Pe care… l-am băut (N° 21). Dedicat Petroniei şi Dragonului

« Déjà notre Gascon remonte de sa cave avec deux bouteilles de Madiran à la main. Plop ! Plop ! Encore. Il les hume. Les thèses prohibitives de Tancred sur l’incompatibilité entre le vin et la marche à pied font long feu…

– Tu m’en diras des nouvelles, mon gars. Ça ne se refuse pas, un vin comme ça.

…Deux mois d’abstinence et cette gorgée distillée par les dieux de Gascogne. Elle passe lentement le palais puis entreprend la descente du tube digestif, sans précipitation, répandant vers les épaules et l’extrémité des doigts, vers les reins et les muscles des mollets une divine détente. Mes pieds, là-bas, au bout, sont pris d’un délicieux fourmillement. Ils ont cessé leurs plaintes. » (Edith de La Héronnière, La ballade des pèlerins. Editions du Mercure de France, 1993)

Voi ştiţi : pe blazonul preacinstitelor case musiualexandreşti stă spus dintotdeauna că toate, de la încântările neaşteptate şi până la hingherelile asasine ale zilei curente, toate sunt convertibile şi prompt solubile în voluptăţile vesperale ale far niente-ului, dichisite la lumina răsfirată a paharului de vin. Cum e seară, şi cum stăturăţi neîngăduit de mult à marée basse, astăzi se cuvine să scoatem din pimniţă un vin de mari fericiri. Un vin de mese-mpărăteşti ; autrement dit, un vin de seigneur, care are să umple mai întâi şi-ntâi de toate, cu grăbire şi dreptate, paharele cinului dregătoresc Petronio-Dragonit, în semn de plecăciune prentru preacinstirea nemeritată ce-mi aduseră cu ceva zile în urmă. Şi pe urmă şi pe ale voastre, ale tuturor.

Bordeaux vă amintiţi unde e, dar destinaţia e alta : de la el cârmim între miazăzi şi apus şi ne oprim la picioarele Pirineilor, la Madiran, haltă majusculă în drumul – via Podiensis – către Compostela şi colosal epicentru în cartografia comorilor de resort vitifer. Uns A.O.C. cu patalamale şi acte-n regulă de scurtă vreme (ucazul nu urcă mai sus de 1948), Madiranului i-au trebuit puţini ani ca să ajungă să şadă pe tronul puţinilor aleşi în mai toate pravilele ampelografice, de la Gault & Millau şi până la Parker citire. Şi asta aproape an de an. La aşa o faimă şi fără a fi gustat neam mai-nainte, prima-mpunsătură a fost a circumspecţie, fereală şi ocoliş, fincă prea-umilul domniilor voastre servitor se apropie de orişice pom lăudat à reculons, cu o sprânceană ridicată şi cu mâinile-n buzunare. Dar m-am încumetat, deh. Et bien m’en a pris, căci lăudat vinul ăsta n-are să fie niciodată îndeajuns.

Suntem acasă la zeul Ianus. Ianus bifrons, adică cel cu două chipuri, zeu al începutului şi trecerilor, al întâietăţii şi răspântiilor, al pasagiilor şi preschimbărilor. The privilege of being two-faced : heh, ia gândiţi-vă : dacă i-ar da prin minte să-şi ridice a taină arătătorul drept către buze, nimeni n-ar şti către care. Către neaflarea a ceea ce a fost sau către neaşteptarea a ce va să vie ?

Arc peste vremi : de la Ianus ştim că via Madiranului se născuse înaintea atotputerniciei efemere a Romei. Cezarul a smuls-o, pe urmă a sădit-o din nou, benedictinii aveau să-i poleiască blazonul cu litere de pioasă ostoire, Francisc întâiul să-i aducă slava unui vin de seigneur şi Henric al patrulea – al Franţei – să-l aducă la palat.

Înainte de asta, anul e 1348. Convulsiile mileniului celui de-al doilea sunt încă adolescente, războiul de o sută de ani seamănă prăpăd, genealogiile se-nnoadă exponenţial şi se descăpăţânează gordian şi totul se aruncă din fuga armăsarului : tăişul, graniţele, onoarea, pumnul de arginţi sau torţa. Totul, afară poate doar de nubila jartea, vulgar accesoriu muieresc devenit blazon nobilissim, graţie puseului délicieusement frenchy al lui Eduard al treilea al englejilor: Honi soit qui mal y pense. Şi hăhăiala îngenunchere se prefăcu: les quolibets devinrent agenouillements.

