Adevăratul și previzibilul rezultat al alegerilor din noiembrie

Ehe, treabă grea.

Adică pe 10 noiembrie ieșim (sau nu) din case ca să punem ștampila (pentru nostalgici, e singurul mod în care mai putem folosi această unealtă de pe vremea voievozilor, în rest se pare că au scos-o) pe unul dintre candidați.

Iată cum stau, deloc imprevizibil, lucrurile în cazul candidaților care contează. Mai mult sau mai puțin, motiv pentru care și începem cu cel care contează cel mai puțin:

1. Dan Barna

Dan Bana e out, și nu ca urmare a campaniei Rise Project. Oricine spune asta, habar nu are despre ce vorbește. Păi da, dar timingul campaniei, taman în prag de prezidențiale… Nu, stai jos, ești un bou. Da, timingul e ciudat și campania e evident pusă cu mâna, dar nu de asta e Barna out. Dan Barna e out ca urmare a personalității sale foarte plictisitoare, asta ca să nu zic foarte foarte plictisitoare și cine contestă asta bate cumva câmpii. Am văzut eforturi uluitoare de a ni se explica faptul că, nu, nici vorbă, de fapt nu există contextul prin care poporul român să aleagă un astfel de candidat și asta venind de la o publicație altminteri respectabilă, recte Press One. Adică nu era suficient că ne iau politicienii români de proști, ne mai ia și Press One de proști, insistând, nu se știe de ce, să ne explice că Barna, săracul, e ingurgitabil, noi suntem niște înapoiați și niște proști. Mă rog, insistența pot s-o înțeleg, e de fapt aceeași cu care doamna Ioana Ene Dogioiu, altminteri o jurnalistă respectabilă, încearcă același proces de prespălare (inutil) al domnului Barna de câteva luni încoace, lucru care mă plictisește foarte tare. NU, Barna NU va intra în turul doi al prezidențialelor din simplul motiv că ăsta e felul lui de a fi, plictisitor și (aparent) corupt, lucru care în mod normal ar trebui să și stârnească niște convulsii interne în USR care să îl debarce de la șefia partidului. Bun, și cine să vină, întrebi? E simplu, am mai scris-o și în alte părți și o repet: Stelian Ion.

2. Mircea Diaconu

Nu, Mircea Diaconu este exclus să intre în turul doi, oricât se crede că va fascina cu discursul lui imbecil. Votanții ALDE nu îl vor vota, nostalgici fiind după Tăriceanu, iar votanții PRO România nu sunt suficient de mulți. Mai mult, Diaconu este lipsit în mod evident de mașinăria de partid din teritoriu pe care o are Dăncilă, deci nu are cum să conteze pe România profundă. So deci, nu, tristul Mircea Diaconu va lipsi din turul doi, iar din punctul ăsta de vedere merg chiar până la a spune că Victor Ponta ar fi făcut un scor mai mare dacă ar fi candidat el însuși, dar, na, asta e.

3. Paleologu

Sincer, scriind Paleologu mă întreb care e primul lui nume, ceea ce nu e bine. Răzvan? Mihai? Cornel? Dracu știe, e treaba lui. Evident, exclus să intre în turul doi și, de altfel, după cum bine s-a remarcat în spațiul public, un alt motiv pentru Barna va sta pe bară. De ce? Da, ai ghicit, pentru că va rupe din baza lui de votanți. Altminteri, păcat, pentru că e într-adevăr rasat ca intelectual. Dar, din și mai mare păcate, un om aflat în siajul lui Băsescu și Udrea (da, și Udrea) nu poate fi privit decât cu scepticism, oricât de mult ar cita din marii autori ai lumii.

4. Viorica Dăncilă

Da, va intra în turul doi cu Iohannis, am explicat mai sus de ce. Să mai spun o dată? Bine: toți pesediștii (și sunt încă mulți) se vor alinia s-o voteze. Atât, nu există alte motive, dar ăsta, unicul, e suficient. Și, da, va pierde în turul II, în caz că încă ai neclarități. Îți dau în scris aici.

Cam asta e tot, pentru că restul candidaților nu contează.

Cum vom sărbători intrarea la pușcărie a domnului Voiculescu

Căldură mare, monșerule. Cum se iscă oarece actvitități din alea solare mai șucare, cum o iau razna gândacii pe pământ.

