1 mai.

Babelor,

După cum se știe, ziua de 1 mai este una tristă, în care jumătate din București pleacă în Vamă iar cealaltă jumate își plânge de milă că n-a avut bani să meargă și ea și să petreacă alături de niște băieți urâți și niște fete frumoase care trebuie să bea 9 beri pentru ca băieții ăia urâți să li se pară atât de puțin urâți încât să le ofere o muie plictisită la umbra unui cort chinezesc de doi bani.
Ei bine, eu una m-am distrat de minune chiar aici, în minunata noastră capitală.
M-am trezit pe la 10 în ciripit de păsărele. Am împușcat două cu pistolul cu aer comprimat, am închis geamul și am mai dormit o oră. După care mi-am băut cafeaua, m-am urcat în Suburban și m-am dus la bancă să scot niște bani pe care să-i cheltuiesc aiurea. Când m-am întors de la bancomat, un băiat tocmai îmi strecura o hârtie sub ștergător. I-am tras un pumn în ceafă și l-am întrebat ce vrea să fure.
– Nu fur, a zis jignit, vă dădeam un manifest…
I-am luat manifestul din mână și l-am citit. Vedeți și voi despre ce era vorba:

– Nu se înțelege nimic, i-am zis. E o tâmpenie cap-coadă. Cine a scris gunoiul ăsta?
– Noi, grupul Mâna de Lucru, a zis tânărul mândru.
– Și ce înseamnă?, am spus. Uite, din text nu reiese nimic: nici care-i problema, nici ce vreți, nici de ce. E penibil. Am văzut sloganuri anti-Becali de o mie de ori mai inteligente.
– Nu-i adevărat, a spus tânărul.
– Ba e. Și în definitiv, care-i mâna ta de lucru?
– Poftim?
– Mâna ta de lucru. Mâna cu care lucrezi. Lucrezi, nu?
– Păi, eu sunt student, a spus băiatul.
– Și nu lucrezi?
– Păi, studiez…
– Deci nu lucrezi, am insistat.
– Încă nu…
– La ce ești student?
– La litere.
Era în continuare cumva mândru, semn că nu înțelegea absolut nimic.
– Și ție îți place ce scrie aici?, am zis.
– Da, a spus el.
– Bine, am zis.
M-am urcat în mașină prinzându-i din greșeală mâna în ușă și m-am dus acasă.
Acolo, surpriză: o femeie cu părul vâlvoi mă aștepta în bucătărie, mâncând plăcintă. Avea o figură cunoscută și semăna cu un tanc, deci am dedus că era vorba despre sora mea dispărută, Veta.
– Rhetto, a zis, să mergi diseară neapărat la teatru. E un spectacol pe nume Raoul, la TNB, cu nepotul lui Charlie Chaplin, e extraordinar, e fantastic, e de o mie de ori mai bun decât Chaplin, o să vezi, o să vezi tu…
După care a luat o pâlnie din dulap, un umeraș din șifonier, un pistol cu apă din sertar și a plecat.
Chestia cu teatrul suna interesant. Am sunat-o pe Institutul Francez, care avea o legătură cu spectacolul respectiv, și i-am zis că vin și eu. Institutul a zis că sigur, nici o problemă, mă bagă ea cumva.
Am ajuns la TNB la opt fără un sfert. Puhoi de lume bună, l-am împuns cu umbrela în burtă pe Andi Vasluianu, când să-i cer scuze m-am pomenit față-n față cu Silviu Gherman, când să mă întorc în partea cealaltă, că Gherman era cu gagică-sa, am dat de dramaturgul Peca Ștefan. N-am salutat pe nimeni și am intrat în clădire.
(O paranteză, după cum vedeți: cineva a pus niște schele pe TNB. Arată parcă ceva mai bine decât înainte.)
Spectacolul era de fapt un one-man-show și conținea elemente de dans, teatru, mimă și încă niște chestii. Per total a fost ok, dar totuși nu pe măsura aplauzelor parcă prea entuziaste, mânate probabil de prețul biletelor (între 30-100 RON). Adică omul se mișca bine, uneori chiar foarte bine, și câteva chestii erau chiar de nota zece (dansul cu oglinda, faza cu mâinile, peștele uriaș, meduza), dar alteori gagurile erau învechite (și oricum cam multe) și unele momente cam lungi. Dar cum a fost gratis, a meritat cu vârf și îndesat, și publicul a râs mult, ceea ce m-a bucurat, având în vedere că toți cei prezenți în sală n-au ajuns anul ăsta în Vamă.
După care am mâncat o salată în Shift, m-am mirat că n-o mănânc la jumătate de preț la Clubul Țăranului, am dat peste cap o bere și, ieșind din local, un cocalar care mergea în direcția opusă mașinii mele cu bicicleta și m-am grăbit să vin acasă să vă spun care mai este pulsul orașului.

Vă pup,

Rhetta

Dor de Vamă? Pula.

Babelor,

Să fi tot fost vineri când m-am uitat pe fereastră, am văzut o pasăre călătoare şi m-am hotărât să plec. Am băgat sacul de dormit, cortul, banii, chitara, eşarfa cu elefanţi şi pickupul în maşină, am aruncat o fumigenă în casa scărilor în semn de rămas-bun şi pe-aici mi-a fost drumul. Care, după cum s-a dovedit, m-a dus drept în Vama Veche.

