În care Musiu Alexandru se-nfurie niţel

Babelor,

Aseară. Rhetta plecase prin oraş să-nfulece nişte Mc Puiuţ, sau Mc Puicuţ, sau Mc Găinuşo, mă rog, mec-ceva-în-genul-ăsta, nu ştiu prea bine, ştiu doar că-i place. Voi ştiţi, volatilele alea prăjite, servite în lunchbox-uri mititele de carton sau în hârtii unsuroase, alăturea cu cartofi pai şi pliculeţe à volonté mustind de sosuri şi maioneze de culoarea hepatitei. Nărav rhettesc care are de fiecare dată darul să o-nfurie pe Fraila până dincolo de culmile spumelor: « Ich ! Ich, ich konţep la voi die besten reţept de şşşniţel und gourmet delikatessen und ! Und ! Und d-dize… ghmmm… dize… şlampe dus oraş la schnell essen, enervat la mine, nu gut, nu gut, ce trebuit Fraila dacă stomac kaputt cu mâncat schmutz… ». Şi dă-i, şi dă-i.

Petronia fugise după un prerafaelit, cel puţin aşa zisese.

Eu eram în salon. Şedeam în jilţ, sorbeam o cafea şi ciufuleam absent un jurnal, nu mai ştiu care. Când, deodată, aud că sună scurt la uşă. Dau să-i zic Frailei să-şi şteargă făina de pe ochelari, să-l lege pe Şerban de calorifer, să-şi scoată şorţul şi să se ducă să vază cine e, n-apuc. N-apuc fincă din dormitorul dinspre jarden văd că apare brusc Veta, ţopăind suspect de veselă, de despletită şi de imponderabilă într-un neglijeu destul de diafan şi în nişte papucei în formă de bondari pufoşi. Llaaasă, llaaasă, e pentru miiiiine, e pentru miiiiine, zice, şi o văd cum zboară susurând nişte arpegii către vestibul.

Mă uit la Şerban, nu mârâia a poştaş. Mă uit la Fraila, nici ea. Îi dau Frailei la loc comanda, haidi, şnel, ţuriuc la şniţele, jawohl Herr Musiu, mă-nfund în jilţ şi iau într-o mână jurnalul şi în ailaltă ceaşca de cafea.

– Sărut-mâna, aud îngăimând în uşă un glas juvenil, niţel stingher.

– Hiii ! Ai găsit uşooor ?

– Păi, îî, mdaa…

– Hai-hai-hai. Hai, hai repede-năuntru, că n-avem vreme.

Un tinerel. Veta – să treacă val-vârtej cu el de mână către dormitor. Foşnesc din jurnal, las ceaşca în farfuriuţă cu un mic zdrăngănit subânţeles, îmi dreg glasul, Veta şi tinerelul se opresc.

– Ah ! Ah, mdam. Da, da. Musiu Alexandre, zice Veta, trecându-i tinerelului mâna stângă prin claia blonzie, uite, ţi-l prezint pe Sergiu. E minion, nu-i aşa că e minion ? (către el) : Mă Sergiulică, mă. Mă Sergiuţule, mmmă !

– Ah bon…

– Sergiu, mă, zice iar Veta, de data asta către mine, cu palmele desfăcute.

– …

– Ai uitat ? Seergiu. Seeeeergiuuuu, ţi-am mai zis (aiurea, îmi zisese ; îmi zisese de altul, Eusebiu, acum vreo patru luni). El e, îi dau lecţii de harpă bas, ţii minte, nu ? Nu ?

Mă ridic. Tinerelul – cam plăpând, obraji scofâlciţi, ginşi altădată negăuriţi, şosete altădată albe, converşi altădată converşi. Cu un zâmbet de făcut karaoke în întunericul unui lift oprit între etaje, îmi întinde o mână flască, nehotărâtă şi transpirată. Niciodată nu mi-au plăcut indivizii cu mâini umede şi şosete albe. Niciodată.