Zilele trecute, par examplu, domnul Vladimir Putin se adresa direct lu popoarele rumân, polonez și turc, întrebându-le dacă sunt conștiente ce ditamai riscu presupune scutu american pentru liniștea și propășirea lor economică și socială. Cu alte cuvinte, vecinul nostru cel ofițer nu ne considera nește oameni. Ne considera nește vite care nu prea știe ele ce se întâmplă și-atuncea vine dumnealui de le explică. Crezând, cum ar veni, că noi uităm ce grozăvii a săvârșit poporul dumisale cel civilizat pe așeste meleaguri (dintre care unele de-abia ne chinuim să le lipim cu scoci) și că noi abia așteptăm salvarea mărinimiei sale, ca să-i sărim în brațe și să o punem de un concubinaj pentru încă fro 50 de ani.

În fine, vestea tristă, atât pentru mărețu om de stat, cât și pentru clovnu de sertar Alexandru Dughin, este că pe noi ne doare la brișcă de avertismentele, încruntăturile și întrebările sale. Ba mai mult, nu numai că știm ce presupune scutu american cu pricina, dar mai știm și alte chestii, pe care poporu rus le va uita curând. Știm de exemplu, cum se scrie pe blog. Adică cel puțin până va ieși Ponta președinte, vom mai ști asta. Știm și cum stă treaba cu vizitele lu domnu Dughin la cei câțiva bărboși din ortodoxia română. Într-adevăr, e singura cale de a rezolva ceva, aceea de a te adresa direct electoratului PSD în speranța unei viitoare teocrații sub patronajul Comunității Statelor Independente (btw, încercați să vă imaginați Belarusu independent; lmfao, lmfao, lmfao). Și mai știm, printre multe altele, că încercările serviciilor de a manipula opinia publică prin Antena 3 sunt cât se poate transparente, nu e nevoie să ai un aichiu mai mare de 20 ca să-ți dai seama ce și cum și de unde și prin cine.

Spun asta pentru că atât de oligofrenă a fost intervenția de acum două seri a magisterului Gâdea la haznaua cu pricina, care ce s-a gândit el? Disperat fiind că se năruie corăbioara de mucava odată cu sechestru pus pe pogoanele șefului său, a hotărât că e cazu, nici mai mult nici mai puțin, decât să dea cu barda în Statele Unite ale Americii. Adică n-a avut și el niscai milă, acuma că sărbătorim și noi un 4 iulie acolo, nu, marele său talent oratoricesc de pastor epileptic s-a rostogolit ca un tunet direct peste Casa Albă. Pentru că asta e forța lui Gâdea, să ne-nțelegem. El și dacă am fi sub stăpânire extraterestră, tot s-ar pișa pe ei și ar cronțăni vreo doi-trei alieni d-ăia scârboși la masa de seară.

Vestea proastă, însă (pentru ei) e că gata. Căcamatât a fost. Că vine, spre exemplu, 7 iulie, și Camelia Bogdan se va pișa pe ei. Că justiția, la o adică, ține loc de promisiunile deșarte pe care ni le aruncă acești mafioți învederați pentru care ne întrebăm, sincer, câte noi pușcării vor trebui construite.

Și că noi, cei care nu spunem uneori nimic și suntem (pe nedrept) considerați masă de manevră, vom sărbători condamnarea domnului Voiculescu printr-o mare, mare petrecere la Universitate, cu șampanie și tot ce mai trebuie. Una cum nu s-a mai văzut de când dădea Hagi goluri de la patruj de metri la campionatu mondial.

Desu-urile istoriei faţă cu unele fetişuri artistice contemporane

Oamenilor,

Ţara asta scârţâie sub multe poveri, una dintre ele fiind alergia genetică la deodorant a populaţiei sale, iar alta fiind Antena 3, însă lor li se adaugă şi cea unei dezinformări sinistre, ale cărei urmări nu pot fi decât jalnice pentru viitorul ei şi al generaţiilor care astăzi îşi şterg mucii cu foile cărţii de română. Ca babă ce mă aflu, nu pot lăsa lucrurile aşa. Dar s-o luăm de la început. Începutul e că săptămâna trecută, după cum ştim cu toţii care nu suntem madam Chirpici de la etajul patru, care crede că Măruţă e om, Poarta Sărutului a marcat un moment important al istoriei sale: cel în care s-a stricat.

