5 minute pe Tăriceanu, acești indivizi mărunți nu ar fi fost posibili. Sigur, cealaltă parte a lor, te rog să nu fii chiar pînă-ntr-acolo de narcisist să crezi că absolut toți ți se datorează, deci cealaltă parte sunt urmări ale neajunsurilor geneticii, dar asta e cu totul altă discuție. Unde tu nu puteai pune oameni strîmbi sau de paie, iată că îți sărea în ajutor viața însăși, scoțînd în calea ta diverși cocoșați la minte sau cine știe ce alte făpturi subterane.

În fine. Mult n-am să mai insist. Decît ca să-ți îndrept o întrebare ușor speriată: ăștia sunt oamenii cu care vrei tu să faci opoziție de la anul? Dintre ei vrei tu să iasă viitorul om de stat al României? Păi de ce-ar intra printre ei un astfel de om, ca să pargă semințe – intelectualmente vorbind – cu Baconschi? Să fim serioși, pe bune, chiar hai să fim serioși, Traiane, mai dă-o-n pizda pizdelor mă-sii de treabă. Nu merge. Și-atunci cum, cum să facem, cum propui să procedăm cînd, iată, înțelesul mai grav al acestei stări de fapte ești chiar tu și anume faptul că, hai s-o spunem p-aia dreaptă, ai ajuns să îndepărtezi oamenii, lumea bună pur și simplu nu se mai apropie de tine din cauză că ești atît de ranchiunos și, repet, egolatru? Nasol. Nasol pentru că, iată, te dovedești, din păcate, genul de om care cu o mînă face și cu o bășină desface și poate că n-ar fi exagerat să spunem că dacă erai un pic mai înțelept, toată bruma de instituții care mai asigură cît de cît statul de drept ar fi trăit bine-mersi și de-acum încolo. Evident, de-acum nu va mai fi cazul. Te vei scufunda, încet, ca un pachebot nituit cu căcat și tot ce va fi fost vreodată măreț va deveni la rîndul lui un căcat pe fundul mării.

Mă rog. Să nu devenim, totuși, atât de pesimiști. Norocul tău e că sunt o ființă practică. Prin urmare lasă dracului nervii la vederea acestui articol și hai să stăm de vorbă. Îmi ofer timpul la orice oră din zi să te învăț ce se (mai) poate face și eventual chiar și serviciile. Cu alte cuvinte, aștept să mă suni. Dar mai repede, pînă nu va deveni totul chiar ireparabil, situație pentru care știm cu toții că există șanse chiar mari.

Reclame

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

Protestul Roșia Montană, ziua 1: de data asta murim cu ei de gît

Babelor, iaca un motiv pentru care merită să vă scriu. Tocmai am revenit de la protestul care (încă) se desfășoară în București împotriva exploatării de la Roșia Montană. Și trebuie să vă spun că arată foarte bine. Ca niciodată de bine. Oamenii, atitudinea, totul.

Dar s-o luăm cu începutul. Singurii care au relatat evenimentele cu o oarecare exactitate au fost Hotnews, care au avansat cifra de 3000 de oameni. Aproape corect, pentru că erau mai mulți. Undeva spre 4-5000.

Doi la mînă. Presa (care?) s-a făcut de un căcat sinistru, cu excepția celor de la Digi24, care au fost prezenți aproape permanent. Pe locul doi Realitatea, care încerca ceva printr-o fătucă destul de speriată.  În rest însă, o pauză și o liniște care nu poate decît să denote căcatul cît casa în care s-au afundat restul patronatelor de trusturi. Abia pe la ora 23.00 apăruseră niște speriați de la TVR, care probabil că abia atunci primiseră învoire să plece de la Enescu.

Trei la mănă. Protestul a fost și este curat, elemente de genul celor din galeriile de fotbal și noua dreaptă fiind absolut neglijabile. Doar la un moment dat niște tătăici care arătau ceva gen Asociația Pensionarilor Dorohoi au încercat să acapareze cu niscai sloganuri politice. Inutil, evident. Lumea de acolo era mult prea de bine ca să pună botul și mult prea multă ca ăia să conteze vreo secundă. De altfel cînd s-a pornit în marș spre Victoriei (and back), respectivii au dispărut cu desăvîrșire.

Patru. Scopul protestului e dincolo de dubiu. Exploatarea de la Roșia nu trebuie să existe, din destule motive cu impact asupra mediului asupra cărora n-am să insist. Le știm cu toții prea bine. Dar cînd anumite personaje politice inutile au băgat în față legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a devenit clar că trebuie făcut ceva. Pentru că nimeni care deține una bucată conștiință nu va sta cu mîinile în sîn așteptînd ca niște bieți amărîți să fie scoși cu forța din case și trimiși nicăieri. Cel mai probabil se va merge la fața locului, indiferent dacă îi va trece prin cap cuiva (recte ministrului de interne) să împrejmuiască locul cu armată. Asta pur și simplu nu va mai conta, va deveni secundar. Determinarea oamenilor din această seară o arată cu desăvîrșire. Iar în momentul în care presa străină va intra ca lumea pe subiect, căci asta se va întîmpla, vom vedea cui îi convine mai puțin. Mă rog, să menționăm aici că Reuters și-a făcut deja treaba.

