Vise.

Babelor,

Asta e o postare serioasă. Mi se mai întâmplă, mai ales când mă doare capul ca acum.

Vise. Avem vise. Nu în somn, ci aşa, pur şi simplu. Visăm să ceva. Să facem ceva, să dregem ceva, să nu-ştiu-ce. Dar de fapt visele sunt, ca şi amintirile, ceva de moment. Nu visăm să fim într-o stare sau situaţie anume pentru opt ani, sau pentru nouă luni. Visăm la ceva ce ar putea dura câteva secunde, poate câteva minute, în cel mai bun caz câteva ore: visăm să dăm golul decisiv în finala campionatului mondial de fotbal feminin, visăm să mergem cu cineva undeva (sau cel puţin eu asta visez, pe mine la volanul Suburbanului, cu David Bowie cu zece ani mai tânăr, mergând pe autostrada Soarelui înspre mare), visăm la un sărut, o atingere, o senzaţie (eu cântând Ziggy Stardust pe Wembley, de exemplu, şi publicul în delir).
Şi? După fiecare asemenea moment, vine altul. După ce dau golul, mă felicită careva, vine Băsescu să mă laude, trebuie să dau zeci de mii de interviuri în care să spun acelaşi lucru („Am oprit mingea pe piept, m-am uitat dacă vreo coechipieră e mai bine poziţionată, nu era nimeni, apărătoarele se îndreptau hotărâte către mine, deci am lăsat mingea să cadă şi am şutat nemilos la vinclu”), trebuie să declar câţi bani am primit pentru golul ăla şi pentru interviuri, trebuie să mă duc la emisiuni de căcat, trebuie să suport bătăi pe umăr la MegaImage, etc. etc. etc.
Sau chestia cu Bowie: mergem la mare, totul e bine şi frumos, autostrada pustie. Dar dacă am o pană de cauciuc? Adio vis, dă-te Rhetto jos şi fă pana, că Bowie nu vede cu un ochi şi dracu’ ştie dacă nimereşte şuruburile alea de la roată. Şi nici cricul nu poate să-l folosească, că nu vrea să se murdărească pe mâini.
Iar despre concert nici nu mai spun: după vin unii să mă felicite, cineva varsă din greşeală un pahar de bere pe rochia mea şi să te ţii sudălmi şi nervi şi furie, şi deci adio ditamai momentul de glorie.
Dar totuşi fără vise viaţa nu are nici un farmec. Adică să nu ştii decât starea în care tocmai eşti, şi să nu ai nici un ţel, fie el şi compus dintr-un singur moment.
Boring.
Şi complicat, totul.

Vă pup,

Rhetta

Un vis urat devenit realitate

Babetelor si stimati vizitatori,

iata, in urma cu ceva zile va aduceam la cunostinta un vis de-al meu, pe care la timpul respectiv l-ati considerat oribil, dezgustator si asa mai departe si pe care v-ati grabit sa-l interpretati luandu-va dupa niste dictionare de vise care s-au dovedit a fi de cacat.

Eu v-am spus de la inceput ca visez exact ce se va intampla. Drept dovada ca asa a fost. La sectiunea lung-metraj a castigat ultimul deasupra liniei un film numit Portrete in padure care, banuiesc eu, e ala despre care se vorbea in juriu in visul meu. Iar domnul cu capul patratos nu poate fi altul decat dl Mungiu care, am aflat din ziare, chiar a dat cu pumnul in masa la conferinta de presa in care s-au anuntat rezultatele.

Pentru detalii, cititi aici:

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/842170/Concursul-CNC-contestat-de-Mungiu/

Asa, ca sa nu mai interpretati dupa carti tampite visele mele.

Va pup