Uniți Salvăm: next level wanted

Oamenilor,

Stăteam eu cuminte în casă cu o cafea în mână, și sare la mine realitatea. Nu .net, aia de afară. Unde se întâmpla Uniți Salvăm, sequel-ul. Am ridicat din umeri, am mai băut niște cafea, am pus de încă o cană și am zis să mă uit măcar să văd despre ce e vorba la nivel declarativ în chemarea la luptă. Am găsit o ciorbă făcută din supa rămasă de acum trei luni, plus ce mai era prin frigider: o bucată de Roșia, o legătură de gaze de șist, o linguriță rasă de noua lege a minelor și un vârf de cuțit de noul cod penal. Confuză și călâie treabă.

Cum stăteam eu în fotoliu și dădeam din cap oarecum tristă spre constatarea asta, Peracle a aruncat cu un biscuit în mine și mi-a zis ceea ce probabil gândiți cu toții în momentul ăsta și aveți de gând să-mi comuncați într-un fel sau altul, care de care mai contondente: „nu zbierai tu că Uniți Salvăm nu se implică în problemele mari și că s-a dat la fund, cu indignarea ei hipsteristă cu tot? Poftim, acum încearcă să învie, ba chiar exact în legătură cu codul penal, de care ziceai chiar tu! Ești imposibilă și nehotărâtă și să nu vii iar la mine să-ți scot topoare din cap.”

N-aveți dreptate, nici voi, nici Peracle. Uniți Salvăm e momentan în etapa manieristă: perpetuează artificial un concept al cărui moment a trecut deocamdată și-l amestecă cu alte chestii de actualitate, rezultând un ghiveci care poate duce la ceva sau nu. Veți zice că așa se face orice pas înainte. Eu zic că așa se bate orice pas pe loc. Îndelungatul meu exercițiu de babă cârcotașă mă face să presimt că se apropie întrebarea „bun, dar atunci ce zici tu că s-ar putea face care să fie chiar un pas înainte?” Simplu: mi se pare momentul ca problema să fie pusă altfel: constructiv, pe termen lung (spre deosebire de reacționar, pe termen scurt).

Una dintre discuțiile întregi la cap din perioada disputei pro / anti exploatare la Roșia Montană era: „ok, e clar că oamenii ăia trăiesc prost și vor să trăiască mai bine. Au ceva oarecum special acolo. Ce e de făcut cu asta?” Hai să divagăm puțin.

Se dau următoarele orașe: Metz, Lens, Bilbao și Liverpool. Ce au ele în comun, în afară de faptul că sunt niște localități? Exact, faptul că sunt niște foste localități industriale. Locuri unde s-au dezvoltat industriile cerute de moda vremii: la Metz s-a făcut oțel, la Lens minerit de cărbune, la Bilbao siderurgie, iar la Liverpool vapoare. Ca toate modele, și alea industriale trec. Spre deosebire de alea vestimentare, tind să treacă definitiv, lăsând în urmă o populație care a construit un oraș și acum nu mai are ce face cu ea însăși și cu orașul ei. Nasol. Și la Roșia s-a dezvoltat o pre-industrie care a fost mult timp la modă, care a rămas și ea cu curu-n drumul progresului tehnologic. Sigur că Roșia Montană nu e nici Metz, nici Lens, nici Bilbao și nici Liverpool, din nici un punct de vedere în afară de ăsta: profilul industrial demodat și rezultatul lui: criza economică locală.

Ce mai au, însă, în comun Metz, Lens, Bilbao și Liverpool? La toate patru guvernele țărilor lor și administrațiile locale s-au uitat puțin și au zis că trebuie făcut ceva. După care au construit acolo filiale ale celor mai importante muzee ale țărilor respective: Pompidou la Metz, Louvre la Lens, Guggenheim la Bilbao și Tate la Liverpool. Ok, gata, ați terminat de râs? Ăștia chiar au venit cu muzeul să sperie criza economică. Da, știu, e comic.