Comisii peste comisii au jucat volei cu vina faptului că măgăoaia de piatră a fost restaurată până i-a venit ameţeala şi s-a îngălbenit brusc. Au zburat de-o parte şi de alta dovezi care de care mai bune că nimeni nu ştie, de fapt, ce face. Institutul Naţional al Patrimoniului a aruncat pisica în ograda proiectantului lucrărilor de restaurare, pe numele lui Dorin Dănilă, doar-doar nu s-o întreba nimeni cum, din august până în octombrie, în instituţia care se ocupă cică de soarta patrimoniului cultural românesc nu i-a trecut nimănui prin cap să verifice ce şi cum fac băieţii ăia pe mâna căruia a fost lăsat unul dintre cele mai importante monumente publice din Grădina Carpaţilor. Dorin Dănilă, la rândul lui, acuzat că a distrus practic un sfert din moştenirea României de pe urma lui Brâncuşi, a aruncat Universul în aer cu informaţia că Poarta ar fi fost spălată cu jet de apă, ca la spălătoria de maşini, chestie care a deranjat compuşii de fier de prin travertin, ce au plecat la plimbare. Ergo, Poarta a ruginit. Nu ştie nimeni, fireşte, cine ieşise la un waterboarding prin parc şi şi-a zis să dea un jet şi pe monument. Dorin Dănilă zice că a venit noaptea Institutul Patrimoniului şi a făcut isprava. Fireşte, el, proiectantul lucrărilor de restaurare, habar n-are de nimic. El mânca griş cu lapte la ora aia, după care s-a şi dus la nani, că o aştepta pe Zâna Măseluţă.

În toată această tevatură, lumea ignoră adevărul. Noroc că exist eu ca să-l scot la lumină, veţi zice şi veţi avea dreptate.

Adevărul, lume, e că Poarta Sărutului s-a îngălbenit pentru că s-a pişat pe ea Victor Ponta. Nu s-a mai putut abţine. Pe comunitatea academică s-a pişat anul trecut când cu plagiatul, pe alegători când cu Roşia Montană, pe justiţie în repetate rânduri, pe el când cu vizita în SUA. Mai rămăsese din toată România doar Brâncuşi, şi de Coloana Infinită normal că nu putea să se apropie, pentru că e un băiat uşor de complexat. Masa Tăcerii îi făcea cu ochiul, doar că e posibil să fie nevoie să campeze acolo când va fi luat, în sfârşit, la întrebări în legătură cu nişte chestii. Or, după cum se vede din relaţia lui cu Iliescu, omul ştie un adevăr util: nu te pişi unde unde te ascunzi când te bat copiii mai mari. Dovadă că am dreptate stă şi declaraţia halucinantă a primului ministru în legătură cu celelalte opere ale lui Brâncuşi, anume că judecătorii ar fi făcut un mare rău României dând înapoi operele omului celor cărora le aparţineau de drept. Această ieşire, lesne confundabilă cu idioţenia (cu atât mai mult când vine de la un, cică, procuror; bine, şi plagiatul e ceva comic cu atât mai mult când vine de la un procuror), se explică şi ea foarte simplu. Doar nu o să credem că un om care a activat în sistemul de justiţie al României de după 1989 ar putea declara vreodată că dreptul de proprietate păleşte în faţa interesului naţional şi că operele de artă nu aparţin celor care au plătit artistul pentru realizarea lor sau le-au cumpărat după aia, ci statului. Asta ar fi legea 63/1974, a.k.a. Legea Patrimoniului, al cărei rezultat cel mai fericit a fost Muzeul Colecţiilor. Or, nu putem să-l bănuim vreodată pe Victor Ponta de mentalităţi comuniste.

Motivul care stă la baza acestei declaraţii e că, totuşi, Poarta Sărutului e destul de mică pentru capacitatea lui Victor Ponta de a se pişa pe lucruri. Şi atunci omul a făcut ce ar fi făcut oricine în locul lui: s-a uitat în jur după altele. Din păcate pentru el, aproape 40 de ani cam târziu. Dar avem încredere în liderul capabil. N-o să-l oprească un detaliu. Aşa că eu una îmi deschid o nouă afacere: o casă de pariuri al cărei unic obiectiv este ghicirea datei la care Victor Ponta va declanşa un scandal diplomatic, fiind prins pişându-se în atelierul lui Brâncuşi de la Pompidou. Îmi face impresia unui om care, pe o parte, e bine hidratat, pe de altă parte are o tendinţă de retenţie a apei, aşa că alea iacta est.