Ok. Ajung, respir aer de libertate, îmi aprind o ţigară, pun cortul, bat un pescar, fac o baie, mă bronzez, mă ard, cânt la chitară, sunt dată cu cremă pe spate, beau o bere, mai beau una, mai beau una şi tot aşa, până se face cinci dimineaţa şi îmi zic că am mai văzut şi voi mai vedea răsărituri, deci îl voi sări pe cel care stătea să înceapă şi mă voi duce la culcare. Zic, fac, intru în cort, închid ochii, mă foiesc, adorm. Dar se face ora opt, şi din apropiere începe să se audă muzică. Lucru rău oricum, după numai trei ore de somn, dar şi mai rău când muzica respectivă este Phoenix, cu unul dintre acele hituri pe care le-am detestat la vremea lor şi le urăsc acum la modul cel mai serios. Îmi trag totuşi sacul de dormit peste cap, îmi bag ciorapii în urechi, încerc să adorm iarăşi, dar degeaba. Ies din cort şi arunc o privire: muzica vine în mod sigur dintr-un bar întotdeauna pustiu, numit greşit „Dor de Vamă”. Adică cum? Să-mi fie dor să fiu trezită la opt dimineaţa? N-aş spune. Pun mâna pe un piron, în cealaltă iau cazmaua şi mă îndrept înspre cocioabă (care este, desigur, întotdeauna goală. Oare de ce, dragă proprietar?).Ajunsă acolo, calea îmi este tăiată de un bărbat urât, gras, prost şi urât-mirositor. Că ce vreau, zice. „Am venit să sparg boxa aia cu cazmaua asta”, zic arătându-i omului pe rând boxa şi cazmaua. „Nu se poate”, face el, „că e boxa mea”. Îi explic liniştită că cazmaua, în schimb, este a mea. El că nu şi nu. Eu că da şi da. El că nu şi nu. Eu nu mai zic nimic, îi bag pironul în ochi şi încep să reduc boxa la nişte bucăţi prea mici ca să mai poată fi identificate vreodată. El plânge din ochiul celălalt, eu îmi termin treaba şi plec.

Deci în total a fost mişto.

Vă pup,

Rhetta

Surorile Marx sustine:

Greseala gramaticala din titlu este voita, pentru cine se intreaba. Asadar, Surorile Marx sustine:

Rhetta la mare

Babelor,

Vineri dimineaţă am descoperit că mă dădeau banii afară din casă, şi că soră-mea parfumase apartamentul nostru cu sirop de vanilie. Singurul miros pe care îl urăsc mai mult decât pe cel al vaniliei fiind cel al căcatului, am încălecat pe-o şa, am mers la gară şi m-am urcat într-un tren. „La Constanţa”, i-am spus conductorului, şi chiar acolo m-a dus, în trei ore şi jumătate, ceea ce este aproape decent.
Buuun. Mă trezesc în Constanţa, sar într-un taxi şi îi cer taximetristului să mă ducă la Hotel Flora în Mamaia, că aşa mi se năzărise. Omul mă duce, pe drum îmi vorbeşte despre corupţie, că are un vecin al cărui fiu a terminat Dreptul, dar cine a primit jobul baban de la procuratură? Fiul procurorului, desigur. Sau cam aşa ceva.
În fine. Ajungem la Hotel Flora, mă cazez, intru în cameră, râd puţin de mobila optzecistă şi de mocheta roşie à la David Lynch, aflu că n-am voie să fumez în cameră, fumez o ţigară şi plec la plimbare.
Nu ştiu dacă ştiţi Mamaia. Eu n-o ştiam. Arată aşa: pe malul mării este plaja. Ceva mai încolo sunt hotelurile. Între hoteluri şi plajă este o stradă pietonală pe care se plimbă oamenii ca să se uite unii la alţii. M-am alăturat lor şi am început să-i observ. Am văzut aşa:
– Băieţi mai tineri cu lanţuri de aur la gât, tricouri urâte, pantaloni scurţi şi şlapi;
– Bărbaţi mai în vârstă cu lanţuri de aur la gât, tricouri urâte, pantaloni scurţi şi şlapi;
– Femei (nu fete!) tinere cu picioare lungi şi sâni mari, părul blondat cu peroxid sau alt produs toxic, o ştampilă de ruj pe buze şi o explozie de culori în jurul ochilor;
– Femei mai în vârstă, îngrăşate de vreme şi crăciunuri, costumate ca un fel de paparude;
– Alţii.
M-am uitat mult la ei, la prostia pe care o emanau, şi încrederea cu care emanau prostia respectivă, dar la un momentdat m-am plictisit, m-am dus acasă şi m-am culcat.
A doua zi, fuga la Constanţa să văd ce se mai întâmplă. Nu se mai întâmpla nimic, aşa că am fost la IPIFF (Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi) şi am văzut două filme: Website Story, al lui Dan Chişu (nu mare lucru), şi un film de Mihai Ionescu, numit „Alte Mame” sau „Pentru Alte Mame” sau aşa ceva (later edit: „Despre alte mame” este titlul corect), care era chiar ok, adică nu numai ok pentru o producţie făcută în şase zile cu un buget minim, pe care regizorii şi actorii l-au scos din propriile buzunare, ci ok pentru un film, ceea ce este mare lucru. Când o să vină în cinematografe (cel devreme la toamnă, dar probabil mai târziu), mergeţi să-l vedeţi, măcar ca să-i ajutaţi pe băieţii care l-au făcut să nu se dea bătuţi şi să continue să facă film. Ziua s-a încheiat cu mine plecând de la hotel, ajungând la gară şi luând în sfârşit un tren înspre acolo unde vroiam să ajung, adică la 2 Mai (da, ştiu că trenul merge doar până la Mangalia din motive necunoscute, dar am rezolvat problema luând mai departe un autobuz). De fapt mai întâi m-am dus în Vamă să ajut pe cineva să monteze un cort, am ajutat, m-am dus în 2 Mai şi m-am culcat.
De-aici încolo nu s-a mai întâmplat nimic care să poată fi de interes pentru voi (deşi s-a întâmplat câte ceva de interes pentru mine). În Vamă s-au schimbat unele lucruri (adică au dispărut câteva baruri de pe plajă, printre care ăla de lângă Corsarul), era puţină lume şi o atmosferă de inutil; în 2 Mai era mai multă lume, dar totuşi mai linişte. Am mâncat hamsii şi icre bune la un restaurant de peşte din Vamă, şi îl recomand mai departe, mai ales pentru servirea simpatică; locul poate fi găsit uşor: faceţi stânga de pe şosea (acum se intră iarăşi prin prima intrare cum vii dinspre 2 Mai), mergeţi până la capătul străzii, lăsaţi maşina de izbelişte pe undeva, faceţi iarăşi stânga şi mergeţi până la ultimul local, aşezat cumva pe o colină, de unde marea se vede minunat dacă vă interesează să vă uitaţi la ea. Pe mine una nu m-a interesat.
Iarăşi bine se mănâncă în 2 Mai la Pescarul Vesel (rapane în sos de vin cu lămâie). A nu se confunda cu Pescăruşul, unde n-am fost, sau cu Dinamo, unde n-am fost pentru că nu îmi place Dinamo, şi unde sper că nu va merge nimeni vreodată (de fapt, s-ar putea să nici nu mai existe, nu ştiu exact, pentru că nu am vrut să mă uit la el).
A: apa era bună, nisipul cade obicei şi preţurile moderate, adică vreo 60 RON pe zi în 2 Mai. În sezon, de pe 15, o să fie cică 80, dar probabil că pe străzile din spate se va găsi ceva şi cu 50, sau chiar mai puţin. În Vamă nu ştiu cât costa cazarea, că nu are de ce să mă intereseze.
Şi cam asta am făcut în ultimele cinci zile (preconizam să stau trei, dar banii păreau să nu se mai termine, şi, ca fapt divers şi nesemnificativ, data viitoare o să iau o pereche de chiloţi în plus şi o pereche de ciorapi în minus).