Știți ce e mai comic, însă? Chestiile astea aduc bani și dau treabă populației. Sigur că nu s-au angajat foștii constructori de vapoare din Liverpool, foștii mineri din Lens și foștii maiștri metalurgici din Metz și Bilbao pe post de paznici și curatori la muzeele alea. Dar au venit niște bani în zonă, au venit niște turiști, și mai ales a venit schimbarea mentalității că numai din minerit, vapoare și oțel se poate trăi. De la clădirile muzeelor ălora (care în toate patru cazurile sunt făcute de unii dintre cei mai tari arhitecți contemporani și arată într-un fel care le face atracții în sine), până la colecțiile pe care le expun (patrimoniul de depozit de la Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim e, totuși, patrimoniul lui Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim), muzeele astea au venit și au demonstrat că se poate face și altceva. Lucrurile se schimbă, dar asta nu înseamnă că te așezi în șanț și aștepți să mori. Ba chiar, să vezi comedie, chiar cultura vine să le împingă mai departe.

Normal, o asemenea chestie făcută la Roșia Montană e imposibilă. Motivele sunt multe și rele: cei care ar trebui să ia inițiativa asta, adică guvernele și administrațiile locale, au cu totul alte planuri și viziune zero (asta pentru că au responsabilitate zero și nici măcar o idee despre ce înseamnă viitor). Ca să ajungă turistul să vadă muzeele alea, oricât de minunate ar fi ele, trebuie să aibă măcar un drum practicabil până acolo. Ca să ai ce patrimoniu să muți în instituția culturală utopică de la Roșia Montană, ar trebui să ai patrimoniu mai mult decât expui. Am cam fost prin beciurile muzeelor noastre, și nimic de acolo nu e atât de interesant. Sigur, la Louvre Lens au dus capodopere, nu rezervele. Dar își permit, că au de unde. Din Galeria Națională dacă scoți trei tablouri și patru Brâncuși, trebuie să închizi muzeul.

Dar la Muzeul Național de Istorie are loc, lunile astea, expoziția Aurul și argintul antic al României. Dați-mi un exemplu de manifestare culturală care s-ar potrivi mai bine decât asta la Roșia Montană, dacă vreodată i-ar veni cuiva ideea chiar să dea o șansă culturală pe bune locului. (Asta cu introducerea pe lista UNESCO nu e realistă, și nici nu schimbă nimic. E doar un gărduleț pus în jurul unei găini muribunde.) Doar dacă te menții la expoziții cu tematică „metale”, plus cultură romană, plus influențe culturale austro-ungare, se adună în ultimii ani vreo 10 evenimente care pot fi puse în legătură cu trecutul Roșiei Montane. Nici nu mai zic ce poate ieși dacă valorifici profilul zonei, adică dacă chiar te apuci să faci o expoziție serioasă de cultură romană pe teritoriul României, sau dacă pui de-un împrumut internațional și compui o expoziție despre mineritul roman. Sau dacă aduni altarele și monumentele funerare din cotețele localnicilor și încerci să povestești lumii cam în ce credeau și de ce se temeau cetățenii Roșiei Montane acu două mii de ani. Sau dacă iei niște arheologi și-i pui să reconstituie cum trăiau oamenii ăia, sau ăilalți din timpul Mariei Tereza, sau când vreți voi.

Dar pentru asta trebuie ca un muzeu să fie considerat altceva decât decor pentru poze cu politicieni. Niscaiva miniștri, prefecți și primari care să organizeze o licitație pe bune, câștigată de un architect pe bune, care să construiască o clădire pe bune. Fondurile trebuie să fie trimise într-un loc și chiar să ajungă acolo și să fie folosite pentru ce trebuie. Și mai trebuie niște oameni pe care să nu-i bușească râsul când aud cuvintele „politici culturale”.

Deci, după cum i-am zis și lui Peracle, n-am nici o idee și mă duc să mă culc. Ceea ce vă urez și vouă.

