Declarația lui Crin Antonescu privind atacul „mârșav” al Surorilor Marx la adresa lui Tudor Chirilă

Băbăciunilor, luați cu toții de val mai toată ziua de ieri, iată că am omis un fapt petrecut chiar aseară, unde altundeva decât în coșmelia trustului Intact, bârlogul Antenei 3. Evenimentele reies chiar din titlu, dar, conform celor care au văzut emisiunea cu pricina, Crin Antonescu a tunat și a fulgerat împotriva noastră ca niciodată, în ditai studioul Danei Grecu. Redăm mai jos pasajele cele mai importante:

„Este inadmisibil să se petreacă așa ceva într-o țară așa-zis civilizată, în care se respectă principiile statului de drept. Tudor Chirilă este idolul meu, am declarat asta demult, iar un atac la adresa lui este un atac la adresa mea”

„Cine sunt până la urmă aceste așa-zise babe?” (aici a început să tușească de furie; sau să plângă, nu e foarte clar) „Mai mult ca sigur elemente destabilizatoare ale serviciilor lui Traian Băsescu. Este momentul să fie găsite și pedepsite”

„Ne-am obișnuit cu libertatea de exprimare, cu faptul că oricine poate să spună orice, dar iată, Surorile Marx sunt exemplul cel mai clar pentru care acest lucru nu e bun. Din 2014 această situație se va schimba categoric”

„Măcar dacă ar fi conceput un text mai pertinent. Când vin consilierii mei cu așa ceva la mine, cu o asemenea mâzgăleală, mă apuc și îl rescriu eu”

„M-aș mira chiar ca toată această șaradă să nu fie o orchestrație și mai mare decât cea la care mă gândesc acum. Și nu pot să nu remarc că gândurile îmi zboară către persoana lui Victor Ponta”

„Îl rog din suflet pe Tudor Chirilă să nu ia în seamă aceste nemernicii josnice, acest atac mârșav. Este un autor mare, a cărei trăinicie în cultura noastră ar fi, poate, bine să o putem garanta chiar prin Constituție. Sigur, aici ar trebui să cerem și sfatul domnului Andrei Marga”

Încheiem citatele aici. Se pare chiar că domnul Antonescu ar fi spus lucruri chiar și mai dure, și mai vitriolante la adresa acestui blog, dar sursa noastră s-a speriat, efectiv, neștiind dacă să le noteze sau nu. Biroul de presă al USL este așteptat din moment în moment cu noi reacții.

Vom reveni

CA

Cum să-l oprim din scris pe Tudor Chirilă

Dintre nenumăratele cărți care mi-au picat în mâini în ultima vreme, una dintre ele e absolut genială. De fapt, omul are chiar potențial de mare scriitor. Să dăm glas câtorva citate din opera sa și să ne pretăm (atât cât putem în fața unei asemenea voci) la un mic discurs critic. Iată, așadar, câteva mostre literare spicuite la întâmplare. Mă rog, în cazul de față nu poate fi vorba de întâmplare, pentru că oriunde ai deschide pagina te cutremuri de plăcere. Deci:

Pagina 38 (scris, așa cum ne-o spune o însemnare, la data de 7.08.2007): „Femeile au nevoie de protecție, tandrețe și pulă”.

Comentariul nostru: Hai să mori tu. Ne faci să ne întrebăm ce părere are mămica celui care a scris aceste rânduri. Dacă e vorba totuși de o părere bună, textul ne explică de ce vei sfârși fără a avea și tu, acolo, o pizdă alături. Că doar ce posesoare cât de cât inteligentă a unui sex tandru și frumos s-ar vedea trăind lângă un asemenea luceafăr al huilei gândirii românești. Mă rog, un taliban am vrut să zic, dar nu mi-a ieșit.