Oare printr-o ironie cumplită a sorții vom asista la o răsturnare de situație de genul unor garnituri de trenuri cu intelectuali care vor merge, care cu lămpașul din dotare folosit pentru lectură, care cu bicicleta în spate, să ocupe Roșia? Cum ar fi? Ce am văzut în stradă însă, îmi dă de înțeles că România se va rupe pur și simplu în bucăți din cauza acestui proiect, pentru că oamenii nu vor ceda, vor ieși probabil cu corturile la Universitate, iar pe de cealaltă Gabriel Resources va vrea să înțeleagă ce s-a întîmplat cu șpăgile de dimensiuni cosmice pe care le tot împinge de 14 ani în buzunarele tuturor guvernanților români.

Una peste alta, cum bine s-a strigat în seara asta, ceea ce am văzut n-a fost decît începutul.  Se va ieși probabil zi de zi, sau cît va fi nevoie pentru ca acest cretinism să fie anulat, sau dat pur și simplu uitării ca ceva despre care vom spune ulterior că a fost o scăpare.

Cît despre comentariile (ba chiar și postările) care nu-și au rostul, le voi șterge pur și simplu.  Aviz amatorilor.

SAMSUNG

SAMSUNG

SAMSUNG

După 22 de ani

Pe 21 mai 1991, adică exact acum 22 de ani, un om se ducea să se cace.

Era un mare savant, cunoscător a șase limbi străine, printre care și sanscrita. Dar asta nu-l împiedica să savureze plăcerile cosmice ale căcării, pe care le trăia cu aplombul unui inițiat.

Se afla în clădirea Divinity School din Chicago, adică locul unde predase cândva mentorul său și era aprox 13.00 ora locală.

Pe biroul său cu numărul 304 de la etajul doi scria, în engleză: Dumnezeu este păstorul meu.

Între birou și ușa veceului o distanță de numai doi metri. Pe latura care închide coridorul – intrarea în secretariat. Față în față cu intrarea în veceu – ușa care dă pe scara de serviciu. În fața ușii de la biroul profesorului, pe partea opusă a coridorului, o cameră de serviciu destinată uneltelor de pompieri. Pe geamul veceului care dădea în curtea facultății, copaci, frunze. Până la ieșirea în stradă, aprox. 250 de metri.

Pierdut în ale lui, după ce tocmai apelase un număr de telefon în Columbia, profesorul e însă neatent la toate aceste detalii. Inclusiv că peretele despărțitor al cabinelor de vece, în număr de 5, are numai 1,8 metri, neajungând până la tavan.

Transportat, deci, de gândurile lui, profesorul ROMÂN se așează pe tron și își dă pantalonii jos. Ni-l putem imagina chiar ca pe un gânditor modern de la Hamangia, rupt de pământul natal și grefat pe alte tărâmuri, poate unele ale visului, dar fatalmente legat de acest simbol statuar al civilizației geto-dace.

Începând, probabil, actul transcendent al căcării, omul nostru nu aude pașii care se strecoară în buda alăturată. Nici pe tânărul de aproximativ 28 de ani care se ridică, parșiv, pe closetul învecinat și, profitând de apertura peretului fals, ridică mâna peste acesta din urmă.

Nu simte nici răceala mortală a țevii care îl țintește de la aprox. 20 cm.

Poc.

_____________________________________________________________

Aproape două luni mai târziu, Cornel Nistorescu, pe-atunci încă un jurnalist adevărat, se declară siderat. Ajuns la locul faptei declară că „atunci când a sosit poliția, studenții curioși și pompierul au șters posibilele urme ale autorului crimei. Nimeni nu a încercat să privească pe fereastră în fața facultății spre a vedea cine iese”.

Patru ani și trei luni mai târziu, mai exact pe 21 octombrie 1995, Ziua lui Roșca Stănescu oferea o recompensă uriașă pentru orice informații care ar duce la prinderea autorului. Și portretul-robot al asasinului, mai jos în facsimil după exemplarul original al ziarului, aflat în arhivele naționale. La derută? Nu vom ști.

Pentru că nu s-a aflat nimic niciodată, această informație fiind secretizată.

Moment pentru noi să-i adresăm câteva cuvinte domnului Traian Băsescu, cel care îl amenința mai zilele trecute pe noul procuror general Tiberiu Nițu, militar în termen în decembrie 1989, că are termen până la anul să ne spună cine-a tras în noi/după 22.

Moment, adică, să-i spunem lui, premierului și tuturor celor care mai au pârghii în justiția română că nu se face primăvară cu o floare, două și alea rupte din boscheți.

Becali nu ne ajunge. Năstase e prea puțin.

Și încă ceva, ca un post-scriptum cu putere de avertisment: nu s-a dovedit statistic că adevărul iese mereu la iveală, dar are această tendință. Iar în fața secretomaniei voastre există o putere care în cele din urmă va avea câștig de cauză.

Puterea de a le transmite generațiilor viitoare această întrebare care, deși simplă, va avea o duritate de stâncă, neînduplecată:

Cine l-a omorât?

Cine l-a omorât?

Cine? Vrem să știm numele și abia apoi ne vom ocupa și cu „de ce”.

Wanted, 22 years later

De ce scriu rar.

Babelor,

Ok. Recunosc. Scriu rar aici, unele dintre voi poate nici nu știu cine sunt. Da, era o vreme când aveam 3 postări pe zi, una mai bună ca alta, dar acea vreme a trecut. Eu știu asta, voi știți asta. Până acum am încercat să vă duc cu zăhărelul, v-am zis ba că vin mâine, ba că am fost plecată, ba că lucrez. Când de fapt știm cu toatele cine este de vină că nu prea mai comunic cu voi și că postările mele apar din an în paște.

Vinovat este Traian Băsescu.

Vă pup,

Rhetta