After party cu babă. Cartea a treia

Babelor,

Primăvara lui ’42. Encore et toujours artistă de şantan, Frosa îşi croise în răstimp un nom de scène – Yvona – şi le zicea cu sufletu şi cu vocea ei aspră de tenor (trăgea deja în piept vreo două pachete pe zi pe vremea aia) la terasa Cazaman, aflată undeva între Vitan şi Calea Dudeşti. Aici apăru-ntr-o seară la bere şi varieteu maiorul ăla, Wilhelm von-ceva-de-sânge-supţire, ferchezuit, pomădat şi în ţinută de gală, flancat de nişte kameraden. Fante de tobă şi drum de seară cu bucurii la pat lat, îşi zise Frosa cu inima volatilă şi-un oftat în afara vremii, ochindu-l pe belatru. Dulce şi frumoasă eşti, ţărişoara mea, da’ dacă e să mor pentru tine, am să mă jertfesc toată şi-am să mor în braţe de cuceritor, să fie primit… Îşi scuipase-n sân şi după antract i se aşezase maiorului pe genunchi ca să-i cânte cea mai răvăşitoare şi mai sfâşietoare şi mai deferlantă Lili Marleen pe care neamţul avea s-o audă vreodată. Bouche bée, Wilhelm se topise cu tot cu scaun, cizme, eghileţi, onoare, regulament, rezervă şi blazon. Iar din seara aia Frosa avea să-i devie laolaltă muză, egerie şi raison de vivre, scăldată în blănuri scumpe, şiraguri de perle, parfumuri, şampanie şi sumedenie de alte delicii hedoniste cu care drăguţu de Vili o cadorisea princiar. În toamna aceluiaşi an ’42 Vili o suia pe Frosa-n tren, direction Paris, convins c-avea s-o urmeze la câteva zile, după ce va fi isprăvit de rezolvat ultimele amănunte ale unei detaşări de mult ticluite la kommandantura din place de l’Opéra. În loc de asta, ticăloşenia cinică şi absurdul războiului îl procopseau cu ordin grabnic de misiune fix dincolo, pe frontul de răsărit, de unde n-avea să se mai întoarcă…  Zvârlită brusc în ceaţa nesiguranţei, viaţa pariziană a Frosei începea aşadar sub auspicii nu tocmai milostive. Dar despre asta, cu alt prilej…

Păşeam deci din vestibulul lui Tante Constance în salon, unde Frosa umpluse deja o scrumieră aşteptând să mă-mbrătişeze…

Să scapi de nestăvilita urgie pupătoare a Frosei avea să se dovedeasca, precum de fiecare dată, mission impossible. Când se năpustea în picaj, deschizându-şi larg braţele primitoare cu un « îîîîînger nevinovat ! », al ei erai, gata. Nici o scăpare, inutil să cauţi înfrigurat să-te eschivezi cu un baise-main. Totul era să nu te pierzi cu firea, să-ncerci ramâi întreg şi mai cu seamă să ai de ce să te reazimi după ce te-nşfăca de gât ca să-ţi aplice prompt pe obraji două sonore, băloase şi seismice ventuze faţă de care sferele de Magdeburg păreau jucărele de plozi. Aşa că foutu pour foutu, îmi zisesem când aflasem că are să vină şi ea la Tante Constance, măcar să-i dau un prilej onorabil să mă trimită drăgăstos în corzi şi să-i aduc ceva. Ce ? Găsisem, după cotrobăieli care ţinuseră o după-amiază întreagă prin arrière-boutique-ul anticariatului lui Kevork Gurdjian, o splendoare de fume-cigarette din argint (taille opéra, excusez du peu !) şi dădusem fuga la Donenfeld, bijutierul, ca să-mi graveze – quoi d’autre ? – iniţialele LM pe el. Splendidă lucrătură.

Întind cadoul, mă las pupat, scap ieftin : şifonat, niţel groggy, dar en un morceau. Frosa, cu buzele ţuguiate, trecuse la miorlaielile sclifosite ale uzanţelor : Mvuaaai, Alexandre, zău aşa, da’ nu trebuia sa te deranjueeezi, dragă. Aaaah, mais t’es fffffou, dis ! LM ? LM ? Mvuaaai, spleeendid… şi dă-i, şi dă-i. După care, cu palma dreaptă dusă la inimă, începu : Wie einst Lili Maaaaar-leeeeeen? Ai încoa’, Tănţico, vino să vezi… Ah, Alexandre, suntem noi la vârsta patinei, da’ zău, ce tinere ne faci să ne simţim…