– Bună ziua. S-s-sunt Sergiu… mă bucur s-săă…

– Încântat. Te rog.

Şi văd că Veta-l trage de mână către dormitorul ei, intră, mai aruncă o privire înapoi chicotind ceva, n-am înţeles ce, închide uşa, aud cum răsuceşte cheia-n broască. Pe urmă nu ştiu, fincă Petronia s-a-ntors cu o ladă de Heidsieck and Co. Monopole Cuvée Diamant 1976, Fraila a pus masa, după care şniţele s-a lăsat cu o canastă în trei până către patru şi ceva dimineaţa, când Fraila a-nceput să mărşăluiască pe masă înjurându-l pe Şerban (?) că e un trişor şi plângând în re minor după un anume Hans al ei, care-i oferise ghiocei prin ‘42. Atunci am plecat să mă-ntind, şi-n drum spre dormitor am văzut că tenişii blonziului erau încă în vestibul. De ce se descălţase, nu ştiu.

Azi dimineaţă, de fapt mai către prânz, mă scol, mă duc spre baie, în drum spre baie văd că tenişii tot acolo erau, intru în baie, mă aplec peste lavabou şi, dintr-o dată, ah, babelor, dintr-o dată văd oroarea. Nesimţirea, insulta, monstruozitatea, sacrilegiul suprem, abominabila scârnăvie pentru care oh, nici torturile inchizitorilor n-ar ajunge ca pedeapsă. Pe toţi zeii, babelor, am crezut că văd negru în faţa ochilor. Negru închis, rău.

Mă duc aşadar cu pas hotărât spre dormitorul Vetei, bat la uşă, îmi deschide Veta, buimacă şi încă mai despletită ca aseară, o dau la o parte, mă reped la tinerelul ăla care sforăia ca belferul, întins gol puşcă pe pat, îl înşfac, mă-ntrept către vestibul, deschid uşa de la apartament şi-l arunc cu năduf în casa scărilor. De ce ? Mă-ntrebaţi de ce ? Poftim de ce, poftim corpul delict :

Niciodată n-am putut să sufăr indivizii care storcesc şi gâtuie tubul de pastă de dinţi, în loc să apese cu grijă de jos şi să-l răsucească. Niciodată.

Vă pup.

Do you think I’m anti-social ?

Babartrozelor,

Şi voi, mă, ăştilanţii mai tinerei, aşa,

V-aţi tot foit, aţi tot cârâit în fa diez că mvaai, că ce ghicitori încurcate v-am daaaat, că ce v-aţi scrântit sinaaaapsele, că nu e ferpleeeeei, că e prea greeeeu, că of. E-te na. Wof wof.

De data asta să nu mai aud bombăneli şi să nu vă mai văd că strâmbaţi din nas sau că vă scărpinaţi după ceafă a niznaiu, fincă ce vă dau azi e lucrătură curată şi cinstită. Fără suceli, momeli, codeli,  încuietori zăpăcite cu reacţie-n lanţ şi mai ştiu eu ce noduri marinăresc-gordiene.

Aşa că fiţi atenţi. Se dau două jipeguri, două. Uitaţi-vă bine la ele. Hai, uitaţi-vă. Mă ăla blonziu, ăla cu laţe, băi, alo ! Se-aude ? Cu tine vorbesc, mă, emoticonule, scoate şaiba aia din nas şi mâna din budigăii Vetei şi uită-te cu atenţie la ce-ţi arăt acolo. Uită-te, mă cocoş, că te cârpesc. Aşa. Ce ziceam ? Că m-a enervat pişpirică ăla. Na, că nici nu mai ştiu ce ziceam. Ce ziceam ? Ce, mă ? Ămh ? Aaa, da. Mersi. Deci se dau două jipeguri care vide infra.


Prăbliemă: să se zică fără ezitare în ce film se vede – chair în ordine, dacă mai ţiu eu bine minte – ce arată pozele alea. Aţi înţeles, da ? În care anume film ?

Hint: mai citiţi o dată titlul, cine ştie. Şi de fapt, ce zi e azi ?