De ce nu este Uniți Salvăm Partidul Gezi (și nici nu va fi prea curînd)

Fetelor, deschid presa de săptămîna asta…

…nicio veste despre recentul înființat partid Gezi. Nu tu Contributors, nu tu Criticatac, nu tu nimic. Singur, totb a lăsat să-i scape o preluare din Spiegel. Și vorba aia, acolo s-a luptat serios, dîrz, s-a murit ca la Rovine, nu ca la Piața Victoriei unde au scăpat jandarmii vreo două fumigene bășite. Cu atît mai important mi s-ar fi părut, prin urmare, comentariul avizat referitor la oficializarea relației acestor turci de ispravă cu politica. Sigur, a unei anume părți dintre ei, aia mai practică, pentru că pînă la urmă nu toți au fost de-acord. În orișice caz, cam subțire să acoperi în halul ăsta un asemenea eveniment în presa alternativă de la noi. Pentru că, pînă la urmă, pentru ce-și mai merită numele de alternativă, dacă nu ne spune și nouă cineva priceput ce crede despre o paralelă absolut evidentă, și anume cea cu Uniți Salvăm? Și pentru ce această tăcere absolut nedreaptă, dacă, să recunoaștem, fără exemplul Gezi nu ar fi existat niciodată acest Salvation Army al României?

Știm însă că la noi lucrurile se petrec mai greu, uneori cu zeci de ani întîrziere. E valabil pentru orice, de la sositul trei șaișoptului în stație pînă la mișcările de stradă și iată, comentariul politic. Să ne gîndim atunci că poate același motiv îi face pe aceeași Uniți Salvăm să întîrzie în degringoladă? Păi care degringoladă, veți spune. Uniți a cîștigat lupta – am cîștigat lupta, de fapt, că și eu am ieșit în stradă odată cu ei. Păi nu-i așa, pentru că adevărul e că am avut noroc. Deja în ultimele trei săptămâni arătam (noi, gloata) ca un boxer din ăla super-costeliv, cu 12 fani în public și hăituit de o grămadă de pitbuli nervoși, care la o adică ar fi putut să fie și badigarzii de la intrare. Sau jandarmii de pe marginea coloanei. Norocul nostru că a existat o mișcare de inerție a masei critice de pe 15 septembrie, cînd în stradă au fost cîteva zeci de mii de oameni. Adică cel puțin două. Deci noroc cu asta, pentru că dacă se opinteau ăștia puțin treceau și legea și nici nu mai ieșea nimeni pe ștrase.

Cît despre proiect, știm bine că el există în continuare și așteaptă „decît” o crăpătură în ușă chiar și cît o pizdă de porumbel și tot se va instala la Roșia. Deci de asta n-am cîștigat meciul și de fapt nu asta discutăm, pentru că e ceva de domeniul evidenței. Ce discutăm, de fapt, este de unde această insistență a Uniți Salvăm de a nu se coagula într-o mișcare politică. Ok, că nu se poate, că nu sunt lideri, că blablabla și tot căcatul de rigoare. Moment în care îmi vine totuși să întreb: nu se vrea a fi lideri, sau ei sunt slabi spre foarte slabi și deci nu i-ar crede și nici urma nimeni? Care e adevărul? Cîte puțin din fiecare, firește, Uniți are toate motivele să creadă că dacă va scoate pe cineva în față, ăla sau aia va fi mîncat în trei zile, în buna tradiție a prieteniei și sociabilității ființei românești. Dar pe de altă parte știe la fel de bine că nimic din ce deține oferta existentă n-ar convinge și atunci mai bine stă în banca lui. Sau cel puțin eu așa cred, că știe treaba asta și de-aia nu iese la înaintare.

Dacă însă la mijloc e numai orgoliul de a promova egalitarismul la firul ierbii cooperativei, atunci această mișcare are o problemă cît căcatul de taur. Pentru că, așa cum o știe cel mai bine echipa adversă, care chiar deține puterea, nu te poți lupa la infinit din această poziție în mod evident lipsită de privilegii. Și nu mă refer la privilegiile alde mașină la scară și alte căcaturi, normal. Nu, mă refer de privilegiul de a te lupta la același nivel cu ei, de a mînca legile pe pîine, de a purta costum dacă e cazul și, nu în ultimul rînd, de a înțelege un lucru relativ simplu și anume că Politics is the new war și că acest new war presupune o anumită reprezentativitate într-un loc unde există niște fotolii. Multe fotolii, dar niciodată suficiente. Așadar, ce va fi, Uniți Salvăm? Brigăzi amorfe și semi-desculțe trimise cînd la Pungești, cînd la Izvoarele, cînd la parlament? Sau o platformă program cu scopurile deja existente, dar cu ceva mai multă credibilitate? Uită-te la Gezi: deja au enunțat democrația participativă online, o idee pe care am auzit-o vehiculată în piață, dar care, pentru că suntem în România, se va duce probabil pulii de suflet.

