Lover’s Day

Babelor,

Dacă am mai postat cântecul ăsta vreodată, bine am făcut. Pentru că este pe departe cel mai bun cântec despre sex şi orgasm pe care l-am auzit în ultimii 60 de ani. Şi bineînţeles că este un marş. Ce altceva să fie?

TV On The Radio, Lover’s Day:

Şi vă dau şi textul, ca să vedeţi că adevărat grăiesc:

Oh but the longing is terrible,
A wonton heart under attack.
I wanna love you,
All the way off,
I wanna break your back.
Colour of all that’s hysterical
Travels along your bones.
Just to be near you, sucking your skin,
Not gonna leave you alone.
Yes here of course there are miracles,
A lover that loves that’s one.
Groomed with the laughter,
Ecstatic disaster,
Come let’s arouse the fun!
We could build an engine
Out of all your rising stars.
Tear apart the apart,
We seem to think we are.
Call off work, let’s lay!
Call it Lover’s Day!
Call it Lover’s Day!
Give me the keys to your hiding place,
I’m not gonna tear it apart.
I’m gonna keep you weak in the knees,
Try to unlock your heart.
You’re gonna turn me animal,
You’re gonna turn me dumb.
Your kiss in the night,
Bringing the light,
You’re like the rising sun.
I hunger for you like a cannibal,
I’m not gonna let you run.
I’m gonna take you,
I’m gonna shake you,
I’m gonna make you come.
Swear to god it will get so hot,
It’ll melt our faces off.
Then we can see,
The you, the me,
Beyond mirrors outside clock.
Held naked in the light,
Held gently,
Held tight,
So soft!
Get off!
Get off!
Ball so hard,
We’ll smash the walls
And break the bed
And crash the floors,
Don’t stop! Laugh and scream!
And have the neighbors call the cops!
‘till all the eyes that they’ve seen our fire play!!
Can’t forget,
Mark it down,
Call it Lover’s Day!!
Yes here of course there are miracles.
Under your sighs and moans.
I’m gonna take you,
I’m gonna take you home.

Muzici

Dragă Veta,

Uite, tocmai ascult nişte muzică. Poate că de-aia nu poţi să dormi, sau poate ai iarăşi probleme cu vezica, nu ştiu exact.

În fine, nu contează, treaba ta. Ziceam că ascult muzică. TV on the Radio. Şi în acelaşi timp mă gândesc. Mă gândesc că nu există muzică românească bună. Sau nu rock – pentru că Paraziţii din perioada timpurie erau buni, la fel şi Şuie Paparude şi încă câteva formaţii de muzică electronică. Din rock (mă refer la formaţii care se folosesc în marea parte a timpului de instrumente) nu îmi place mai nimeni. Vank, vag.

Acum, asta n-ar fi un bai. Nici italienii n-au rock bun. Nici francezii, cu puţine excepţii. Nici nemţii, iarăşi cu excepţii. Dar nemţii i-au avut pe Kraftwerk, i-au avut pe Trio, au avut două-trei formaţii babane de rock progresiv în anii 70. Dar fie, vorbim de anii 00. Singurele ţări care bucură lumea în continuare sunt Statele Unite şi Marea Britanie. România, nu.

De ce?

Pentru că:

muzicienilor români le lipsesc 15 ani de muzică. 1975-1990. Circa. Ani în care au apărut formaţii importante, pe care în România nu le ştie (mai) nimeni: Camper Van Beethoven, The Durutti Column, Dinosaur Jr, Dream Syndicate, Fugazi, Joy Division, Pixies, Sonic Youth, Television. Formatii care au influentat soarta muzicii rock, si fara care Nirvana, de exemplu, nu ar fi fost posibili. Formaţii care au pus bazele rockului alternativ, fiecare dintre ele aducând ceva nou, neaşteptat, uluitor.

Ei, în acelaşi timp, România a dat lumii pe Phoenix, Pasărea Colibri, Celelalte Cuvinte şi Iris. Al căror aport la evoluţia muzicii este absolut nul. Nu zic că sunt proşti, zic doar că nu sunt importanţi, sau nu în general (sunt, ce-i drept, importanţi în particularitatea României, importanţi ca folclor, poate, ca Duckadam).

Accept că nu este vina lor. De unde să ştie ei, săracii, ce se întâmpla în afară? Mai venea cineva din vest cu ultimul Rolling Stones sau Queen, hai chiar Talking Heads. Dar asta nu putea fi de ajuns. Nu aveau acces la muzică, şi cu asta basta.

Iată însă că a căzut un zid, a avut loc o revoluţie sau ceva numit revoluţie, discurile au început să sosească mai des, mai multe, mai variate. Dar la ce folos, când ne lipsesc cei 15 ani de-acasă? Ce ştiu cei care fac muzică astăzi în România despre muzică? În cel mai bun caz, Beatles, Stones, Queen, Led Zeppelin – după care urmează o pauză, apoi Depeche Mode, Metallica, Nirvana, şi hai să îi adaug şi pe Pixies.

Ei bine, nu-i de ajuns. Cultura muzicală a lui Kurt Cobain începe cu Lead Belly (1944), îi cuprinde pe Beatles, Velvet Underground (una din cele mai importante formaţii din istoria rockului, şi nu pentru legătura cu Andy Warhol), David Bowie, Leonard Cohen, The Stooges, Fugazi, Joy Division, Husker Du, Sonic Youth, până la Pixies. Şi asta este doar varianta scurtă.

În fine, vorba lungă, sărăcia omului. Ce vreau să spun, dragă Veta, este că diferenţa dintre o formaţie rock din America sau Anglia şi una din România este că ei sunt erudiţi, iar noi analfabeţi.

Un exemplu: TV on the Radio, formaţia pe care tocmai o ascult, au un cântec numit Shout Me Out. Un cântec bun, care sună a TV on the Radio. Dar la o a doua sau treia ascultare, găsim în el diverse influenţe: Tom Petty, Sonic Youth, The Prodigy. Sau ultimul cântec de pe album, Lover’s Day, care conţine Beach Boys, Brian Eno, Prince. Adică anii 60, 70 şi 80.Şi totuşi TV on the Radio sună a ei înşişi. Ei ştiu, nu fură.

Şi noi cu ce venim?

Poftim? Ai zis ceva? Omul cu Şobolani? Travka? Poftim?