Medalia de Onoare

Babelor,

Nici eu nu m-aș fi așteptat.
Am fost aseară la avanpremiera noului film al lui Călin Peter Netzer, Medalia de onoare. Era o proiecție specială pentru crema bloggerimii (bineînțeles că n-am întâlnit pe nimeni cunoscut), și bineînțeles că am fost invitată. Mulțumiri pe această cale lui Cătălin Anchidin, Project Manager la Parada Film.
După ce am mâncat un fursec, am citit mapa de presă, m-am jucat cu pixul primit cadou și am răsfoit Gazeta Sporturilor, s-au stins luminile și a început filmul.
În primul rând, felicitări omului care a făcut sunetul. Am înțeles tot. bravo.
În al doilea rând, să vă zic cam despre ce era vorba. Ion I. Ion (Victor Rebengiuc), pensionar, căsătorit, nevasta nu vorbește cu el, primește o medalie de onoare pentru ceva fapte din WWII. Omul se miră, că nu își amintește să fi făcut mare lucru, dar acceptă medalia, mai ales când realizează ce foloase îi aduce aceasta: respectul vecinilor, într-un fel și pe cel al nevestei, și mai ales respectul de sine. Pentru că iată (se autoconvinge el), el nu este chiar un nimeni! Realizarea sa principală nu este faptul că și-a turnat la miliție fiul care vroia să fugă în Canada, ci că (se autoconvinge și de asta) a distrus comandamentul Hitlerist! În fine, filmul este despre mai mult de-atât; e o analiză de caracter, o analiză a societății, o analiză a vieții la bloc, o analiză a unei familii, etc.

Ce m-a încălzit cel mai mult a fost să văd actori care sunt cam de-o vârstă cu mine în filmul cuiva care ar putea să-mi fie nepot. Ion Lucian, de exemplu, a fost magistral. Beligan, la fel. Camelia Zorlescu, idem. Despre Rebengiuc, ceva mai tânăr totuși, nici nu mai vorbesc. Adică, cu toate că uneori (deși foarte rar) tușele erau puțin cam groase, omul a jucat fantastic. Sau nu fantastic, ci mișto. (Și pentru că rolul era perfect pentru el, și oricum felicitări lui Tudor Voican pentru scenariu.)

Bun, nu știu ce să mai zic despre filmul ăsta. Vreau să vă duceți să-l vedeți, și mă întreb cum să vă fac s-o faceți. Poate zicându-vă că este unul dintre cele mai calde filme românești din ultimii ani – un film care, deși nu mi se pare mai puțin obiectiv față de personaje, este totuși mult mai mișcător. Nu predomină întunericul gri din filmele lui Puiu, și nici lăbăreala specifică noului val – deși nu este un film rapid.

A, stați. De fapt cred că m-am prins. Diferența dintre Medalie și celelalte chestii văzute în ultimii ani e că ăsta are umor. O să vedeți. Nu cu găleata, dar exact cât trebuie.

Și într-o scenă cineva joacă minesweeper.
Şi Ion Iliescu se joacă pe sine însuşi.
Mai mult ce vreţi?

Vă pup,

Rhetta