Vă pup,

Rhetta

PS: Trenul e mai ieftin decât autobuzul şi face de la Mangalia la Bucureşti 5:08 ore. Autobuzul din care tocmai vă scriu face, chipurile, 4:15 ore. Am luat autobuzul pentru că mă grăbeam, şi acum regret. Oricum, pentru elevi şi studenţi nu-i reducere la autobuz, aşa că ăia dintre voi care încă n-au studiile terminate vor trebui să ia trenul în continuare, şi bine vor face.

Weekend cu babe

Babelor,

Ce weekend.

Totul a început sâmbătă. Era vreo 13 şi ceva şi dormeam, când am fost trezită brusc de glasul cunoscut şi enervant al Vetei, care tocmai îi zicea altcuiva să-mi pună ceva pe cap, că de restul se ocupă ea. Până să mă dezmeticesc şi s-o pocnesc cu tigaia în frunte, mi-au fost legaţi ochii, vârât un căluş în gură, prinse mâinile în nişte cătuşe şi scoasă afară de două perechi viguroase de braţe. O pereche, am dedus, îi aparţinea Vetei. Cealaltă, altei babe, s-o numim Baba R, o cunoştinţă de-a noastră.
M-au scos din casă lovindu-mă cu capul de uşă şi apoi de uşa de la lift, am fost apoi urcată într-o maşină (chiar Suburbanul meu, cum aveam să realizez mai târziu), şi pe-aici ne-a fost drumul. La un momentdat, vocea Vetei a zis “Poţi să-i scoţi căluşul, că am ajuns deja pe autostradă”. Cealaltă babă m-a dezlegat întrucâtva, mi-a dat o ţigară şi mi-a explicat că mergem la mare.
– Şi de ce m-aţi răpit aşa?, am întrebat. Doar ştiaţi că oricum vreau să merg la mare.
Nici una dintre cele două babe n-a fost în stare să-mi dea un răspuns coerent, aşa că mi-am mai aprins o ţigară şi m-am uitat la peisaj.
În nici patru ore eram la 2 Mai. Gazda noastră cea de toate zilele ne aştepta cu camerele pregătite, două pisici torceau pe o bancă, s-au adus nişte beri, s-au schimbat nişte impresii şi noutăţi, ne-am dus să mâncăm la cherhana. Acolo am aşteptat cam o jumătate de infinit până ni s-a luat comanda, am mâncat care o scrumbie, care un calcan, care un caşcaval (nimic ieşit din comun la haleală), am tremurat (să fi tot fost vreo 13 grade, şi Veta bineînţeles că nu îmi luase nimic mai gros de îmbrăcat), ne-am întors la gazdă, am mai ras nişte beri (Veta nu, că conducea, şi este o persoană responsabilă în privinţa asta) şi pe la unşpe am pornit înspre Vamă.
Buuun. Vama Veche de întâi mai arată în felul următor:
În primul rând, câteva mii de maşini, parcate te miri unde. Cum Suburbanul meu are mult peste cinci metri, n-a fost uşor să-i găsim un loc. Până la urmă l-am lăsat după ieşirea din sat, înspre Bulgaria, şi am luat-o la pas prin cortegiul de maşini care ocupase satul. Ne-am descurcat cum ne-am descurcat, am ajuns la intrarea principală, ne-am uitat în jos pe stradă şi am rămas cu gura căscată.
Pentru că ce am văzut erau vreo 20.000 de oameni, majoritatea beţi, mergând de-a valma înspre mare. Ne-am luat după ei, împărţind voioase coate în guri şi capete în bărbi de rockeri, şi ne-am scufundat în acest puhoi.
Momentul potrivit să ne întrebăm ce naiba căutăm acolo, şi mai ales ce caută toţi ăia acolo. N-am găsit nici un răspuns perfect, dar probabil că veniseră se se îmbete, să se fută şi să se bată. Noi nu prea aveam chef de nici una dintre chestiile astea, aşa că am mâncat un porumb, un colac din ăla unguresc şi ne-am cărat scârbite, fără să bem absolut nimic.
A, ţin să adaug că marea parte a acelor oameni era urâtă, şi că dacă au venit acolo ca să-şi etaleze individualitatea, nu era locul potrivit. Venus, Jupiter şi poate chiar Saturn ar fi mers mult mai bine. Dar aşa, toată lumea era nimeni, un nimeni duhnind a bere vărsată pe tricou, a pulă sculată, şi în general a lipsă de inspiraţie.
Pe la unu dimineaţa, aşadar, eram toate trei în paturile noastre, dormind din plin şi visând urşi, lanuri de floarea soarelui şi păpuşi fără cap.