O aruncătură de ani mai la vale, fiu-său, Principele Negru, casap de mare zel, răspundea maniei fraţuzeşti pentru simetrie, farafastâcuri de protocol, amănunte şi alte poticneli administrative cu perpendiculara expeditivă a cavalcadei întru pustiire şi jaf în toată regula, într-o declinare personală nonşalantă şi deloc nobilă a spiritului cavaleresc. Don’t conquer them, just rob them. Capabil, totuşi, de neaşteptate largheţi senioriale, de amare căinţe – hence the black armor, după unii – şi chiar de rafinament, el e ăla care a adus primul la curte vinul de Madiran şi l-a înălţat la rangul de vin d’apparat. Honi soit qui mal y boit, cum ar veni.

Estimp, Plantageneta de nevastă-sa, Joan, nălucă angelică de mare neastâmpăr matrimonial, deja cu epice măritişuri clandestine la purtător, îşi roade frâul. Rând pe rând şi tout à la fois regină wannabe, generăleasă de circumstanţă când nevoile o cer, consoartă complice şi genitoare cu ambiţii cât veacul, desfiră ingenuitate şi toarce urzeli, cu subterfugiul ştersului englezeşte în oglinzile paralele ale ereziilor lollarde. L’histoire se fige devant sa beauté céleste : l’anglois l’appelle the Fair Maid of Kent. Fair, peut-être, mais tout cela n’est pas très fair-play, dites.

Haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru, că tot batem câmpii şi arăm vânt.

Madiranul scoate şi vinuri albe, şi roşii, iar azi am să vă torn unul din astea din urmă. De vreun secol şi jumătate, soiul rege de aici se cheamă tannat, iar numele spune cam tot: e ăl mai bogat în taninuri, fenoli şi în toate alchimiile hărăzite cu virtuţi de leac, descântec şi viaţă lungă. Soi sprâncenat, năvalnic, ţăndăros dar prolific, altădată folosit tocmai din cauza asta, a hectolitrilor la hectar, s-a lăsat îmblânzit de vrăjile vigneronilor de aici – în speţă onor musiu Brumont – care au găsit cum să-i potolească fuga, să-l cizeleze şi să-l prefacă într-un guivaer de graţie cosmică şi eleganţă dandy, singur sau alintat cu niţel Cabernet Sauvignon sau Cabernet Franc.

Trivia unu : Madiranul e singurul vin care nu are voie să fie vândut înainte să fi stat măcar un an în pimniţă şi e poate cel care ştie cel mai bine să se-nvechească. Un vin de seigneur qui vieillit fort heureusement, se răzgâia Henric al patrulea. Trivia doi : tannat-ul e văr cu malbec-ul (alias côt pe Valea Loarei, dacă mai ţineţi minte). C’est pour dire…

Să citim: Château Montus 2006, Madiran.

Deşertăm cu grijă sticla în carafă preţ de un ceas, două şi turnăm :

Roba : primul chip : roşu sumbru, viril, bătând către negrul căutăturii întunecoase a armurii Principelui, chestie care pre valahă s-ar chema cu dreapta lipită de suflet puterea ursului

Aroma : al doilea chip : impactul tectonic al robei şi sentimentul de fortăreaţă devine instantaneu levitaţie, în pahar e chiar Ianus, et on hume son deuxième visage : pe dinafară cazemată, dar pe dinăuntru oază, caravanserai şi foc de artificii. Aromă subtilă şi complexă, fructe roşii, negre, cacao, niţică vanilie, note rustice de piele şi un boisé tânăr

Gustul : amplu  şi generos, taninuri surprinzător de cizelate şi de cuminţi, totul e eleganţă, rotunjime şi ungere mătăsoasă

Finalul :  să scriem aşa : Quel vin est aussi pétillant, savoureux, enivrant, que l’infini des possibles ! (Kierkegaard)

Haidi, beţi cu măsură, vedeţi voi cu care.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care.. l-am băut (N° 20)

Babelor, mezami, mă copii,

Azi, fără tranziţia călâie a camerei de decompresiune, schimbare tectonică de ritm pentru o găselniţă absolut colosală. O surpriză pe cât de neaşteptată, pe atât de prodigioasă, în răspărul tuturor ideilor de-a gata în virtutea cărora vinurile de rasă sunt ape teritoriale şi monopol franţuzesc. Vacs. Il n’en est rien, şi să vedeţi de ce.

Pimniţa – cave à vins – se cheamă l’Angevin şi e furişată pe una din uliţele cu umeri înguşti ale Orléans-ului. De miezul jocului de cuvinte – îngerul vin – nimic de-a face cu Anjou-ul (despre care o sa vorbim al’dată) sau cu urbea numită Angers, aveam să-mi dau seama târziu, poate prea târziu.

– Monsieur désire ?

De ce, nu ştiu. Ce anume, iară nu ştiu. Nu ştiu ce atavism cu basc m-a-mpins să răspund aşa, cu rânjetul apocrif al pegrei îmburjoazite peste noapte de specula cu cartofi:

– Mmm, eh bien, un bon p’tit rouge…

Mai lipsise să-mi frec mâinile de nerăbdare. Oh, la honte. Cela ne se dit pas, eroare gravă, gravissimă, imprescriptibilă. Adică ai venit după ceva eftin şi bun, da ? Spuneţi voi, Dem R. şi Jean C.: Daaa la optişpe ce-aveţi ? Şi cinsprezece, optsprezece şi cinsprezece, şliboviţă. E bună ?