Premiileee. Un vin musiualexandresc, că na. Şi clătitele, inconturnabilele clătite marxiene, cele mai fin gourmet clătite din lume, că doar Petronia unltd. a făcut etichetele de la borcanele cu dulceţuri.

Mâine seară afişăm rezultatele.

Hai, gata, ce vă uitaţi aşa la mine ?

Pă cai.

Vă pup.

Pentru poze, toate creditele autorilor, vă zic mâine de unde le-am luat, că altfel c’est de la triche.

Ei aş, hecări. Mai rău

Babelor,

Să vedeţi.

Ieri, crecă după-amiază. Nu ştiu ce făceam ieri. Probabil că destupam un vin, nu ştiu, ce ştiu e că la un moment dat a sunat telefoooonul. Aşaaa.

– Allôôô, zic. Musiualexandru à l’appareil, cu cine am onoarea, vă rog ?

– Ai mă bonjuristule, io sunt, Veta, lasă prostiile şi vino repede.

Mă copii, nuşdece, da’ avea Veta o voce, cum să vă zic, cavernoasă, aşa, ceva ca un motor V8 vechi sau… sau ca… ăsta, cum să vă zic, mă rog, era străfundă, mă, vecină cu infrasunetele. Şi parcă muşca dintr-o batistă sau dintr-un batic. Veta, care n-are niciodată batiste când trebuie, darămite batic.

– Vino mă-ncoace, zice, că s-a strâns toată redacţia Caţavencu în păr aici la noi. Avem de discutat chestii, idi siuda, panimaişi ? Paşli.

Era totuşi ceva peştos. Bizar de straniu, cum ar zice Petronia. Nu de alta, da de obicei timbrul vocal al Vetei e un si7, cel mult un do major după o cutie de Arturo Fuente ş-o sticlă de Armagnac. Să fi luat vreun guturai ? O laringită ?

– Aveznevoe dă aerosoli, îi zic, luând vocea lui Bibanu. Iar i-ai furat, mă nebuno, Petroniei frigiderul ăla cu-ngheţată ? Mă Veto, zău, uite ce e, nu posă vin acuma c-am băut puţin vin şi nu mă urc aşa la volan.

– Nu mă enerva, zice, că iar fac urticarie. Ia şi tu samalio… avionu, ca tot omu.

Mă rog, mă pregătesc, mă dichisesc, mă duc în garaj să iau o cutie cu lanţuri de bicicletă şi una cu pinioane (pentru Veta, că face colecţie), îndes şi două lăzi de Bordeaux roşu în bagaje, fluier un getax, ajung la avion, iau avionul, aterizez, mai fluier un getax până la blocul nebunelor ălora, ajung.

Intru-n bloc, fac o eschivă elegantă zero-zero-şapte ca să nu-mi aterizeze-n cap madam Sofronie de la opt care nu ştiu de ce executa un salt fără paraşută-n casa scărilor cu un Piliuţă-nfipt în ceafă (probabil că Petronia era acasă), urc, da. Petronia era acasă. O ajut să toarne nişte ciment cu priză rapidă în cadă peste dobitoaca de madam Murgu de la scara B, polemizăm puţin (ca de obicei, pe tema expresionismului abstract) şi-o-ntreb dacă ştie ceva de fandacsia de la surori şi dacă Veta e răcită.

– Mă, zice, nu ştiu, că n-am mai văzut-o de două zile şi pe mine oricum n-are cum să mă sune fincă iar am trântit cu mobilul de duşumea. Şi Rhetta cică e la băi, la MonteCarlo. Da care-i chestia ?

– Nu ştiu, Veta cică a strâns la ele-n sufragerie comitetul de redacţie de la Caţavencu şi cică nuşce vrea să vorbim, nu-nţeleg.

– Alexandre, zice Petronia, nebuna aia de Veta e-n stare de orice, da zău că p-asta n-a mai făcut-o pân-acuma. Nu ştiu, da’ mie nu prea-mi place. Uite, las uşa întredeschisă, dacă e ceva, fluieri şi sar. Oukei ?