Pagina 182, un text numit – genial – „Prea orb să poți iubi. Muntele luminii” (scris la 23.04.2009): Iubita mea, cât ești de frumoasă, acolo sus, pe Muntele Luminii. Un glob de cleștar ești, iubita mea (n.r.-??). Nicio imperfecțiune – lumina nu poate zăbovi, căci alunecă pe deasupra ta, atât de fragedă și de marmoreană ți-e pielea, iubito. [….și textul continuă în aceleași note de labă tristă până aproape de final, unde…] În ce? În ce s-o transformăm? Iubirea? Iubirea e lumină, iubirea-i perfecțiune, iubirea nu astupă, iubirea nu-i genune (n.r. – superb). Te părăsesc iubito, nu suntem împreună, nu pot să-ți sufăr umbra, nu vreau să-ți dau alt nume.

Sigur, aici ne poate apuca plânsul. Și nu din pricina melodramei de mâna a doua, ci a milei pentru autor, care nu a auzit vreodată de auto-cenzură. Și totuși el, plânsul, ni se oprește, firesc, în momentul când realizăm că același autor, avea de fapt de realizat o compunere privind colega de grupă din grădinița unde tocmai s-a întors.     

Mai departe. Pagina 78, unde marele scriitor se joacă de-a demiurgul, într-un text pe nume „De mână cu Dumnezeu” (14.12.2007). Și zice, fără niciun fel de jenă: Când ești mic, Dumnezeu se plimbă cu tine de mână prin lume. Îl ții strâns. La un moment dat vă opriți într-un loc cu multă lume și culori (n.r. – Obor? Părculețul Copiilor de la Brâncoveanu?). Dumnezeu îți spune că lipsește un pic și revine. Te roagă să-l aștepți în locul unde v-ați oprit. Apoi pleacă. Tu aștepți puțin în loc, dar lumea și culorile te atrag către un bâlci cu călușei (n.r. – ah, deci aveam dreptate, chiar e Brâncoveanu).

În fine, aici nu e neapărat nevoie de comentarii, fiecare persoană cu minimum de discernământ literar realizând, fără drept de apel, că personajul principal rătăcește într-o copilărie întârziată, duioasă, desigur, de mână cu un Tată Ceresc ce pare să întrevadă viitorul scriitor mediocru din acest băiețel, drept care îl abandonează nicăieri, într-un parc de distracții plin de țigani care mai mult ca sigur vor abuza de el.

Pag. 190, scris la 8.05.2009 – „Dacă”: Eu vin și spun. Căutăm fericirea peste tot. Căutăm fericirea în cluburi insalubre, îmbrăcați în hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu există. Căutăm fericirea la metrou, în speranța că ni se va arăta când ne așteptăm mai puțin. Din senin. [………..] O singură întrebare uităm  să ne punem, preocupați de această goană nebună: dacă fericirea este cea care ne caută pe noi și nu ne găsește pentru că ne jucăm prea mult de-a baba-oarba? Dacă fericirea caută în noi tot ce căutăm și noi în ea? Dacă fericirea reclamă fericire?

Bun. Acum să tragem adânc aer în piept și să încercăm să facem ordine în simțirile năvalnice ale artistului. E vorba în mod clar de un serial polițist în care personajul ia la rând stațiile de metrou ale cine știe cărei magistrale, încercând, mai mult ca sigur, să scape de starea continuă care nu-i dă pace și anume că este neplăcut sieși. Ok, doar că de așa ceva e foarte greu să scapi, știut fiind faptul că atunci când te detești cu atâta patimă, tocmai că metroul este cel care îți poate curma suferința, între și sub roțile sale duhnind a ulei rânced, deci poate că asta e fericirea la care se referă uriașul autor, cea a auto-anihilării. Cât despre ultima propoziție, culmea, în mod subliminal ea ne oferă un indiciu despre adevărata carieră ratată a omului nostru: publicitatea. Ca mulți alți autori slabi și el ar putea găsi fericirea prin scris reclamând-o taman unei agenții de advertising, unde suntem convinși că acest gen de scris are căutare și finalitate.