Replica a picat scurt, cu foşnetul mortellement efficace al ghilotinei bine unse. Du tac au tac şi cu sprâncenele circumflexe ale dispreţului princiar:

– Sachez, Monsieur, qu’il n’y a pas de petit vin.

Oh, silly me ! Silly, silly me ! Adică la pet-uri nu ţinem, cum ar veni, încercaţi după colţ. Da, mi-am luat-o pe măsură. Dă şliboviţa-ncoace, na fernetu şi la mulţi ani ! Ce mai, gata, eşti mort şi hai diridam, afară cu tine. Nas în jos şi stare acută de ruşine subpământească, ce să mai spui, ce să mai repari după aşa o gafă de proporţii astrale… Şi atunci, cu vocea spăşită a dimineţilor scoase la tablă cu lecţiile nefăcute, se-ncearcă un:

– Si Monsieur veut bien me conseiller, alors…

Ceea ce-nsemnează, mezami, nici mai mult, nici mai puţin decât anamneză doftoricească-n toată regula, iar în douăzeci de minute spui tot, ca la cabinet. Pentru că – v-am mai spus – l’accord parfait nu se opreşte la armonia vinului cu bucatele. Oh, nu. E ani-lumină mai mult de-atât: imponderabila delectare a intimităţii, reverenţa gracilă a prieteniei, didascaliile protocolare ale unui dîner d’affaires sau hăhăiala festivă a bacchanalei explozive, fiecare stare de suflet, clipă, circumstanţă sau lumină se-mbină cu un anume vin, şi nu altul.

Alors, je vous conseille ce „p’tit” rouge, auzim, mais vous m’en direz des nouvelles.

Vin austriac, aha. Cu convingerea dublei, dar pe deplin meritatei pedepse pentru afrontul de care am fost în stare, luăm, plătim, mulţumim. Dar vai şi evohé ! Înăuntru se ascunde nu pedeapsă, oh, nu, ci divină răscumpărare kaiserlich und königlich: însăşi Panonia mângâiată de căldura verii.

Eticheta e sobră, zugrăvită în stricteţea şi cumnţenia culorilor alemanice şi pe ea citim, alb pe roşu, Red. Deasupra, Vintage 2008 şi Heinrich. Alles klaar, atât, nimic din farafastâcurile şi filigranurile bordeleze ori burgunde. Soiuri, trei: melanj savant de blaufränkisch, Saint Laurent şi zweigelt, ăsta din urmă fiind încrucuşarea primelor două. Sobrietate pe dinafară, dar ce contrast cu ce turnăm în pahar !

Roba: rubiniu vivace cu mici scăpărări violine

Aroma: adevărat foc de artificii, în care parfumul de cireşe pietroase se amestecă cu alte fructe roşii si mirodenii

Gustul: neastâmpărat cât trebuie, rustic cât trebuie şi flamboaiant cât trebuie; taninuri dandy învăluite-ntr-un discret boisé

Iar despre final, aşa să spunem: le silence éternel de ces espaces infinis…

Haidi, gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

 

Pe care… l-am băut (N° 18), cu berbecuţul lui Anaid

Babelor, mezami, mă copii,

 

Din Haut-Médoc, unde vă lăsasem data trecută, tragem astăzi cu puls gourmet şi cu neruşinată, compulsivă dar pe deplin asumată fericire, o diagonală către un alt epicentru de drept divin al viilor bordeleze şi al ducatului Acvitaniei, anume către Castillon.

 

Suntem în paranteza dintre malul drept al fluviului Dordogne şi porţile Périgord-ului, iar mintea duce instantaneau către Aliénor d’Aquitaine, fâşneaţa aia intrepidă, hărăzită cu o frumuseţe celestă şi un incompresibil talent uneltitor, rând pe rând regină a Franţei şi a perfidului Albion şi faţă de care votre humble narrateur nutreşte un afect de-a dreptul nemăsurat. În vremurile alea capeţiene, piezişe şi urgisitoare de secol doisprezece, Aliénor d’Aquitaine reuşea să facă table rase din toate convenţiile şi convenenienţele timpului, ale curţii şi ale circumstanţelor genealogice. Nepoată de trubadur, cruciată, regină, amantă clandestină, femme politique avant l’heure, şi-a scris destinul la răspântiile istoriei, cu suava curtoazie a descăpăţânării sângeroase şi eleganţa perfidă a otrăvii, cu un prolific instinct matern şi cu rafinamentul unei minţi sclipitoare.