Asta a fost deci seara de sâmbătă spre duminică. Duminică ne-am trezit pe la vreo 11, am băut câte un ness, am luat nişte prosoape şi şezlonguri şi ne-am cărat la plajă. În două ore, eu şi baba R eram aproape bronzate (adică roşii), Veta mai puţin, că îşi pusese un chador pe faţă. Ne-am dus la Fedea (restaurantul cu cel mai mişto peşte din sat), am băgat în noi nişte hamsii cu mămăligă şi un butoi de icre cu ceapă, am mai degustat nişte beri, ne-am dus la gazdă să lucrăm la o cafeluţă de după-amiază, am pufăit din ţigări şi am plecat înapoi la Bucureşti. Cum suntem mai deştepte decât alţii, am luat-o pe Drumul Necunoscut (a nu se confunda cu Drumul Vechi sau cu Varianta prin Slobozia), adică 2 Mai – Negru Vodă – Ion Corvin – Aliman – încă ceva – Cernavodă, ocolind astfel Constanţa şi ajungând în numai două ore la autostradă (sper din tot sufletul că pentru cei care au luat-o prin Constanţa drumul a fost o corvoadă, un chin şi o agonie). Şi peste încă două ore şi ceva eram acasă, unde am udat florile, am mângâiat pisicile, ne-am uitat la un film, ne-am certat îngrozitor din cauza unor ciorapi, şi în cele din urmă ne-am culcat devreme, că mâine (adică luni, adică azi) avem treabă.

Vă pup,

Rhetta

More shit that really happened

Babelor,

Descopăr cu tristeţe că în vacanţă mi-am pierdut până şi ultima brumă de coerenţă. O declar nulă. Dacă o găseşte careva în nisipul plăjii din 2 Mai, să mi-o trimită pe mail.

Mai zic aici nişte amintiri, probabil reale:

Un răsărit în Vamă. Eu şi cu încă două babe stând pe un baldachin de lemn. Mai sunt opt minute până apare soarele. Golesc o sticlă de bere, sunt tristă că nu mai am încă una, dar nu pot să plec să cumpăr. Oameni, câini, toate privirile îndreptate către mare. Pe lângă noi trece un băiat la vreo 22 de ani. Fuge. Urlă: „te omor, bă!”. Are loc o ciocnire între el şi alt băiat, cam la aceeaşi vârstă. Amândoi sunt beţi. Primul băiat, mai supărat, mai puternic, îi cară pumni în cap celuilalt, care se apără puţin mirat, puţin împăciuitor. Deducem că este vorba despre o ceartă mai veche, ceva în legătură cu o gagică. Bătaia este destul de dură. Lumea priveşte, comentează: „lăsaţi-i să se bată!”. Latră un câine. În cele din urmă, nişte prieteni ai celor doi intervin, încearcă să-l ţină pe primul băiat. Acesta totuşi scapă din când în când, mai dă câte un pumn. Îi sparge arcada băiatului al doilea. Sânge pe nisip. O fată – probabil prietena băiatului doi – plânge sacadat, de parcă n-ar mai putea respira. Plânge horcăind. În cele din urmă, băiatul Unu este imobilizat. Momentul potrivit pentru băiatul Doi să se apropie sângerând şi să zică „ce-i băi, ce-am făcut? De ce?”. Băiatul Unu scapă din strânsoarea prietenilor, îl mai pocneşte de câteva ori pe băiatul Doi. Lumea începe să intervină mai serios, a curs deja prea mult sânge. Băiatul Unu este ţinut de vreo şase persoane, în timp ce alţi trei-patru indivizi se îndepărtează alături de băiatul Doi. Poate că merg la un dispensar, dacă există vreunul în localitate. Lupta s-a terminat, băiatul Unu se pierde şi el în zare, condus de câţiva din gaşca lui. O fată se întoarce, caută ceva în nisip: o pereche de adidaşi. Îi găseşte şi pleacă cu ei. Totul a decurs foarte repede, soarele încă n-a răsărit. Ne uităm către mare. Se vede o linie de lumină. „Uite-l, bă!”, zice cineva. Are dreptate. Mai stăm cinci minute, fumăm o ţigară, ne căutăm de-o ciungă, n-o găsim, plecăm.

Shit that really happened

Cum ziceam: am făcut niscai vacanţă în sud-estul României, cu nebuna. Multe întâmplări, din care am uitat deja vreo jumătate. Să vă zic ce îmi mai amintesc:

O noapte în Vamă. De undeva se aude o formaţie care cântă live. Mă apropii de local. Vocalistul cântă într-un fel de engleză: „iull nevă nou hau maci ai mist iu, uer uer iu deat nait, uer hev iu biin, uil iu cam bec”. Ridic o piatră de pe jos, o arunc în direcţia din care vin aceste sunete oribile, nimeresc însă doar un câine. Bine, îmi zic. Intru în local, mă duc pe scenă, iau microfonul şi îl pocnesc pe vocalist în cap cu el. „Ce? Ce?”, face tipul. „Sau înveţi engleză ca lumea, sau cânţi în română de-acum încolo”, îi explic. „Da’ e dreptul meu…”, începe el să se explice. Îl sugrum cu cablul microfonului şi plec.