Oukei.

Sun la babe. Îmi deschide nu Veta, ci un domn cu basc vişiniu tras pe o ureche şi îmbrăcat din cap până-n picioare într-un frumos costum cu motive silvice, ceva cam ca tufişurile de pe Valea Prahovei între Comarnic şi Valea Largă, văzute din tren. Ochi albaştri, dar cam murdar de cremă de ghete pe pomeţi, bocanci negri cu şireturi, un Kalaşnikov în bandulieră. Nu părea de jucărie. Kalaşnikovul, adică.

– Aaa, bonjur-bonjur, zic. Vuzet lechip deo la redacsion deo Catzavencooo, aaaa, anşanteee, ce plăceeere, zic.

– Zdrastvuitie, da. Ia Kaţavenko. Vassili Spasmovici Kaţavenko. Saditiesi.

Adică să stau jos. Unde să stau, că Veta era tolănită pe canapea şi nebuna chiar muşca dintr-o batistă pe care şi-o înnodase la ceafă, plus că îşi înfăşurase un cablu de telefon în jurul gleznelor şi-şi mai pusese şi cătuşe la mâini (cătuşe rămase, probabil, de când stătea la ea-n cameră tinerelul ăla blonziu, ăla cu ghiveciul). Şi pe fotolii erau alţi patru domni, îmbrăcaţi la fel cu ăla care-mi deschisese, cu Vasile ăla. Care una-două, vine către mine.

– Păftim, zice. Ietă naşa novaia gazieta, voilà. Paşli, bâstră, bâstră. Uite, puiule. Vino mă-ncoa, n-auzi ? Pasmatri, pasmatri. Haraşo, nu ? Ia haciu vâ pişeti na naşaia gazieta. Gazieta unde acuma o să scrie şi Veta.

Mă uit la revistă. Titlu mare, roşu pe negru: Urban Kombat. Hârtie glasată, patruşopt de pagini, ceva cu vânători amatori sau aşa ceva, plină cu poze – reuşite, dealtfel – cu tineri care se antrenau la tir printre blocuri, prin apartamente, ganguri şi prin subsoluri. Reclame la grenade, dinamită, cagule melanj bumbac-lycra, bocanci de mers pe munte, lunete, lopăţele, chestii din astea.

– Domnule… Kaa..

– Kaţavenko. Vassili Spasmovici Kaţavenko.

– Domnule Kaţavenko, da să ştiţi că eu nu… adică n-am… îîî… ăsta… V-aş ajuta, cu mare plăcere, despre ce vreţi să scriem ? Mici întâmplări haioase, glumiţe, ghicitori, polemici, un serial despre vinuri ?

– Niet. Spasiba. Vodka. Vodka iesti ? Vâ pişeti despre vodka na gazieta, vu comprene ?

– Veto, zic, dăz mă nebuno batista aia jos, ce, ai făcut gingivită de la placă ? Dă-o jos şi zi ce vrea domnul ăsta, ce stai aşa, lasă…

Veta se tot bâţâia, fonfăia ceva, nu ştiu ce, şi tot îşi ridica ochii-n tavan. N-am înţeles de ce, dar Vasile ăla şi ceilalţi patru domni au început să mârâie – ce lipsă de maniere, dom’le – şi să tragă glonţ pe ţeavă. Aşa c-am fluierat, ce era să fac ?

După care nu mai îmi amintesc mare lucru. Când m-am trezit, Petronia şi cu Veta tocmai terminau să le facă ălora portetele à la Francis Bacon, gen zacuscă si fractali.

Cum Petroniei îi mai rămăseseră vreo câţiva saci din ăia de ciment rapid, am rezolvat. Aud că se mai face un pasaj Basarab, poate-l consolidăm cu cinci piloni.

A, revista ? Nu ştiu.

Haidi, gata.

Acuma fiţi cuminţi.

Vă pup.