 

Castillon, deci. Sau, mai bine zis, Castillon-la-Bataille, fiindcă mai bine de două secole după moartea lui Aliénor, în 1453 – anul căderii Constantinopolelui, heh – bătălia de aici punea capăt sângerosului război de o sută de ani, iar după veacuri de geometrie variabilă gen dă-mi-o-mie-na-ţi-o-ţie între englezi şi francezi, Acvitania revenea definitiv celor din urmă. Şi bine făcea.

 

Gata, haidi să citim ce scrie pe etichetă: Château Joanin Bécot 2008, Castillon – Côtes de Bordeaux.

 

 

Bécot e însăşi podgoreanca en chef, Juliette, vigneronne cu har şi pedigree, taică-său fiind alt mare creator de vinuri, el e ăla care face Beauséjour Bécot. Vinul nostru de azi, Joanin ăsta, e un roşu sec, un asamblaj bine drămuit de Merlot (75%) – rege în regiunea asta – şi de Cabernet Franc (vă repet, să nu carecumva să-l confundaţi p-ăsta cu fiu-su, cu Cabernet Sauvignon, că e crimă de lez-majestate).

 

Roba e de un grenat profund, dens şi susţinut

 

Aroma: explozie olfactivă de căpşuni, zmeură, fragi, dulceaţă de prune, mirodenii furişate şi margine de pădure

 

Gustul: echilibru funambulesc între rotunjimea, taninurile de mătase voluptuoasă şi paleta aromatică fructiferă a Merlot-ului şi supleţea gracilă, tramă fină şi elegantă a Cabernet-ului Franc, cu toate cele de mai sus, coafate de un boisé – stejarul baricurilor, mă copii – de toată frumuseţea

 

Finalul e prelung şi tandru şi haidi să vă mai torn, bis repetita ştiţi voi ce

 

Beţi cu măsură, vedeţi voi cu care,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 17) : un premiu meritat

Da, mă babelor,

Marele premiu merge la domnişoara Mimi. Lauri, podium, standing ovation, confetti, şampanie, fanfară, poze pe scara avionului, contracte grase, tricouri cu dedicaţie, fundaţia Mimi, flacăra olimpică, brelocuri, copii pozaţi cu Mimi, bulevardul Mimi fost Dacia, noul Austin Mimi 1.8, 16V.

Fincă a găsit prima şi v-a mai dat şi un hint în plus, şi da, mulţi spun că e mai interesantă cartea decât filmul. Dacă tot nu v-aţi datără seama, e vorba de Fahrenheit 451.

Mai iau premiu domnişoara Corina, Afanasie Inorogovici Piticugrasov (cu menţiunea sto gram în ascunzişul din masă), Dan Sukhoi (pe credit), noul cititor care se ştie (cu menţiunea „Sufferin’ succotash!”), Petronia (cu menţiunea Petronia), draksor (cu menţiunea închis pentru renovare), cârcotaşul imobiliar (cu menţiunea la mansardă), Noemi von Kronstadt – Marx (cu menţiunea The Shorts – Annabelle, la plus belle fille de Bruxelles), iTaci (cu menţiunea fără menţiune), litera A (cu menţiunea Olympic ’64)  şi Raluca, printr-un miracol şi prin preajmă. Şi toţi pe care i-am uitat.

Monorail-ul ăla cu care se dădeau Julie Christie şi Oskar Werner (adică Guy Montag: Montag fincă ieri era luni, ja ?) chiar a existat. L-au făcut franţujii de la SAFEGE prin 1963 – construiseră un kilometru jumate de linie la Câteauneuf-sur-Loire, unde-l încercau – şi parascovenia chiar era să devie metrou parizian, pe o parte din traseul liniei opt. Aia mov, mă. N-a fost să fie, păcat. Au pus japonezii ideea-n practică la ei acasă, hai diridam şi sayonara. Peste ani de zile, vagonul ajunsese pe post de dependinţă şi coteţ în curtea unui răzeş franţuz; nişte entuziaşti l-au luat pe cinjmii de franci ca fier vechi şi l-au cărat la o unitate militară, cică să-l restaureze. N-a fost să fie: a.m.r. zero, hai liberare, unitatea s-a cărat, ciuciu vagon, casare, nici ăia de la URACA nu-l mai repară. Poza e luată de aici.

Iar casa e aia unde stătea Montag cu nevastă-sa (nu mai ştiu cum o chema, ăăă… Aa, da, Linda – Linda, you’re absolutely fantastic !), jucată tot de Julie Christie. Cică e de vânzare, merită ca rezidans segonder. Poza ciupita de aici. Fancy, numai că gazonul ăla e cam părăginit.