Aceeaşi noapte în Vamă. La Szoeni, sau cum s-o numi locul ăla, se cântă blues. Formaţia este compusă din (de la stânga la dreapta): 1. O fătucă speriată, ascunsă în spatele unui microfon. Nu vom şti niciodată ce caută pe scenă. De cântat nu cântă.
2. Un toboşar prost, lipsit de fantezie, care reuşeşte să bată un fel de solo de vreo patru minute fără să schimbe ritmul măcar odată.
3. Solistul vocal şi totodată chitaristul. Vreo 40 de ani, păr lung şi negru, ţoale negre, un fel de barbişon. Cântă ok din voce, slab la chitară. Adică repetă mereu acelaşi solo, compus din vreo şase note. În timp ce cântă aceste şase note, individul închide ochii şi dă capul pe spate. Publicul, în delir.
4. Basistul. Invizibil, ca mai toţi basiştii. De fapt, eu doar presupun existenţa lui, fără să am vreo dovadă clară, absolută.
5. Clăparul. Probabil cel mai bun instrumentist de pe scenă, cauză din care clapa nu se auzea aproape deloc, cel puţin nu înaltele. Exista undeva un inginer de sunet, dar probabil că omul avea altă ocupaţie.
În total, habar n-am cine a cântat acolo, dar nu mi-a plăcut. Nici Vetei, care era cu mine şi care la sfârşit s-a dus şi a borât pe fiecare muzician în parte.

Aceeaşi noapte în Vamă, sau poate alta. intrăm în Expirat. De ce intrăm în Expirat? Da, chiar, de ce? Nu ştiu ne salutăm cu cineva, ieşim. La mese, tone de oameni care se uită unii la alţii şi dau din cap aproximativ în ritmul muzicii. Nu se poate sta de vorbă, muzica acoperă totul. De altfel, nimeni nu pare să fi venit acolo ca să stea de vorbă. Plecăm de la Expirat, intrăm în El Comandante. Acolo, cam pustiu. La o masă se făcuse un pariu: pe ce album este Sultans of Swing, al băieţilor de la Dire Straits. Unii ziceau că pe Communique, alţii că pe Love Over Gold sau Brothers in Arms. Acum mă uit pe Wikipedia şi văd că nimeni n-a ştiut: piesa era pe Dire Straits.

Tot noapte, către ora patru. Mă îndrept către Expirat. Mă opresc. Mă uit la lumea care dansează de nebună acolo. Realizez că Vama este un loc cu multă libertate, dar zero individualitate. Cineva mă bate pe umăr, o voce îmi zice „Bravo, Rhetta, ce maximă genială ai scos!”. Mă întorc. Mâna pe care o simt pe umăr este chiar a mea. Am băut cam mult. Mă duc la culcare.

To be continued, în cazul puţin probabil în care îmi mai amintesc şi altceva.

De-ale mele

Babelor,

Despre vacanţa pe care tocmai am încheiat-o voi vorbi zilele următoare mai pe larg, că am multe de zis. Acum, însă, tema e Madonna. Adică aşa mi-am propus.

Inutil de precizat, sper, că nu m-am dus la concert. Madonna mă plictiseşte chiar mai mult decât Michael Jackson, şi în plus mai şi trăieşte. Am trimis-o pe Veta, care s-a întors de acolo cu relatări destul de aiuritoare, din care nu am înţeles absolut nimic. Printre altele, mi-a povestit că la un momentdat Madonna a zis că să fim toleranţi cu ţiganii (se referea, bag de seamă, la noi, românii), şi publicul a fluierat-o sau huiduit-o sau aşa ceva.
Acum, nu stau să interpretez chestia asta. Eu am zis cu mult înaintea Madonnei că trebuie să fim toleranţi. Normal că ea a preluat apoi întreaga mea teorie, expusă cu rafinament şi umor undeva pe acest blog. În fine, nu contează, mi se fâlfâie ce zice Madonna. Interesant însă de urmărit reacţiile de după concert: oriunde intrai, în orice bar, stadion sau cafenea, lumea vorbea despre Madonna, şi despre câtă dreptate au avut sau n-au avut cei care au fluierat-o.
Ei bine, eu zic că n-au avut dreptate. Pentru că sunt nişte cretini. Pentru că dacă te duci la un concert Madonna, corect este să fluieri şi să huidui tot timpul, în semn că nu eşti de acord cu muzica de căcat pe care o face. Păi, şi dacă nu fluieri la muzică, reiese că eşti un bou lipsit de gust, ba chiar fluieratul tău înnobilează obiectul fluierăturilor.
Da, ştiu că am dreptate, dar aşa sunt eu.
Şi încă ceva: mă plimbam acum nişte zile prin Vama Veche. Acolo, într-un chioşc cu haleală, e o poză cu Ceauşescu. O poză uriaşă, alb-negru. Şi ce să zic: eu o huiduiesc de fiecare dată când trec pe lângă ea. O fluier. Strig „Muie”. Şi iarăşi am dreptate. Şi iarăşi e de prost gust să treci pe lângă ea fără să-i adresezi măcar o flegmă trasă la vinclu.
Nu râdeţi, că aşa e.

In vacanta cu sor-mea

Dragele babei. N-am murit, asa cum ati crezut. Adevarul e insa ca zaceam intr-o oarecare letargie datorata vacantei cu sor-mea, dar strigatul lui storyplanner m-a trezit. E adevarat ca m-a trezit si strigatul lui Stefan, ale carui calitati de scenarist mi se pare ca echilibreaza pierderea slujbei. Mersi, Stefan, am inceput deja filmarile la scenariul tau. Data viitoare protejeaza-ti ideile. La Surorile Marx se fura tot.