Pe de altă parte, nu-i așa, lasă-mă să ghicesc: un alt motiv pentru care nu devii un partid e cît se poate de simplu și de neaoș: tu nu vrei să-l superi pe cutărică, care e văr cu tine și care vine iarna la tine la o sarma, că la o adică ce-ar zice el dacă ai trece peste cuvîntu lui de bun sfetnic, s-ar supăra, nu-i așa, drept care la anul n-ar mai veni la sarma și eventual ți-ar pune și-un căcat pe clanță, să te știe tot satu. Hai, că ăsta e motivu, te-am ghicit, nu-i așa? Ei bine, Uniți Salvăm, dacă realmente asta e cauza, atunci dă-mi voie să-ți spun că ești un bou. Sau o vacă, dupe caz. Pentru că dacă l-ai sacrifica pe acest imbecil de văr al tău, de grija căruia nu poți nici să te caci cum trebuie, te asigur că ai cîștiga suficienți oameni în locul lui cît să faci cu adevărat o diferență nu doar în stradă, ci și în sistem. Nemaivorbind că parcă altfel te bați pentru interzicerea mineritului cu cianuri cînd ești un partid, fie el și mic.

Da tu să nu care cumva să faci asta, că se supără cutare și nu te mai salută pe stradă.

De ce nu cred în personajul Dragoș Bucurenci

Păi nu cred din cîteva motive foarte simple:

Unu, că Dragoș Bucurenci este exact genul de non-valoare crasă promovată sistematic de media românească, cam în genul vedetelor de carton Anda Adam sau Daniela Crudu. Sigur, nu s-ar fi așteptat nimeni ca falsele modele să fie luate dintr-o presupusă zonă intelectuală, pentru că ea este non-aducătoare de audiență în mod tradițional și totuși iată că s-a întîmplat. Probabil că în perioada lui de așa-zisă glorie, cînd se bătea cu pumnii în pieptul de tablă și mai-mai că ștergea podelele cu Andrei Pleșu, deci probabil că atunci era o penurie nemaiîntîlnită de Rocsane Marcu și Marinele Nițu, altfel nu se explică.

Doi: pentru ce merite am ajuns să auzim vreodată de Dragoș Bucurenci? Sincer vorbind. Omul a scris una din cele mai slabe cărți din istoria recentă a literaturii române, lucru atestat de numeroși comentatori de specialitate. Și atunci? Pentru calitățile lui ecologiste? Ok, pot fi de acord. Și totuși, Dragoș Bucurenci nu a salvat nicidecum România de la mizerie. Nici măcar o parte a ei. Nici măcar comunele bucureștene limitrofe, ba chiar nici măcar o mică stradă din niciunul dintre cartierele capitalei. Și atunci pentru ce tot vehiculăm acest nume în stînga și dreapta, pentru ce ne tot agățăm de el de ca și cum el ar însemna vreun pic mai mult decît niște nume aleatorii gen Costel Vasilescu, sau Nicușor Ionescu?

Răspunsul e simplu: pentru că societatea românească are o tradiție istorică de a perpetua cultul imposturii, pînă și în zone aparent salubre cum ar fi mișcările ecologiste. Altfel nu se explică, desigur, măreața acțiune de marketing din jurul măreței legende a recentei mari întoarceri a lui Dragoș Bucurenci din California. Întoarcere de ce și pentru ce? Întoarcere de la ce, mai ales, cu ce lucruri colosale se ocupa Dragoș Bucurenci acolo, nu cumva salva Silicon Valleyul de la invazia crustaceelor de apă dulce-amăruie din podișul sub-tropical, moment în care, deranjat de insolența bubuitoare a guvernanților români în problema Roșia Montană, și-a tras pelerina de Green Lantern pensionat înainte de vreme și s-a suit pe primul avion încoace?