Gata, hai, să vie premiile ! Începem cu vinul şi scriem aşa:

Chiar şi pe vipia lipicioasă şi de sufleţi sleiţi a verii din Principate, cea care-mpinge cu puls proletar pulimea estivală afară din casă către hidratări ventripotente la umbra unei beri, preacinstitele noastre obrazuri boiereşti se răscumpărau cu fason şi dichis, criteriu şi panaş – a se citi l’art et la manière – la lumina unui pahar de vin. Jamais homme noble ne hait le bon vin, spunea Rabelais, iar astăzi, cu voluptatea conspirativă a saturnaliilor de budoar, am să vă torn în pahar un Grand Vin de Bordeaux. Pentru că pelerinajul de azi într-acolo e menit: către viile bordeleze, şi mai precis în Haut-Médoc, fief al bunului rege Henri IV.

În polisemia aiuritoare de parfumuri şi gusturi care înseamnă Bordeaux, vinurile de răsfăţ solar din Haut-Médoc au rasă, putere şi eleganţă de pur-sânge, complexitate, rafinament şi generozitate, toate învelite într-o cuminţenie aproape serafică.

Vinul ăsta de azi, mezami, aproape că era să nu fie, pentru că după prăpădul filoxerei de la sfârşit de veac nouăsprezece, altă pacoste avea să pustiască aproape de tot viile prin partea locului. Prin 1923,  auzi dumneata: apropitarul de atunci, contele Tchernoff, rus cu sânge subţire, minte la fel şi apucături de cavalcadă de stepă, a şi-a pus în cap să crească el vaci în loc să facă vin. Numai că solul ăla neprimitor de pietriş, argilă şi calcar nu lasă să crească decât via. Şi ce vie, le hasard fait bien les choses, nu-i aşa ?

Dar să citim: Château Larose – Perganson 2000. Haut-Médoc. Cru Bourgeois, se-nţelege. Alcătuit simbiotic după didascaliile de alchimişti ale vrăjitorilor creatori de vinuri de acolo: vreo 55% Cabernet Sauvignon şi restul Merlot. Primul aduce matricea complexă, forţa, cuminţenia şi longevitatea, iar Merlot-ul, fruct, prospeţime şi rotunjime.

Odată scos din pimniţă şi trecut cu băgare de seamă în carafă vreo trei ceasuri, gata:

Roba: Rubiniu sprâncenat, dar vivace şi sclipitor.

Aroma: stare instantanee de vrie plată în răspântia dintre veacuri: foc de artificii şi festival de fructe roşii, cacao, prune uscate şi o notă furişată de lemn-dulce.

Gustul: putere, rotunjime şi generozitate, taninuri topite catifelat, un boisé discret.

Finalul: prelung şi absolut în afara vremii, bien-être ingenuu şi vorba franţuzului: on a volé la cuisse de Jupiter !

Haidi gata,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 16) – premiul lui Felix

 

 

« Vreau ca vinul slujbei mele să fie bun, spunea un preot, fiindcă nu vreau să mă strâmb în faţa Domnului când mă-mpărtăşesc » (Léon Abric)

Babelor mezami, mă copii,

Azi se cuvine să punem cununa de lauri peste fruntea bravului centurion ce se cheamă Gabrielus Pauperus Felix pentru că el a fost ăl mai aproape şi mai aproape dintre toţi de răspunsul la ghicitoarea pe care v-am dat-o vineri, chiar dacă vizibilitatea era redusă. După cum am promis, avem să-l răsfăţăm cu una din cele mai desăvârşite şi mai divine licori musiualexandreşti. Na.

Vinul ăsta, mezami, a venit ca o neaşteptată şi cosmică răscumpărare ; it saved my day, sau – cu voia voastră – it saved my dog day. Şi dog day era, oh, my droogies. Căniculă asasină cum franţuzul se vaită cu patos majuscul că cică nu s-ar mai fi văzut – mvaai şi oh-là-làà – de un secol, arşiţă care te jupoaie de viu şi care te-mpinge să te despoi până şi de sufleţi. En conséquence, cu mintea la exorcismul cuiului care pe cui se scoate, plecat prompt în vipia amiezii mari şi-n răspărul ultimului dram de luciditate (a se citi unde-ieşi-mă-pă-căldura-asta) după leac şi fluid vital. Et voilà :

Romanul în Galia spunea aşa : « Saxeolum optimum vinum », aşa că fix acolo vă duc : la Seyssuel, epicentru al viilor rhodaniene, diacritică geografică şi semiton angelic între stiff upper lip-ismul blazat al septentrionului monocord şi faconda de răsfăţ solar a Mediteranei. Suntem în acea paranteză serafică dintre malurile Rhônului şi Alpi, acolo unde primii prin preajmă au fost allobrogii – celţi de compostură sprâncenată, fulminant zel belicos şi nemaipomenit talent podgorean. Aşezarea lor de vază – la o zvârlitură de băţ de Saxeolum – se chema Vienna, după cum primul o pomeneşte – poftim – chiar Iulius Cezar, în De Bello Gallico. Sau ουιεννα, după Strabon, ori Βιεννα, după Plutarh. Înainte de asta însă, prin 121 înainte de Hristos, Quintus Fabius Maximus (alt Fabian ? heh) îi îngenunchea pe allobrogi, făcând din bărbăţia lor renume şi titlu de onoare, fiindcă de-atunci avea el însuşi să se numească  Allobrogicus. De unde Fornix Fabianus, la Roma. Să aibă şi el arcul lui de triumf, cum ar veni. Poza castelului e luată de aici, unde mai sunt şi altele, toate creditele autorului).