În fine, am mai putea continua mult în felul acesta absurd, dând filele când la 40, când la 25, când la 384 (atâtea pagini are, din păcate, cartea!!!), dacă nu ne-am plictisi și nu ne-am da seama că vom găsi mereu și mereu aceleași platitudini bombastice, de june lipsit de ocupație și, din păcate, profunzime. Sigur, cu mici variațiuni pe aceeași temă, cum ar fi de exemplu textul „Amyneth, zeul tehnologiei”, unde Chirilă demonstrează că în el zace inclusiv un Asimov nedescoperit, crezând cu ardoare că dacă azvârle cu oarece terminologie futuristă („porumbeii electrici”, „fibre din conductori de uraniu”, „generatorul alb, din cobalt și crom” etc.) se poate deda genului SF. Desigur, asumpție complet greșită, pentru că și pe acest teritoriu de joacă e nevoie de talent.

Încheiem urându-i maestrului să scrie, să scrie în continuare, adresându-se aceluiași public (destul de mare) de nefutute întristate din pricina lipsei de discernământ literar. Îi mulțumim, altminteri, că redă atât de bine atmosfera unui cenaclu de provincie, pe care nu știm mulți alți autori capabili s-o transpună în cuvinte. Și, ca o curiozitate, ne întrebăm de ce organizațiile feministe românești, destul de active în general, nu se auto-sesisează în cazul acestui om.

Mulțumim, Polirom!

exercitii-echilibru-tudor-chirila

Atunci cand America nu are Dumnezeu. Cica.

Ca de obicei, blogul domnului Tudor Chirila e o sursa neobosita de tampenii care te fac sa razi. Ultima isprava care mi s-a parut demna de luat in considerare aici.

Citam: „America nu crede in Dumnezeu. Crede in existenta Lui, dar I se substituie intr-un mod categoric. Pentru americani, Dumnezeu e un simbol care trebuie sa existe doar pentru a te prevala de el, un fel de veteran de razboi in numele caruia poti purcede la cutare si cutare acte. Dumnezeu e balast si America crede cu tarie ca se poate descurca mai bine fara.”

No shit, domnule Tudor Chirila. Sunteti atat de expert in problema asta, incat as putea sa jur ca ati trait in tara numita mai sus cel putin 10 ani, daca nu mai mult. Lasam la o parte necunostinta de cauza, faptul ca nu sunteti constient ca mai mult de jumatate din semnatarii Declaratiei de independenta au fost oameni care si-au afirmat cu tarie credinta in Dumnezeu. Daca nici asta nu va convinge, insa, va mai spunem ca sunt putine exemple de alte tari care sa fi fost construite, tocmai, pe spiritul comunitatilor religioase de rituri diferite. Daca a existat o coeziune in perioada de formare a Statelor Unite, in afara de dorinta (fireasca) a tuturor de inavutire, tocmai asta a fost si nu altceva. Dumnezeul care vi se pare dumneavoastra ca lipseste, domnule T. Chirila, poate parea disipat in prea multe confesiuni, nicidecum absent. Nota bene.

Si inca una, asa, de incheiere: „…America, o tara nascuta din ambitia feroce a tuturor viselor ratate si alungate din batrana Europa, nu a fost pregatita sa conduca lumea. Americii ii lipsesc lectiile si invataturile desprinse din toata macinarea Europei.”

No fuckin kiddin. Despre motivele care i-au facut pe supusii lui George III sa vasleasca peste ocean, va sfatuim sa mai cititi. Cu siguranta nu v-ati insusit adevaratele motive. Cat despre a compara America cu Europa, e ca si cum v-as acuza eu acum pe dvs. ca nu ati citit la fel de mult ca mine. Dar nu va acuz, pt ca n-ati avut cand. So, back to the book si va mai ascult cand sunteti gata.

Flăcăul

Mai babelor, vazand io asa ca nu prea mai vine lumea pe la noi pe-acasa (adica pe la mine si pe la Rhetta) si ca pe blogul nostru e un trafic de idei mai ceva ca-n cinema-ul romanesc, trebuie sa recunosc ca am ramas pe ganduri. Dandu-mi seama ca e posibil sa fi devenit plictisitoare si lumea poate nu vrea sa ne-o spuna din politete, m-am gandit sa fac ceva. Si anume sa va intreb daca stiti ce a ala un flăcău.