Dictatura lui Victor Ponta și motivul pentru care se vor folosi, de fapt, cocktailurile Molotov

Dragele babii,

Ne aflăm la o lună, cel mult două distanță de un nou 13-15 iunie 1990. Doar că de data asta, firește, pentru că anotimpurile au prostul obicei de a se succeda cronologic, ne vom afla în plină iarnă. O bună ocazie pentru Grinch, dacă există, să asiste la un Crăciun așa cum îi place: însîngerat (să nu vă gîndiți că mă refer la un Claudiu Crăciun însîngerat, ci la sărbătoarea în sine). Sigur, în același timp ne putem afla și la o lună-două distanță de un nou decembrie 1989, depinde cum vă place să priviți. Variantă care nu ar face decît să confirme, evident, sloganul conform căruia „Singura soluție înc-o revoluție”.

Lucrurile care vor duce la această situație sunt la mintea oricui. Să le recapitulăm:

– Mentalitatea cripto-comunistă deține în acest moment nu peste 50% din Parlament, nu 80%, nu 95%, ci undeva la 100% din Parlament. Da, that’s right, la 23 de ani după momentul decembrie 1989, situația se prezintă în acest mod, cel puțin conform consilierului prezidențial Cristian Diaconescu, cu care am avut ocazia să discut acum cîteva săptămîni. La propriu, adică, discuția. Variantă pe care personal n-o cred, dar nici departe de adevăr nu cred că e. Probabil că un procent de 90% e pe undeva mai corect.

– Opoziția nu există. Ori ea nu există din două motive: unu că nu deține în acest moment nicio figură fie credibilă ori remarcabilă și doi că și-a dat seama de un lucru destul de interesant, cel puțin din punctul ei de vedere: faptul că dacă va lăsa Piața să scoată castanele din foc în ce-l privește pe Victor Ponta (principalul vinovat al situației actuale), va putea să apară ulterior fără prea mari pierderi și să revendice ruinele a ceea ce va fi la momentul respectiv România. Sigur, asta se înscrie la categoria wishful thinking, iar ciuperca opoziției care va răsări după ploaie va fi mai degrabă halucinogenă. Să notăm aici și că toate aceste efecte actuale, ba chiar și cauza care stă la baza lor, sunt la rîndul lor efecte mai mici ale unei cauze mult mai mari: faptul că Traian Băsescu s-a înconjurat, sistematic, ani în șir, de oameni mediocri care se pliau perfect personalității lui egolatre.

– Trei la mînă este și cel mai grav aspect. Cu alte cuvinte psihologia inversă aplicată de Victor Ponta la momentul anterior busculadei în urma căreia a ajuns (ilegitim) la guvernare și care acum s-a transformat într-o adevărată înfierare proletară mînioasă (eu știu că tu știi că eu știam că nu cred ce promiteam acu an jumate, da nu contează, pentru că între timp deși eu știu că mă comport ca un element periculos la adresa siguranței naționale și știu că și tu știi asta, am să te conving că ce știi e de fapt eronat și că de fapt ceilalți sunt elemente periculoase pentru statul de drept). Clasic, nu-i așa, vechi de cînd lumea. Manual de psihologie clasa a patra, sau, mă rog, anul 1 de facultate.

Prin urmare, ca să revin, acești trei factori cumulați (și alimentați grav de sfidarea fără precedent pe care o practică Victor Ponta) vor duce la ceea ce se va întîmpla în scurt timp. Și da, ca să-i răspundem lui Tudor Chirilă (care apropos, în ciuda conflictului meu cu el, are o atitudine absolut remarcabilă vis-a-vis de ce se întîmplă în România acum), se vor folosi cocktailurile Molotov și nu numai. Motivul e firesc: foștii golani-ciumpalaci-ajunși hipsteri bla bla bla, acționează ca anticorpi și în momentul în care o țară întreagă se duce dracului se văd nevoiți să reacționeze. Cu alte cuvinte să acționeze ca efect al cauzei (și pe măsura) care este Victor Ponta. Și ca o paranteză, da, mă văd nevoită să mă întreb: ok, o grevă generală nu e posibilă în acest moment, pentru că Piața are în mod evident un caracter eterogen; și cu toate astea, măcar o dictatură a pizdii n-ar fi posibilă? Mă refer, desigur, la Daciana Sârbu, care dacă ar avea vreun pic de conștiință (jos sau sus, nu contează) ar acționa ca atare.