Pe romani însă avea să-i subjuge – à leur tour – via allobrogilor. Vitis allobrogica, cea care le smintea simţurile cu cel mai bun vin pe care-l băuseră vreodată ; de unde şi sintagma de mai sus. Dacă nu mă credeţi, ask Pliniu. Pe ăl Bătrân.

Peste o cratimă cam de o mie de ani mai târziu, castelul de la Seyssuel intra pe mâna unui anume Guy de Bourgogne, arhiepiscop de Vienna (nimic de-a face cu ducii burgunzi). Deh, în vremurile alea capeţiene, tăioase şi contondente, parte-şi făcea cel care aduna şi toată lumea ştie că agoniseala şi chiverniseala erau adjuvante serioase ale autorităţii ecleziastice. Câtăva vreme mai târziu, Guy de Bourgogne al nostru primea coroana papală la Vienna – civitas sancta – şi, la 69 de ani, devenea Calixt al doilea.

Pentru Calixt, indulgenţa papală putea să-nsemneze orice, de la  sarcasmul vindicativ al scenei plimbării unui antipapă proaspăt mazilit – Grigorie al optulea – înfăşurat într-o piele însângerată de bou şi arătat mulţimii călare de-andoaselea pe o cămilă, şi până la Sicut Judaeis. Ecleziastic profund şi pătimaş – lui i se datorează ceea ce este azi pelerinajul la Compostela şi (lui mai mult decât oricui) celibatul preoţilor catolici – Calixt era totuşi de o şiretenie dusă cel puţin până acolo unde-şi ridica privirea. Trăgător îndemânatic şi impenitent de sforării, uneltitor hărăzit cu un fler al profitului de o colosală ascuţime, Calixt îşi strecurase suveranul în buzunar, pe Louis VI le Gros, pe care-l însurase prompt c-o nepoată de-a lui. Mariaj, pare-se, din cele mai fericite.

Louis VI le Gros, sau le Batailleur, rege pe cât de bătăios, pe atât de bonom şi jovial,  a fost primul – zice-se – care a pronunţat cuvântul… Franţa, nemaivoind să fie doar rege al francilor, după cum îi scria lui Calixt, ci al unei ţări pe care aşa a numit-o. Franţa. Şi ca să vedeţi cât de mică e uneori lumea marii istorii, Louis VI avea să-şi însoare mezinul, pe Louis al şaptelea, cu cine ? Cu fâşneaţa aia de Aliénor d’Aquitaine, despre care am mai pomenit. Ask Petronia.

În 1401, castelul era al episcopului Thibault de Rougemont, cam până când gentilomii campaniarzi de Montcarrà l-au făcut fărâme. Refăcut, a fost mereu miezul zavistiei între moştenitorii tronului şi arhiepiscopi, asta până la recunoaşterea ca suzeran a lui Louis XI de către arhiepiscopul de atunci al Viennei, Jean de Poitiers. Ce folos c-au căzut la-nvoială, castelul n-avea să scape de prăpădul hughenot şi de-atunci, aşa a rămas.

Gata, hai să ne întoarcem la premiu. Un vin subtil şi rafinat, iconoclast şi jucăuş, un vin de jouisseur et de plaisir immédiat, mezami, desăvârşit contrapunct între nobleţea soiului ăstuia, viognier (mai ţineţi minte ?), modestia etichetei, savoir faire-ul lui musiu Louis Chèze, vertijul neprimitor al colinelor abrupte şi sărăcăcioase unde e plantată via şi splendoarea care se ascunde în sticlă.

Roba: Auriu delicat şi jaune paille, culoare sprintenă de vin tânăr şi care musai se bea tânăr

Aroma: flori şi fructe: pere bergamote, piersici, caise, trandafiri, irişi, salcâmi, violete…

Gustul: rotund şi pomădat, în care se regăsesc toate cele de mai sus, plus o notă discretă de turtă-dulce.

Finalul: Dieu veut que nous vivions au milieu du temps dans l’attente perpétuelle de l’éternité (Bossuet).

A, răspunsul la ghicitoare ? Bucata dintâi, trasă dintr-o tetralogie, se cheamă Warlock şi e pe al doilea – şi, zic io, cel mai reuşit – disc al băieţilor de la Caravan, emblemă a rock-ului progresiv, mai precis a nucleului de la Canterbury. 1970, heh. Într-a doua îi auzim pe amicii lor de la Hatfield and the North.