Dar nu asta e ideea. Vacanta cu sor-mea e ideea. Proasta idee, altminteri. Nici nu stiu de ce m-am dus. Probabil pentru ca erau deja trei ani de cand nu mai fusesem cu ea nicaieri si mi-a batut obrazul. Oricum, ce sa va zic. Dupa prima noapte ne-am certat atat de rau ca m-am mutat la cort. Pe care cort, celebrul Sinaia 2 pentru cine cunoaste, nici macar nu stiam sa-l pun. Farmecele mele deosebite au facut insa sa apara instantaneu vreo 10 oameni de pe plaja care si-au dat si sufletul sa-l instaleze. Jur. Si-au scos elasticele de la chiloti, cuiele de la pantofi, copiii din rulota si pana la urma panza veche de vreo treij’ de ani a devenit erecta. Inutil sa spun ca era cel mai urat cort de pe plaja. Inutil sa mai spun ca era maro. Util e faptul ca eram departe de sor-mea.

As vrea sa mentionez ca seful de proiect al punerii cortului meu a fost un domn absolut pitoresc, pe nume Vartejan. M-am indragostit pe loc de el in ciuda faptului ca are vreo 180 kg. Sunt, insa, 180 de kg care ii vin bine, asa ca dupa ce-am ras o sticla de palinca m-am felicitat ca am scapat de scorpia de sor-mea. Care scorpie a ramas la gazda cu o seama de poponari pe capul ei. Iarasi, n-am absolut nimic cu ei, dar dupa urletele care se auzeau se pare ca au torturat-o. Nu stiu cine sunt, n-am aflat, se pare insa ca erau condusi de un anumit Maurice Scoicaru’, sau cam asa ceva.

In fine. Partea interesanta de-abia acum vine. De ce? Pentru ca intr-o buna zi, strecurandu-ma sa vad ce face, am gasit unul din caietele ei vechi. N-o sa va vina sa credeti, dar nebuna incepuse un ditamai raportul securistic. Exact, securistic. Asta ca sa intelegeti cine e cu adevarat. Stiu, nici mie nu mi-a venit sa cred, dar ce-am vazut scris acolo era dincolo de imaginatie. Scria totul despre toti, inclusiv despre voi, dragii nostri cititori. Citez cateva fragmente:

RAPORTUL COMITETULUI DE INITIATIVA FORMAT DIN MINE SI MINE. DARE DE SEAMA ASUPRA SEJURULUI DE ODIHNA 13-29 AUG.

23 AUG (!!) 2009. Astazi de diminiata (!) am mancat fasole cu gem. Foarte buna combinatia pe care am gasit-o. Niste copii au urlat asa tare ca pe unul l-am strivit cu capul de masa de pe veranda. Maica-sa a urlat la mine ca de ce, da’ am convins-o cu un sut in pizda. Asa-i trebuie.

Orele 19.45. Veta n-a aparut nici acum. Idioata dracului. Se fute cu unul, Vartejan, pe plaja. I-am vazut pe amandoi, arata ca dracu. Propun excluderea ei din comitetul de initiativa. S-a votat pentru in unanimitate. Nici o abtinere.

24 AUG 2009. Subsemnata Rhetta Marx declara ca o bate gandul sa mearga diseara in Vama Veche. Ce daca e lume proasta. Daca sor-mea si-a gasit un futaci, inseamna ca pot si eu sa-mi gasesc unul. Chiar mai frumos ca al ei. De mentionat ca as vrea sa-mi iau bata cu mine. Nu stii niciodata peste cine dai acolo.

Orele 23.00. Ma aflu in Vama Veche. Atmosfera e atat de cretina incat ma trec ganduri criminale. As putea otravi jumate din lumea de-aici fara probleme. Muzica e atat de imbecila ca nu-mi vine sa cred. Ciudat ca unii oameni inca mai danseaza pe YMCA. Unul dintre ei s-a uitat la mine mai lung. L-am smucit de par si l-am dat cu dintii de bar. Cativa oameni au sarit sa-l apere, dar am fugit.

Orele 00.50. M-am intors acasa plina de ura. Am dat peste poponari, care mi-au mancat tot borcanul de Finetti. Le-am cerut explicatii, l-au inlocuit instantaneu cu alte trei borcane nou-noute in clipa cand l-am prins de pula pe Maurice Scoicaru’. Sa-i fut in gura daca mai fac asta.

25 AUG 2009. In lipsa vacii de Veta, dialoghez cu Brownie, motanul de pe terasa. El intelege ce-i spun si ma aproba. Un alt tovaras de distractie mai e si Motanul lui Pancreate, venit din vecini. Asta e un motan cu totul si cu totul special, care inventeaza teorii. Numele imi aduce aminte de paradoxul lui Zenon din Elea. Pacat ca nu mai stiu despre ce era vorba in el.

Flăcăul

Mai babelor, vazand io asa ca nu prea mai vine lumea pe la noi pe-acasa (adica pe la mine si pe la Rhetta) si ca pe blogul nostru e un trafic de idei mai ceva ca-n cinema-ul romanesc, trebuie sa recunosc ca am ramas pe ganduri. Dandu-mi seama ca e posibil sa fi devenit plictisitoare si lumea poate nu vrea sa ne-o spuna din politete, m-am gandit sa fac ceva. Si anume sa va intreb daca stiti ce a ala un flăcău.

Da doamnele mele, da domnilor, un flăcău. Va simt surprinderea, va ghicesc neintelegerea. Si va jur ca si eu sunt la fel de nedumerita ca si voi. Sincera sa fiu, desi am auzit cuvantul asta de multe ori in viata, nici azi nu stiu ce-nseamna exact. Poate fi, ma gandesc, baiatul acela tanar si voinic de la tara, pe care femeile mai in varsta il lauda, spunandu-i: bravo, flăcăule! Ai reparat stinghia lipsa din gard. Bravo! Tu esti nadejdea noastra, flăcăule!