În orice caz, ca să concluzionăm: situația va deveni în curînd extremă, așa cum îi place lui Victor s-o definească. Dar ce e și mai important de remarcat este disperarea, la propriu, de care e cuprins Victor Ponta însuși. Știind foarte bine că sistemul este heteroclit și, prin urmare, predispus la breșe, e cît se poate de avizat asupra faptului că nu are, de fapt, nici un atu – jandarmii nu sunt toți idioți sau inumani, zecile de mii de furnici pesediste la gîndul cărora juisează penalul Dragnea sunt, la rîndul lor, oameni cu preferințe și simpatii, iar ideea conform căreia marele public poate fi mințit și orgasmează la vederea jocului de-a dreptul dictatorial pe care-l face, e pur și simplu ilară.

Cu alte cuvinte, da, Victor Ponta se manifestă cu toate „prerogativele” unui dictator. Cît despre argumentul ultim al disperării lui și despre care a scris mai toată lumea, inclusiv Dan Tapalagă, este și cel care ar trebui să fie, pentru el, cel mai pragmatic: voturile pe care le pierde și, implicit, căderea liberă în sondaje.

Vă dați seama, așadar, ce tristețe nemărginită a ajuns să-i cuprindă suflețelu dacă trece (cu bocancii) pînă și peste acest lucru.

Protestul Roșia Montană, săptămîna 3, luna1: OCCUPY

Prieteni,

Zilele trecute s-a petrecut un eveniment ușor nebăgat în seamă: s-a stins din viață Marina Chirca, membră a grupului de rezistență anticomunistă de la Nucșoara alături de ceva mai cunoscuta Elisabeta Rizea.

Genul de persoană despre care niște Costi Rogozanu, Dan Tapalagă și Lucian Mândruță contemporani vremii respective ar fi spus că este o hipsteriță care se opune investițiilor străine. Dar asta doar pentru că ei au fost, sunt și vor fi mereu niște imbecili. Cît despre doamna Chirca, ea pur și simplu ura comuniștii, iar dacă asta se poate numi naționalism retrograd, atunci fie, să admitem că această femeie avea sentimentul că acești indivizi aduc în traistă o ideologie care va face mult rău țării unde se născuse. Timpul i-a dat dreptate.

Viața acestei femei însă, este importantă și dintr-un alt punct de vedere al problemei. Sau al dezbaterii, să zicem. Unul de factură ideologică, în care, la trei săptămîni după lansarea proiectului Roșia Montană în Parlament, strada a convins că se pot face lucruri istorice într-un mod pașnic, nonviolent. Or tocmai, ea, Marina Chirca, nu credea lucrul ăsta. Ea își lua desaga în spinare, dar nu cu zarzavaturi, ci cu arme pe care i le ducea cadou lui Toma Arnăuțoiu, tocmai pentru că știa că nu se poate discuta omenește cu viitorii ilegaliști. Timpul i-a dat dreptate și aici.

Fapt care ridică următoarea întrebare: protestele noastre pașnice vor avea vreo eficiență? Pentru că gașca PSD e versată și va împinge lucrurile exact acolo unde i-a convenit pînă și lui Napoleon cel mai puțin: în iarna rusească pe care țărișoara noastră o cunoaște atît de bine.

Scriitorul Peter Gelderloos infirmă acest lucru într-o carte scoasă recent (vara anului 2013) în America:

failure of nonviolence

În această carte, ni se explică ceea ce este evident din titlu, dar și din volumul publicat anterior de același om: How Nonviolence Protects the State.  Din păcate însă, lucrarea nu oferă detalii foarte multe despre fenomenele sociale pe care le numește chiar la deschidere – Arab Spring și Occupy. Criticile cele mai vehemente la adresa ei, cel puțin, acuză că primăvara arabă este acoperită pînă aproape de zero, autorul acordîndu-i nu mai mult de un capitolaș amărît.  Cît despre cazuistica Occupy din America,  care altminteri este la liber pe ditai internetul, omul sucombă și mai rău: spațiul pe care îl ocupă (sper că remarcați cum introduc subliminal acest cuvînt), deci spațiul pe care îl ocupă mișcarea respectivă ajunge să acopere un total absolut colosal de o pagină și jumătate. Bine, dar ce scrie în rest, veți întreba? Păi, una la mînă că pentru a afla răspunsul la această treabă puteți comanda voi înșivă cartea, pentru că e bine să fim la curent cu ce se petrece din punctul ăsta de vedere prin lume și doi la mînă vă spun eu pe scurt: domnul Gelderloos demonstrează că mișcările pacifiste au avut mai multe șanse de reușită atunci cînd s-au diversificat din perspectiva mijloacelor de exprimare, ajungînd uneori chiar și la violență. Abia atunci și numai atunci au o șansă să fie luate în considerare, spune el, lucru pe care dacă ajungem să-l privim din punctul de vedere al poveștii cu Siria, ajungem totuși să-l admitem și să-l infirmăm deopotrivă.

În fine, cîteva pagini puteți răsfoi chiar voi aici. La polul opus putem recomanda totuși următoarea lectură, fie și numai pentru motivul că din cadrul acestei mișcări, sau hai să zicem la îndemnul ideologilor de acest gen, s-a aprins flama de cele mai multe ori.

historicalfailureofanarchism

Ca și la exemplul anterior, evident, titlul este self-explanatory. Dar și corect? Și corect, am zice. Nu există nici măcar un exemplu în istorie de societate sustenabilă, din toate punctele de vedere, în virtutea principiilor anarhismului. Cel mult, probabil că se poate afirma următorul lucru: da, anarhismul a fost scînteia de care era nevoie ca lucrurile să ajungă (în Spania, sau altundeva) pe o anumită masă de negociere. Doar că din punctul strict de vedere al ideologiei în cauză, succesul s-a cam și oprit acolo.

Vorbim, așadar, în cazul nostru, de o situație complicată, în care pacifismul dă roade, dar este evident că nu se poate opri aici. Și-atunci, pe cale de consecință este nevoie să ne asumăm, nu anarhismul, ci rezistența, iar modul contemporan prin care omenirea a aflat că poate face acest lucru și care poate că l-ar fi ajutat și pe Bakunin în momentele de restriște, este mișcarea Occupy. Care vor fi rezultatele și cît de mult vor fi dispuși oamenii din piață să recurgă la acest gest, nu știm încă. E o idee care va fi în testare în România, București. Mă scuzați, la a doua testare, că s-a încercat și în anii 90, iar Iliescu e în continuare bine-mersi.

Poate reușim acum? Nu știm. Dar vom începe de vineri, 20/09, în parcul Izvor.

Marina Chirca, here we go. Ne aduci și nouă niște arme? Neletale, măcar, ca să împăcăm ambele tabere?

După cum se vede din titlul postării, suntem pregătiți pentru o luptă de durată.

Protestul Roșia Montană, ziua 15: Uniți schimbăm lumea

Situația, așa cum spuneam în postările anterioare, este proastă.

Situația în acelasși timp însă, este bună. S-o privim în față:

Cine își imaginează că ceea ce se întîmplă este numai despre Roșia Montană, se înșeală amarnic. Ceea ce se întîmplă este și, sau mai ales, despre niște oameni care – prin faptul că încalcă legile după bunul plac – ne calcă în picioare. Să recunoaștem, sunt mici șanse să fii un om normal la cap si să nu te arăți îngrijorat de spectacolul dincolo de grotesc care ni s-a oferit în aceste zile. Politicieni schizofrenici declarînd lucruri absolut contradictorii de la o oră la alta. Cretini notorii de genul Dan Șova, sau Victor Ponta, rîzîndu-ne în nas cu o demagogie care în mod normal ar trebui să schimbe sensul acestui cuvînt în dicționar. Iar gîndul că ei vor continua să facă asta la nesfîrșit fără ca noi să le amendăm – drastic – comportamentul, este pur și simplu inacceptabil.

Așadar, pe de o parte avem niște oameni care în aceste zile și-au arătat adevărata față. De sub măștile de indivizi preocupați de funcționarea mecanismelor statului, sau de domnia legii, au apărut niște caricaturi strîmbe și fricoase, grăbite să simplifice lucrurile pînă la reducționismul cel mai absurd. Și, mai ales, să dezinformeze. Vorbesc în rîndurile următoare cu vocea unor Dan Tapalagă, sau Lucian Mîndruță, deși ei sunt numai cîțiva dintre acești rătăciți: Că în piață sunt oameni care doresc dispariția capitalismului. Că în piață sunt curente naționaliste. Că nu știm ce presupune exact oprirea proiectului Roșia Montană și, mai ales, că nu avem soluții în cazul în care acest lucru se va întîmpla.