Gata, hai,

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

Pe care… l-am băut (N° 15) – premiul promis

Babelor, mezami, mă copii,

 

Le vin est le reflet du degré de raffinement d’une civilisation. Il dépend de ceux qui le font et de ceux qui le boivent (Denis Dubourdieu)

 

Premiul – vin de pohte supţiri şi preacinstite feţe- e o găselniţă care se datoreşte până la soare şi-napoi şi-ncă-nmiit pe atât unui pssst ! vesperal, primit furtiv şi cu solidaritate de castă – a se citi entre connaisseurs – în căuşul urechii la ceas de fereală. Altcumva spus, du bouche à oreille, specialitate conspirativă cu desăvârşire galică şi faţă de care franţuzul, fiinţă pişicheră care cere să i se dea în gura mare dar nu dă decât şoptit, nutreşte un afect fără de măsură. În traducere puţin subversivă s-ar scrie cam aşa : auzi, vezi că au băgat acolo, ştii tu, fugi repede. Corolarul fiind, de bună seamă, zi-i că vii din partea mea.

Aussitôt dit, aussitôt fait. Şi iată-ne reveniţi cu trofeul, que voici :

 

 

Când vine vorba de vinurile bordeleze, lăsând la o parte deserturile licoroase – spre o pildă – din Sauternais, orişice amateur non averti jură instinctiv pe roşu, cu vervă şi aplomb. Grand péché par omission, mezami :  a nu pomeni  de minunile albe seci de acolo însemnează o vină aproape imprescriptibilă, aşa că azi vă duc în fieful gascon al năzurosului rege Henri IV şi al veşnic nehotărâtului papă – şi podgorean – Clement al cincilea, pe valea Cironului, râul-poet tulburat de lacrimile reginei Margot.

Depuis sa naissance en forêt,
Le Ciron frôle, sans arrêt,
La pinède et la terre noble.

Et de cet agreste parcours,
Il a su garder deux amours:
Celui du pin et du vignoble.

….

Impénitent original
Sous son firmament de verdure,

Somptueux comme un dais royal,
Il néglige toute aventure

Car le Ciron est un poète
Du classicisme le plus pur;
Et les caprices qu’on lui prête
Ne sont que bulles dans l’azur.

Si, sur son chemin, il s’amuse,
Puis fonce, à flots désordonnés,
Sous les moulins, c’est que les muses
Adorent les chants alternés.

 

Suntem la Pujols, unde maître des lieux e Denis Dubourdieu, mare şaman, alchimist şi îmblânzitor al viei şi regele de necontestat al elixirurilor albe bordeleze, omul sub mâinilie căruia reţetarul se preface într-o suavă hagiografie a vinului, scrisă cu litere de aur viu.

Clos Floridène însemnează adâncul mister simbiotic între cuminţenia, generozitatea şi rotunjimea sémillon-ului, verva, neastâmpărul şi exuberanţa şi eleganţa princiară ale sauvignon-ului şi gracilitatea muscadelle-ei, toate alcătuite savant într-o serafică şi desăvârşită eufonie.

Roba : aur vechi cu scăpărări furişe de chihlimbar. Ambre, les métamorphoses de l’amour. Sau, cum spunea Anatole France : Le vin qui brillait dans son verre ainsi que l’ambre liquide…

Aroma : corn al abundenţei pe pervazul minţii şi sentiment acut de neruşinată efracţie: merişor, fân proaspăt cosit, salcâm, lemn de trandafir, miere de albine, ceară, nuci verzi… să mai spun ?

Gustul : caracter franc şi vivace, tout en rondeur, un zest de mineralitate şi o notă discretă de migdale afumate.

Finalul : Tout n’est qu’ordre et beauté, luxe, calme et volupté. Baudelaire.

Si ca dezmăţul să fie dezmăţ, poftim şi clătitele promise marca M.A. Marx, cu care vinul ăsta merge absolut smintitor.

 

 

Ăhm, acuma, ăăă, să vă spui răspunsul la ghicitoare. Am cătat mult ca să găsesc ceva, pentru că de fapt aveam doar chef să dau un premiu şi să bem ceva, că de mult nu prea… Poftim, moneda de douăj’ de cenţi de euro trebuia să fie italiană. Unii o vroiau mahmudea, alţii shilling, alţii fisă de tonomat, alţii deh. Ce-aţi avut, bre ? Italiană fincă pe dosul ei stă o sculptură de-a lui Umberto Boccioni (Forme uniche della continuità nello spazio). Umberto Boccioni, futurist italian. Da ? Daaaaa. Bun. Clipul Radio Gaga – v-a spus anda, de-aia premiul merge la ea, mai întâi şi-ntâi de toate – e inspirat zdravăn din Metropolis-ul lui Fritz Lang, unde toată arhitectura e a lui Antonio Sant’Elia, alt futurist italian, camarad de spumoase şi efemere nebunii. Despre futurişti o să mai vorbim, poate, altă dată, că ne lungim.