Da doamnele mele, da domnilor, un flăcău. Va simt surprinderea, va ghicesc neintelegerea. Si va jur ca si eu sunt la fel de nedumerita ca si voi. Sincera sa fiu, desi am auzit cuvantul asta de multe ori in viata, nici azi nu stiu ce-nseamna exact. Poate fi, ma gandesc, baiatul acela tanar si voinic de la tara, pe care femeile mai in varsta il lauda, spunandu-i: bravo, flăcăule! Ai reparat stinghia lipsa din gard. Bravo! Tu esti nadejdea noastra, flăcăule!

Sau poate fi, iar ma gandesc si poate nu-i bine, un baiat voinic – obligatoriu voinic – de pe un santier, sa zicem, baiat care transporta caramizi cu carca mai ceva ca un stahanovist. O fi buna reprezentarea asta? Nu stiu. Mereu actualul John Locke ar fi spus, probabil, ca e o reprezentare compusa a unui baiat voinic si a unei caramizi, desfiintand-o. Multumesc, Locke.

Cea mai clara imagine pe care o am in cap despre un flăcău, insa, si va rog sa ma corectati daca ma indepartez prea mult de realitate, este urmatoarea. Imi imaginez flăcăul, deci atentie – flăcăul – ca pe cineva darz, drept si viteaz. Nu stiu de ce, dar presimt aceste atribute ca fiind obligatorii pentru un flăcău. Mai departe. Vad acest personaj ca avand ochii mai degraba apropiati de nas, decat departati. Astfel, el exprima putere, vitejie, imposibilitatea de a privi in laturi cand vine vorba de pericol. Asta pentru ca flăcăul, doamnele si domnii mei, nu priveste decat inainte, orice-ar fi. El n-are timp de uitat in lături.

Mai departe. Trasatura fizica importanta a prototipului descris mai sus, este, cred eu, si o asemanare fizica cat mai mare cu domnitorul Mavrocordat. Eu una habar n-am cum arata Mavrocordat, dar trebuie sa recunoasteti ca rezonanta numelui se apropie foarte mult de ceea ce ar trebui sa fie un flăcău. Consoane multe si urate, rezonand de vitejia neamului sau, asezonate din cand in cand cu anumite vocale care dau o muzicalitate desavarsita aspectului sau fizic. Muzicalitate provenita, se stie, din tulnicele si oboaiele stramosesti ale inaintasilor lui. Remarcati de asemenea si particula „cordat” a numelui, ceea ce atesta, sper, incordarea cu care un astfel de flăcău sta la panda gata sa faca dreptate pentru cei asupriti. Si, daca necesitatea despre care am invatat via anticilor grecotey o cere, desigur, sa-si ia acea rasplata, acea dijma pentru care s-a dovedit atat de merituos, si anume femeile neamului lui. Caci ce dorinta mai mare si mai arzatoare ar putea avea femeile respective daca nu sa fie aduse ofranda unui astfel de personaj, spuneti-mi? Nu in ultimul rand, as vrea sa va impartasesc faptul ca in viziunea mea parul, coafura pe care o poarta un asemenea flăcău este foarte asemanatoare, daca nu chiar identica cu creasta Pietrei craiului. Stanci multe, sisturi bituminoase care strapung roca muntelui aproape la intamplare, dar spectaculos, nazuind spre cer intr-o logica aleatorie, dar totusi plina de darzenie.

Asta era insa demult. Referintele pe care le-am adus pana aici se intamplau odata, nu acum. Si-atunci cum arata flăcăul azi, v-ati gandit vreodata? Ei bine, poate cea mai apropiata reprezentare care imi vine in minte cand ma gandesc la asta in context contemporan, este imaginea lui Tudor Chirila. Si el tanar voinic, drept, viteaz si talentat, pare sa se inscrie perfect in ceea ce ne putem inchipui noi, oamenii de rand, despre un flăcău. Privirea dreapta, darza – nu mai e nevoie s-o spun, vocea tare si puternica bubuind peste supusii sai, toate acestea, daca imi dati voie, sunt dovada clara ca mai ales domnul Tudor Chirila este ceea numim un flăcău de nadejde al neamului sau.