Nimic mai fals, iar prin aceste declarații ei dovedesc că și-au atins limitele, fie ele jurnalistice sau pur și simplu umane. Cam devreme avînd în vedere vîrsta lor, aș adăuga. Să nu înțelegi ce se întîmplă în stradă și, mai ales, să nu înțelegi cine suntem noi, cei care am ales să schimbăm țara asta în ciuda diplomelor universitare obținute în străinătate, înseamnă să fii orb. Cît despre a nu înțelege că vremurile se schimbă iar noi, ajutați de specialiști, putem propune nu numai planuri sustenabile de business, ci și modele politice alternative, înseamnă să aparții pur și simplu trecutului.

Vestea cu adevărat bună este însă alta. De cealaltă parte suntem noi, cei care am ales să ne împotrivim acestui val de închistare îmbrăcată, uneori, în simplă mîrlănie. Suntem noi, cei cărora ne pasă de toate detaliile pe care le presupune o societate civilizată și care facem pași siguri în direcția de a le obține. Suntem noi, cei care înțelegem că actualul sistem conține, așa cum bine spuneau unii comentatori, premisele dispariției sale și de care noi trebuie să profităm pentru a construi o lume mai bună. Și, în fine, suntem tot noi, cei care avem demnitatea – atenție, demnitatea – de a nu accepta să fim mînjiți cu excrementele morale ale acestor indivizi care, în definitiv, nu au decît rolul de administratori ai acestei țări.

Pe mîine, prieteni. Duminică, 15 septembrie 2013, ora 17.00, locul știut. Cîtă frunză și iarbă.

De data asta nu va fi ca ei 🙂

Protestul Roșia Montană, ziua 2: Strada este și va rămîne a noastră

Babones,

Multe din lucrurile pe care le voi scrie probabil le știți. Dar nu putem să nu le trecem încă o dată în revistă, măcar și pentru faptul că o parte din scăpăriciu revoluției se dă și de pe acest blog. Lucru pe care îl spun în nume personal.

În seara asta au fost în jur de 2000 de oameni strînși la început în Piața Universității, la fîntînă, unde ni s-a blocat accesul de 3 (trei) rînduri de jandarmi.

SAMSUNG

Asta nu însemna însă că la fața locului nu se coagula un iureș major, care prevestea că lumea vrea în stradă și nu pe trotuar. Atmosferă mișto, energie babană, lume la fel de mișto ca și în prima zi, chiar dacă mai puțină.

SAMSUNG

Dar iată că la un moment dat ni s-a tăiat de stat pe bară și am profitat de faptul că jandarmii nu blocaseră strada care unește piața de Academiei. Firește, văzînd asta normal că am mărșăluit cu toții pe ea, iar cînd am ajuns pe Elisabeta, ne-am dezlănțuit într-un protest la fel de civilizat și de elegant ca și în prima zi.

SAMSUNG

Bine, victimele au fost bieții șoferi de trolee pe care i-am făcut senviș în timpul marșului. Dar chiar și așa, respectivii (fără nicio glumă) s-au dat jos din conserve și au pactizat aproape instantaneu cu noi. Nici unul nu-și dorea să ajungă acasă. Și tot nici unul nu se grăbea să-și sune nevasta să-i spună că mai întîrzie un pic.

SAMSUNG

Dar mai tari decît troleibuziștii au fost bicicliștii, care au început să roiască în cercuri atît de mișto pe sub nasul jandarmilor, că pur și simplu nu ne-a venit să credem, atît de frumoasă era toată treaba.

SAMSUNG

Mesajul e clar: vom ieși zi de zi, 5, 10, 1000, nu contează. Pînă cînd se înțelege exact ce vrem și anume ca proiectul Roșia Montană să nu treacă de parlament.

Asta ca să nu mai spunem că pe acești cretini patentați care prăvălesc legi aberante peste noi, i-am linșa senini dacă i-am întîlni în calea ochilor. Sau poate că ni s-ar face milă de ei, cine știe.

Pe mîine. Pregătiți corturile.