Aşa. La cine mai merge premiul ? La Anaid, fincă Focşani, la Ani fincă workshop despre pluralul sfârcului, la litera A mare pentru că mulţumiri şi musai à la prochaine, la Dragon că s-a lăsat păgubaş ştiind că sunt maniac, la Noemi K.u.K. von Kronstadt-Marx pentru că Marie Laurencin şi atâtea altele, la doamna Pinguilde cu sărut-mâna pentru coroniţă, la Petronia pentru cuadratura cercului, la varzadecultură fincă j’aime la choucroute – merge cu un Riesling alsacian, la julia fincă gaga în materie de vinuri şi fincă are un blog ameţitor. Şi la Veta Marx fiindcă şi-a reparat matricea. Şi la toţi pe care i-am uitat fără să vreau, fireşte.

Aidi, gata.

Fiţi cuminţi,

Vă pup.

 

 

 

 

Pe care… l-am băut (N° 14) – premiul rokssanei

Comme de toute chose, il y a un secret du vin ; mais c’est un secret qu’il ne garde pas. On peut le lui faire dire : il suffit de l’aimer, de le boire, de le placer à l’intérieur de soi-même. Alors il parle. En toute confiance, il parle (Francis Ponge)

Babelor,

Vinul ales e un roşu. Ne-ntoarcem la Graves, epicentru bordelez pentru care ştiţi că nutresc un incompresibil afect. Graves, cea dintâi podgorie acvitană, zice-se. Là où tout a commencé, dacă aţi fost atenţi şi aţi luat notiţe. Graves, acolo unde însuşi Papa de la Roma trăgea vin, ronţăind smaragde sfărâmate în chip de leac şi elixir, după ce-şi troca îndeletnicirile ecleziastice pe propria-i parcelă de vie şi tiara cu trei coroane puse una peste alta pe veşmintele de podgorean. (Clement al cincilea, nu-i aşa, Petronia ?). La Graves s-au scris primele litere de nobleţe ale vinului de Bordeaux, iar acum vreo nouă sute de ani dezgheţata şi intrepida Aliénor a Acvitaniei, năpârstoacă celestă şi cruciată cu menestreli în jur îi ameţea deja pe engleji cu licorile de acolo. Cam cum spunea de curând Catherine Bugnard : Pour que le vin fasse du bien aux femmes, il faut que ce soient les hommes qui le boivent. Heh, perfidul Albion încă se dă-n vânt după divinul french claret

Dar să citim :

Château Rahoul 2004, Graves. Grand vin de Bordeaux

Toponimia ne aruncă în 1646, când vinurile în Franţa aveau deja gust de soare, vorba domnului Moore. Şi cum altfel, când suntem pe timpul – încă şubred, ce-i drept – al regenţei lui Ludovic al XIV-lea, al preacinstitei hahalere de Mazarin şi al frondei princiare… În anul cu pricina, le chevalier Guillaume Rahoul punea să i se ridice acolo o tihnită şi cochetă chartreuse, bucurându-se de o ralonjă funciară campestră. Pe blazonul lui – à trois fleurs de lys – citim : Lilio fidelis. Fidelitate florii de crin suverane. Crin ? Nu cumva e vorba de irişi ? Poate o să mai vorbim de chestia asta, fiindcă legendele pierd urma simbolului regalităţii franceze între crinolinele capeţiene şi năvălnicia merovingiană…

Gata, haidi să ne-ntoarcem la vinul nostru. Asamblajul  respectă întru totul typikonul meşteşugului locului (vreo 70% merlot, vreo 25% cabernet sauvignon şi restul cabernet franc plus petit verdot), iar din alchimia asta iese un vin puternic, corpulent dar rafinat, elegant, de rasă seniorială şi spijă cavalerească. Destupăm şi lăsăm licoarea să respire vreo două-trei ore în carafă. Puis on y va :

Roba : scăpărările rubinii atât de tipice vinurilor de aici, coafate de inconspicuous purple twinklings care mângâie privirea à contre-jour

Aroma : o colosală stare de oglinzi paralele, de efracţie voluptuoasă şi pe deplin asumată : supradoză de délice aux fruits rouges şi plus un filigran de prună uscată

Gustul : atac suplu, tout en finesse, caracter puternic dar taninuri mătăsoase, rontunjime mângâind palatul, echilibru aproape funambulesc, din nou şi iarăşi et encore des fruits rouges plus un zest de boisé dozat la perfecţie

Finala : bis prelung în care răsar delicate arome campestre, resort sinestezic în acorduri baroce :

Fiţi cuminţi,

Vă pup.