Tudor Chirila, insa, doamnelor si domnilor, nu numai ca intruneste calitatile fizice ale unui flăcău si se comporta ca atare. Nu, nu e numai atat. Mai mult, el si GANDESTE ca un flăcău adevarat, ca un flăcău esential, daca vreti, pentru mentalul colectiv al neamului sau si, in plus, al generatiei sale. Ei si iata ca acum am ajuns in sfarsit unde vroiam, sper ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da imi cer scuze.

Pentru cei care nu sunt straini de globosfera romaneasca, doamnelor si domnilor, flăcăul Tudor Chirila – sper sa nu se supere ca-i spun asa, o fac totusi cu decalitri de admiratie muta – a lansat un mesaj, ce mesaj un apel! catre flăcăii si flăcăicile mai tineri decat domnia sa, intitulat – atentie – scrisoare catre liceeni. El poate fi citit aici:

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Probabil ca va intrebati de ce-mi pierd timpul cu astfel de lucruri. De ce-mi stric, adica, pana pe domnul flăcău. Imi cer iertare, doamnelor si domnilor. Imi cer iertare. Dar in fatza unui apel atat de important, a unei constiinte care explodeaza cu atata si atata ardoare, nu puteam sa nu iau atitudine si sa nu reactionez. Aici, pe blogul amintit mai sus si asezonat cu proza si poezie de calitate indoielnica – asta ca sa nu crezi ca toata lumea e muta de admiratie in fatza geniului tau renascentist, domnule Tudor Chirila – dar si cu ceva impresii bune despre twitter si religie – aici, deci, flăcăul nostru ia in discutie urmatoarele idei:

Prima ar fi ca generatia lui a pierdut. Generatia lui, adica, nu a reusit din cauza parazitilor de la putere care au supt sangele tarii si impotriva carora, el si generatia dansului nu au reusit sa faca nimic. Oau. Direct si la obiect, asa cum ar spune-o orice flăcău hotarat, de ce sa n-o recunoastem. Atat de direct si atat de la obiect incat cele peste 400 de comentarii adresate acestui post sunt, majoritatea, pline de elogii si de lacrimi stoarse, parca, la filme Titanice.
Nu pot sa nu ma intreb, insa, ce cred cei care NU se simt reprezentati de afirmatia – mai radicala decat impresiile romanilor despre tigani – nascocita de domnul T. Chirila. Eu una nu sunt de varsta dumneavoastra, ca vai… ce n-ar fi fost la gura mea acuma. Chiar si asa, insa, da-ti-mi voie sa va spun ca sunt unele persoane din generatia dvs. care, spre deosebire de dvs. (dvs. o spuneti, nu eu!) au facut cate ceva chiar fara voia dvs., in ciuda varstei lor mai mica ca a dvs. si a bampirilor de sange romanesc amintiti mai sus tot de dvs. Si care nu se simt nicidecum, dar nicidecum vizati de afirmatia dvs.

In continuarea postului, flăcăul T. Chirila, se adreseaza celor care, dupa parerea lui, ar reprezenta salvarea, iesirea din aceasta situatie: liceenii. Nu, nu aia rock’n roll, nu pot sa fiu atat de lame incat sa adaug asa ceva, dar uite ca a trecut prin mintea mea batrana si proasta. Ci – liceenii pur si simplu. Toti liicenii. Lor, domnul T. Chirila le adreseaza un soi de… indreptar, as zice, in care le spune ce si cum sa faca pentru a nu sfarsi in situatia generatiei lui. Enumar cateva sfaturi de genul asta, in mod aleatoriu si imi permit sa le comentez intr-un spirit oarecum Beavisbuttheadian:

Sa nu fumeze iarba si sa nu-si dea in cap cu alcool, pentru ca in felul asta le vor da apa la moara incultilor de la putere, care, automat, ii vor cataloga pe bietii liceeni drept distrusi. Nu rau, indemnul altminteri. O spune cineva care, probabil stie prea bine ce-nseamna toate astea. Se simte din naduful vorbelor lui, din tragismul afectat si incarcat de mult, mult prea multa experienta de viata. Dar iata ca vine vremea cand, chiar si dupa atata geniu consumat, pana si leul ranit trece pe apa. Maretia lui, cu alte cuvinte, e atat de inalta incat s-a dat cu capul de pragul de sus pentru toti ceilalti, adicatelea cateva mii de oameni aflati la liceu sau pe cale sa intre cu capu-n liceu.

„Nu alergati dupa bani cu orice pret”, continua flăcăul apelul sau catre cei tineri. „Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea.” Oau. Oau, suratelor si surorilor. Asta da. Asa da zicere din suflet si din inimioara. Aici, in aceasta expresie, e atata greutate si adancime cata lungime. Altceva nici nu stiu ce sa zic, decat poate ca vorbulitzele astea sunt la fel de subtile ca un tigan (ca tot e la moda pe blogul nostru drag) care, deghizat in mos craciun, crede ca-i va pacali pe urmasii lui Antonescu. Iar voua, dragii liceeni, ce sa va zic. Puneti dracului mana si faceti o vizita pe la Large Hadron Collider si mai sporiti-va naibii o data cunoasterea. Cu vreo doi-trei neutrino, daca se poate.

Dupa asta, marele flăcău dezvaluie in sfarsit si care este calea pe care trebuie s-o urmeze disicpolii lui cei tineri ca sa se fereasca de ghearele rele ale raului inrait de rautate: Cartea. Cititul, adica, si aici nici macar nu are rost sa fiu rea si sa dau drumul la oceanul de mishto-uri, pentru ca eu cred ca are dreptate. Da, pe bune, pe foarte foarte bune, cu acest indemn domnul Chirila CHIAR ARE DREPTATE, doar ca… of, futu-i logica ma-sii si Aristotele firi-ai tu al dreacu. Cum poate fi urmat indemnul asta daca cel care-l da spune despre sine ca nu a reusit? Pai pizda ma-sii: daca cineva sta stramb si judeca drept, poa’ sa zica-n felu’ urmator: pai daca omu asta spune ca a citit Dostoievski, Dickens si Goethe si totusi n-a reusit, asta ce poa’ sa-nsemne? Pai fie ca autorii aia sunt passe, fie flăcăul e passe. Si-atunci vax modele de urmat (si alea putzine si cam prea ‘obo’ de-atata vamuit). Si ho! ca n-am dat cu paru! Io nu zic nici de una nici de alta ca-s passe, da mai vedeti si voi cum va formulati textele daca tot o dati cu citeala-n sus si-n jos ca acuma ne prinde domnu Patapievici si ne expune la dansul la baie. Uuu!…

Na, si uite-asa. Vorba lunga saracia babei. Iar scopul babei, in cazul de fatza nu e sa demonteze mesajul domnului Tudor Chirila, pentru ca desi forma schioapata, fondul e bun, si asta conteaza pan’ la urma, ete?

Nu, scopul meu e cu totul altul, si-anume sa demonstrez ca domnia sa flăcăiască nu are dreptate. Cu alte cuvinte ca liceenii nu vor fi urma care scapa turma. Cum o sa fac asta? Gata bre, nu va speriati ca nu mai scriu 4000 de cuvinte. Astasez doar o poza. Atat. O poza. Si pentru ai si ale de va place interactivitatea, o sa va rog sa-mi spuneti ce e in neregula in aceasta poza. Raspunsul – raspunsul meu cel putin – este si demonstratia faptului ca domnul T. Chirila nu are dreptate.

A. In poza e pasajul de la universitate, nou renovat de flăcăul (si in acelasi timp baba) Sorin Oprescu. Spor.

pasajul-universitatii