Sau poate fi, iar ma gandesc si poate nu-i bine, un baiat voinic – obligatoriu voinic – de pe un santier, sa zicem, baiat care transporta caramizi cu carca mai ceva ca un stahanovist. O fi buna reprezentarea asta? Nu stiu. Mereu actualul John Locke ar fi spus, probabil, ca e o reprezentare compusa a unui baiat voinic si a unei caramizi, desfiintand-o. Multumesc, Locke.

Cea mai clara imagine pe care o am in cap despre un flăcău, insa, si va rog sa ma corectati daca ma indepartez prea mult de realitate, este urmatoarea. Imi imaginez flăcăul, deci atentie – flăcăul – ca pe cineva darz, drept si viteaz. Nu stiu de ce, dar presimt aceste atribute ca fiind obligatorii pentru un flăcău. Mai departe. Vad acest personaj ca avand ochii mai degraba apropiati de nas, decat departati. Astfel, el exprima putere, vitejie, imposibilitatea de a privi in laturi cand vine vorba de pericol. Asta pentru ca flăcăul, doamnele si domnii mei, nu priveste decat inainte, orice-ar fi. El n-are timp de uitat in lături.

Mai departe. Trasatura fizica importanta a prototipului descris mai sus, este, cred eu, si o asemanare fizica cat mai mare cu domnitorul Mavrocordat. Eu una habar n-am cum arata Mavrocordat, dar trebuie sa recunoasteti ca rezonanta numelui se apropie foarte mult de ceea ce ar trebui sa fie un flăcău. Consoane multe si urate, rezonand de vitejia neamului sau, asezonate din cand in cand cu anumite vocale care dau o muzicalitate desavarsita aspectului sau fizic. Muzicalitate provenita, se stie, din tulnicele si oboaiele stramosesti ale inaintasilor lui. Remarcati de asemenea si particula „cordat” a numelui, ceea ce atesta, sper, incordarea cu care un astfel de flăcău sta la panda gata sa faca dreptate pentru cei asupriti. Si, daca necesitatea despre care am invatat via anticilor grecotey o cere, desigur, sa-si ia acea rasplata, acea dijma pentru care s-a dovedit atat de merituos, si anume femeile neamului lui. Caci ce dorinta mai mare si mai arzatoare ar putea avea femeile respective daca nu sa fie aduse ofranda unui astfel de personaj, spuneti-mi? Nu in ultimul rand, as vrea sa va impartasesc faptul ca in viziunea mea parul, coafura pe care o poarta un asemenea flăcău este foarte asemanatoare, daca nu chiar identica cu creasta Pietrei craiului. Stanci multe, sisturi bituminoase care strapung roca muntelui aproape la intamplare, dar spectaculos, nazuind spre cer intr-o logica aleatorie, dar totusi plina de darzenie.

Asta era insa demult. Referintele pe care le-am adus pana aici se intamplau odata, nu acum. Si-atunci cum arata flăcăul azi, v-ati gandit vreodata? Ei bine, poate cea mai apropiata reprezentare care imi vine in minte cand ma gandesc la asta in context contemporan, este imaginea lui Tudor Chirila. Si el tanar voinic, drept, viteaz si talentat, pare sa se inscrie perfect in ceea ce ne putem inchipui noi, oamenii de rand, despre un flăcău. Privirea dreapta, darza – nu mai e nevoie s-o spun, vocea tare si puternica bubuind peste supusii sai, toate acestea, daca imi dati voie, sunt dovada clara ca mai ales domnul Tudor Chirila este ceea numim un flăcău de nadejde al neamului sau.

Tudor Chirila, insa, doamnelor si domnilor, nu numai ca intruneste calitatile fizice ale unui flăcău si se comporta ca atare. Nu, nu e numai atat. Mai mult, el si GANDESTE ca un flăcău adevarat, ca un flăcău esential, daca vreti, pentru mentalul colectiv al neamului sau si, in plus, al generatiei sale. Ei si iata ca acum am ajuns in sfarsit unde vroiam, sper ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da imi cer scuze.

Pentru cei care nu sunt straini de globosfera romaneasca, doamnelor si domnilor, flăcăul Tudor Chirila – sper sa nu se supere ca-i spun asa, o fac totusi cu decalitri de admiratie muta – a lansat un mesaj, ce mesaj un apel! catre flăcăii si flăcăicile mai tineri decat domnia sa, intitulat – atentie – scrisoare catre liceeni. El poate fi citit aici:

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html

Probabil ca va intrebati de ce-mi pierd timpul cu astfel de lucruri. De ce-mi stric, adica, pana pe domnul flăcău. Imi cer iertare, doamnelor si domnilor. Imi cer iertare. Dar in fatza unui apel atat de important, a unei constiinte care explodeaza cu atata si atata ardoare, nu puteam sa nu iau atitudine si sa nu reactionez. Aici, pe blogul amintit mai sus si asezonat cu proza si poezie de calitate indoielnica – asta ca sa nu crezi ca toata lumea e muta de admiratie in fatza geniului tau renascentist, domnule Tudor Chirila – dar si cu ceva impresii bune despre twitter si religie – aici, deci, flăcăul nostru ia in discutie urmatoarele idei:

Prima ar fi ca generatia lui a pierdut. Generatia lui, adica, nu a reusit din cauza parazitilor de la putere care au supt sangele tarii si impotriva carora, el si generatia dansului nu au reusit sa faca nimic. Oau. Direct si la obiect, asa cum ar spune-o orice flăcău hotarat, de ce sa n-o recunoastem. Atat de direct si atat de la obiect incat cele peste 400 de comentarii adresate acestui post sunt, majoritatea, pline de elogii si de lacrimi stoarse, parca, la filme Titanice.
Nu pot sa nu ma intreb, insa, ce cred cei care NU se simt reprezentati de afirmatia – mai radicala decat impresiile romanilor despre tigani – nascocita de domnul T. Chirila. Eu una nu sunt de varsta dumneavoastra, ca vai… ce n-ar fi fost la gura mea acuma. Chiar si asa, insa, da-ti-mi voie sa va spun ca sunt unele persoane din generatia dvs. care, spre deosebire de dvs. (dvs. o spuneti, nu eu!) au facut cate ceva chiar fara voia dvs., in ciuda varstei lor mai mica ca a dvs. si a bampirilor de sange romanesc amintiti mai sus tot de dvs. Si care nu se simt nicidecum, dar nicidecum vizati de afirmatia dvs.

In continuarea postului, flăcăul T. Chirila, se adreseaza celor care, dupa parerea lui, ar reprezenta salvarea, iesirea din aceasta situatie: liceenii. Nu, nu aia rock’n roll, nu pot sa fiu atat de lame incat sa adaug asa ceva, dar uite ca a trecut prin mintea mea batrana si proasta. Ci – liceenii pur si simplu. Toti liicenii. Lor, domnul T. Chirila le adreseaza un soi de… indreptar, as zice, in care le spune ce si cum sa faca pentru a nu sfarsi in situatia generatiei lui. Enumar cateva sfaturi de genul asta, in mod aleatoriu si imi permit sa le comentez intr-un spirit oarecum Beavisbuttheadian:

Sa nu fumeze iarba si sa nu-si dea in cap cu alcool, pentru ca in felul asta le vor da apa la moara incultilor de la putere, care, automat, ii vor cataloga pe bietii liceeni drept distrusi. Nu rau, indemnul altminteri. O spune cineva care, probabil stie prea bine ce-nseamna toate astea. Se simte din naduful vorbelor lui, din tragismul afectat si incarcat de mult, mult prea multa experienta de viata. Dar iata ca vine vremea cand, chiar si dupa atata geniu consumat, pana si leul ranit trece pe apa. Maretia lui, cu alte cuvinte, e atat de inalta incat s-a dat cu capul de pragul de sus pentru toti ceilalti, adicatelea cateva mii de oameni aflati la liceu sau pe cale sa intre cu capu-n liceu.

„Nu alergati dupa bani cu orice pret”, continua flăcăul apelul sau catre cei tineri. „Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea.” Oau. Oau, suratelor si surorilor. Asta da. Asa da zicere din suflet si din inimioara. Aici, in aceasta expresie, e atata greutate si adancime cata lungime. Altceva nici nu stiu ce sa zic, decat poate ca vorbulitzele astea sunt la fel de subtile ca un tigan (ca tot e la moda pe blogul nostru drag) care, deghizat in mos craciun, crede ca-i va pacali pe urmasii lui Antonescu. Iar voua, dragii liceeni, ce sa va zic. Puneti dracului mana si faceti o vizita pe la Large Hadron Collider si mai sporiti-va naibii o data cunoasterea. Cu vreo doi-trei neutrino, daca se poate.

Dupa asta, marele flăcău dezvaluie in sfarsit si care este calea pe care trebuie s-o urmeze disicpolii lui cei tineri ca sa se fereasca de ghearele rele ale raului inrait de rautate: Cartea. Cititul, adica, si aici nici macar nu are rost sa fiu rea si sa dau drumul la oceanul de mishto-uri, pentru ca eu cred ca are dreptate. Da, pe bune, pe foarte foarte bune, cu acest indemn domnul Chirila CHIAR ARE DREPTATE, doar ca… of, futu-i logica ma-sii si Aristotele firi-ai tu al dreacu. Cum poate fi urmat indemnul asta daca cel care-l da spune despre sine ca nu a reusit? Pai pizda ma-sii: daca cineva sta stramb si judeca drept, poa’ sa zica-n felu’ urmator: pai daca omu asta spune ca a citit Dostoievski, Dickens si Goethe si totusi n-a reusit, asta ce poa’ sa-nsemne? Pai fie ca autorii aia sunt passe, fie flăcăul e passe. Si-atunci vax modele de urmat (si alea putzine si cam prea ‘obo’ de-atata vamuit). Si ho! ca n-am dat cu paru! Io nu zic nici de una nici de alta ca-s passe, da mai vedeti si voi cum va formulati textele daca tot o dati cu citeala-n sus si-n jos ca acuma ne prinde domnu Patapievici si ne expune la dansul la baie. Uuu!…

Na, si uite-asa. Vorba lunga saracia babei. Iar scopul babei, in cazul de fatza nu e sa demonteze mesajul domnului Tudor Chirila, pentru ca desi forma schioapata, fondul e bun, si asta conteaza pan’ la urma, ete?

Nu, scopul meu e cu totul altul, si-anume sa demonstrez ca domnia sa flăcăiască nu are dreptate. Cu alte cuvinte ca liceenii nu vor fi urma care scapa turma. Cum o sa fac asta? Gata bre, nu va speriati ca nu mai scriu 4000 de cuvinte. Astasez doar o poza. Atat. O poza. Si pentru ai si ale de va place interactivitatea, o sa va rog sa-mi spuneti ce e in neregula in aceasta poza. Raspunsul – raspunsul meu cel putin – este si demonstratia faptului ca domnul T. Chirila nu are dreptate.

A. In poza e pasajul de la universitate, nou renovat de flăcăul (si in acelasi timp baba) Sorin Oprescu. Spor.

pasajul-universitatii