Replică du tac au tac a Tănţicăi :

– Mhmpft. Pârţ. Fandoseli. Mă, da’ proastă mai eş’, mă Froso… care patină, mă ? Tu nu te uiţi, mă, stafidito, că ţi-a chelit până şi peruca, başca vulpea aia chioară de la gât… şi tu te tot miorţăi ca o domnişoară de pension ? Auzi la ea : thun-tem-la-vâr-thta-pa-ti-nei-nia-nia-nia… vezi că ţi-ai uitat placa acasă-n paharul de pe noptieră. Cu tot cu gingii, uofff. Vârsta coclelii, Frosoooo, la aia eşti. Cocleală, nu patină. Compris ? ‘Aidi, întinde paharu’ ăla, că nu se cade să stea gol.

Clipă în care soneria zbârnia scurt, de trei ori. Era Oscar…

(à suivre…)

‘Aidi, fiţi cuminţi

Vă pup.

 

After party cu babă. Cartea a doua

Babelor, mezami, mă copii,

Acum vreo câteva zile carevasăzică, tenue de soirée exigée şi vizită la Tante Constance, care-mi făcuse dinainte ştiut că trebuiau să mai vie Frosa şi Oscar. Pour ma tante, nici o entorsă de la tabieturi : o eeenoooormă cutie plină cu bomboane de şocolată şi alte cosmogonice cofeturi de la Maiffret (sur commande, se-nţelege), o sticlă de Vieil Armagnac millésime ’73 şi două duzini de trandafiri albi. Două duzini, niciodata fără soţ (doişpe, puiule: nouă pentru glastră, unul pentru poza lui Tăchiţă, unul pentru a lui Lucică şi unul pentru reverul de la mantoul de vizon, să crape de invidie tot borfetul ăsta necopt şi şleampăt şi să treacă şi moartea pe trotuarul ălalalt când mă vede la pas pe Boul’ Mich’).

La orele douăzeci pétantes, împingeam butonul soneriei.

– Dans les bras de ta vieille tante, vite… Ah, Alexandre dragă, cum mă răzgâi tu pe mine, micule… ’Aidi, dă fulgarinu-ncoace. Aa-şa. Vezi c-a venit şi Frosa, e-n sufragerie. Oscar tre’ să pice şi el d’une minute à l’autre.

În salon, voilà Frosa, oploşită plenipotenţiar într-un jilţ, pufăind cu sete dintr-o ţigară palmată soldăţeşte căreia îi rupsese ca de obicei filtrul, în mâna ailaltă c-un pahar de Porto alb. Leat cu Tante Constance, Frosa – Euphrosine Janco, după cum se fandosea – se născuse Eufrosina Iancu, a opta fiică a unui băcan care avea pignon sur rue pe undeva prin Bariera Vergului. Sătul de prostiile Frosei, burtăverde de ta-su o expediase prompt de-acasă cu un şpiţ balistic în derier în ziua în care aflase că poama rămăsese grea cu un acordeonist din Rahova, un terchea-berchea care-i băgase-n cap c-are talent cu vocea. Scuipaţi, cenuşă-n cap, onuare jicnită, huo, ce-o-să-zică-muşteriii-acuma… bref. Qu’à cela ne tienne : pişcată de bâzdâcul liric, Frosa era hotărâtă să devie şanteuză şi aşa şi făcu. Născu, dădu plodul la-nfiat şi luă calea birturilor şi a altor stabilimente periurbane de pierzanie etilică, rotunjindu-şi sfârşiturile şubrede de lună cu câte-o bancnotă înfiptă-n decolteul de cariatidă aplecat cu patos pese mesele uvrierilor de la Malaxa sau Lemetru cărora le-nmuia sufletul după tură cântându-le de inimă albastră şi pelin. Ajunsese totuşi să-şi facă un nume şi cum le monde est petit, se văzu într-o zi tocmită să cânte la un bal masqué organizat de Tante Constance în viloiul din Uranus, chiar a doua zi după cele patruzeci de văl negru trecute de la moartea lui Tăchiţă. Aşa se cunoscură şi de-atunci, Frosa avea să devie une habituée de la maison, fără să lipsească de la nici o fandacsie. Asta până prin primăvara lui ’42. A l’époque când, dupre cum se ştie, cizma teutonă boncăluia allegro în cheie cazonă în buza caldarâmului bucureştean, Frosei i se aprinseseră călcâiele după Wilhelm, un maior neamţ din ministerul propagandei…

(à suivre…)

‘Aidi, fiţi cuminţi,

Vă pup.