Nota bene: o sursă foarte apropiată acestui blog ne-a dezvăluit, cum, așa cum spuneam, la măreața lui reîntoarcere de acum aproximativ o lună și jumătate, marele Dragoș Bucurenci a fost foarte nemulțumit să observe că pe aeroport nu era nimeni la întîmpinare. Dar nimeni-nimeni, vorba aia, deși poate că ora înaintată a nopții ar fi putut explica această impertinență ucigătoare. Mai mult ca sigur că dacă lucrurile s-ar fi petrecut, să zicem, la orele prînzului ale indiferent cărei zile, sala de așteptare ar fi duduit pur și simplu de cetățeni nerăbdători să-l vadă.

În fine. Spun toate aceste lucuri în contextul în care aseară, la duminica cu numărul 11 a mitingului Uniți Salvăm Roșia Montană, organizatorii au găsit de cuviință să-l suie pe scenă pe Dragoș Bucurenci. Și nu a fost prima oară, i-am mai sesizat prezența și atunci cînd am făcut celebrul lanț în jurul Parlamentului, moment în care omul nostru era preocupat să ne arunce indicații de pe o bicicletă cu care dădea ture administrative în jurul manifestanților, mulți dintre ei descurcîndu-se însă foarte bine și fără el începînd chiar cu day one a acestei mișcări și anume 1 septembrie, cînd nu-mi aduc aminte să fi fost nevoie de Bucurenci să ne spună cum să procedăm la spargerea cordonului primordial de jandarmi.

Moment în care revine întrebarea: în ce calitate face el toate lucrurile astea? Scriitorul Bucurenci e animat de conștința lui civică, sau ecologistul Bucurenci e propulsat de calitatea de fin și epocal observator al vieții?

O întrebare pe care aș putea să spun că o adresez în mod exclusiv comunității Uniți Salvăm, care aseară a reușit să strîngă fabuloasa sumă de aproximativ o mie de oameni. De unde poate că reiese, indirect și relevanța personajului nostru.

Protestul Roșia Montană, duminica #5: mea culpa

Da babelor, recunosc

Eu am șters postul surioarei mele. În momente de cumplită rătăcire a minții, alimentate de cretinizarea absolută pe care o practică societatea românească de cîteva săptămîni încoace, plus înverșunată de faptul că poliția mi-a blocat calea de acces către locuința lui Mihai Gâdea, am făcut acest lucru. Probabil ați trăit și voi asemenea clipe. Clipe de negru în fața ochilor, de senzație foarte clară că întreaga țară este alcătuită din securiști și controlori RATB și Mihai Gâdea, astfel că mi-am pierdut rațiunea și am început să practic cenzura pe acest blog, ceea ce nu e în regulă, pentru că nu în acest scop a fost creat.

Mai recunosc chiar și că am încercat să-l șterg cu totul, să-i dau delete, dar, așa cum există un Dumnezeu al bețivilor, există și un Dumnezeu al Surorilor Marx, se pare. Astfel că platforma wordpress și-a luat o măsură de siguranță pentru asemenea momente de restriște, drept care mi-a cerut să confirm ștergerea blogului accesînd un link din propriul meu mail. A cărui parolă am uitat-o, firește.

Bine, ar fi exagerat să spun că-mi pare excesiv de rău pentru ceea ce am făcut, pentru că am un caracter de reptilă, dar un pic tot îmi pare rău. Chiar și în întunecimea inimii mele există uneori oarece licurici de lumină, sigur, nu mai mult decît lămpașul unui miner care nu vrea decît să muncească la Roșia Montană, dar există.

Dintr-o astfel de rătăcire a sufletului meu înghețat și cavernos am să merg de altfel mîine, 29 septembrie, la stația de metrou Titan, ora 16.00, ca să mă alătur celorlalți manifestanți care încearcă să-și păstreze mintea lucidă în bezna care s-a lăsat peste noi toți.

Și mă bucur, mă bucur enorm că fiecare pliant anti-Roșia pe care îl împart, fiecare persoană pe care o conving să meargă cu mine la aceste mitinguri, este un cuțit imaginar înfipt adînc în inima unor cretini notorii, iresponsabili și lipsiți de conștiință precum Mihai Gâdea însuși, Mircea Badea, Dan Voiculescu, Victor Ponta, Dan Șova, Daniel Barbu, Ion Iliescu, Gabriela Firea, Adrian Năstase, RMGC, Bogdan Naumovici etc. etc. etc.

Ne vedem acolo. Fie ploaie, fie vînt.

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.