Modelul românesc, lecţia Adamescu: cum să faci praf un biznis

Îl înjuram la greu pe Doru Buşcu acum vreo 2 ani când, iritată de faptul că omul se credea unica autoritate în ale umorului românesc, cuteza să ridice vocea la recent achiziţionata marcă Academia Caţavencu.

Îl înjuram degeaba, însă. Pe lângă faptul că omul scrie foarte bine, fiind unul din cei mai buni editorialişti din România (dacă nu chiar singurul, că Dinescu nu se mai pune), instinctul îi spunea că ceva nu miroase bine:

1. Că lui Adamescu îi vor flutura la un moment dat cătuşele pe la urechi. Acum, sincer, aşteptăm ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu panarama aia de fi-su.

2. Că redacţia nou instituită e proastă. Complet adevărat. Oamenii cu o brumă de talent care au fost aduşi iniţial nu au fost lăsaţi să-şi facă treaba, fiind înlăturaţi rapid (3-6 luni) din pricina gusturilor absolut mediocre în ale umorului românesc pe care le deţineau Adrian Rus (omul cu banii, pe care după cum veţi vedea mai jos nu-i dădea niciodată) şi Alexander Adamescu, băiatul de care vorbeam mai sus şi căruia i-ar sta la fel de bine legat ca şi lu taxu. Marele umor care se trafica la faţa locului nu se limita însă, din păcate, la aceşti doi oameni. Fiind nişte indivizi atât de glumeţi şi de veseli, considerau oportun să numească oameni asemenea lor în funcţiile imediat următoare pe parte ierarhică, ridicând întreg acest lăcaş al hazului pe nişte culmi ale isteriei de râs. Adică efectiv te căcai pe tine în hohote, drept care finalitatea logică era că şi începeai să plângi la un moment dat, fiind singurul mod în care puteai să-ţi transformi starea de hăhăială absolută în aşa fel încât să nu crăpi. După care sigur că până şi plânsul se mai liniştea şi o dădeai într-o smiorcăială ceva mai relaxată, care îşi arăta curând adevăratul scop: lacrimi de durere în cur, sau de cât de netalentaţi erau majoritatea. Glume, efectiv, de doi lei care justificau (sperau ei) salariile a unu-doi oameni de paie care altminteri n-ar fi avut niciun rost în viaţă.

Mai jos, prin urmare, sfârşitul evident şi glorios al acestei stări de fapte care nici măcar n-a durat prea mult, aşa încât în afară de Adrian Rus şi încă vreo alţi doi-trei slugoi siniştri nu cred să-şi fi tras cineva prea mulţi bani deoparte.

P.S. – îndemn puternic pe cei care nu cunosc subiectul îndeaproape să nu comenteze aiurea la această postare, rugându-i să se ocupe, eventual, de activităţi ceva mai utile.

P.S. 2 – în ceea ce priveşte ce urmează să citiţi, nu cred deloc în povestea cu „tirajul care creştea, fiind o performanţă unică” etc. etc. Eu am peste 800 de prieteni în lista de FB, dintre care unul (1) singur dădea share la ce postau aceşti băieţi pe site-ul lor. Nu-i dau numele de ruşine, fireşte. Cred că lista mea de FB este reprezentativă pentru o anumită pătură a potenţialilor cititori a unei astfel de reviste şi mai cred că lipsa lor de interes pentru aşa-zisele glume care se scriau în AC, este absolut simptomatică pentru câţi presupuşi cumpărători avea ziarul la chioşc. Adică foarte aproape de 0. ZERO.

Comunicat de presă:

Academia Cațavencu își suspendă activitatea editorială

București, 19.06.2014: Redacția Academiei Cațavencu nu mai are chef de glumă. Administrația trustului de presă în care este inclusă această revistă este, ea însăși, o poantă. O poantă bună- dacă este văzută dinafară, sau o poantă proastă, dacă este suportată dinăuntru.

Astfel, numărul care urma să apară în ziua de 23 iunie 2014 nu va mai apărea (sau cel puțin nu în această formulă editorială). De asemenea, se suspendă și segmentul online al revistei – site și pagina de Facebook.

Facem acest lucru pentru că ne iubim revista, cititorii și meseria. Și pentru că ne respectăm pe noi înșine suficient de mult, încât să nu-i lăsăm pe alții să ne înjosească.

De ceva timp, Academia Cațavencu funcționează într-o situație hilară: nu ajutată de administrația trustului de presă din care face parte ci, cumva, în ciuda acesteia.

Este neplăcut, dar relativ obișnuit în presă, ca salariile să nu fie încasate la timp. Însă nu e deloc firesc ca, față de subiectul întârzierilor salariale de luni de zile, Adrian Rus, directorul general al companiilor grupului de presă Medien Holding, să aibă următoarea poziție, exprimată într-un e-mail, cităm: „Daca e vorba de salarii din nou am sa v-o spun pentru ultima oara: CINE POATE CREDITA ACEASTA ACTIVITATE SI SI-O ASUMA, SA RAMINA! CINE NU, SA PLECE INSTANT! (…) ESTE ULTIMA OARA CIND MAI SPUN ACEST LUCRU! URMATOAREA DATA CIND IMI ADUCI ACEST LUCRU IN DISCUTIE (…), VA ASIGUR CA PLECATI!” (n.r.- majusculele aparțin autorului mesajului)

Putem face foarte multe lucruri pentru această revistă și pentru cititorii ei, dar nu putem fura din portofelul soțiilor ca să putem susține (să putem„credita”), astfel, nenumăratele și interminabilele gafe ale celui care, chipurile, o administrează. Și, mai cu seamă, nu putem tolera o astfel de atitudine sud-americană, de proprietar de plantație bananieră.

ACADEMIA CAȚAVENCU a fost și este, încă, o revistă citită. O spun vânzările la chioșc, în creștere, până când administrația a luat nefericita decizie de a scădea tirajul. Această creștere este o performanță (din câte știm, unică în trustul nostru, și rară în presă, în general), dar este o performanță greu de susținut, atâta vreme cât administrația pare să facă tot ce-i stă în putință pentru a contrazice această tendință.

Să fii sunat cu trei-patru ore înaintea tipăririi revistei și să ți se spună că se reduce cu patru numărul paginilor acesteia, apoi, la insistențele redactorului-șef, să se descopere că economia obținută astfel ar fi derizorie (și, desigur, invers proporțională cu deficitul de imagine) este încă o dovadă clară a amatorismului lăutăresc cu care se „administrează” această revistă.

De parcă n-ar fi suficient, Directorul General Adrian Rus intenționa să inaugureze o politică editorială unică în presa românească: redacția să-i propună vânzătorului ei de publicitate clienți și campanii publicitare, iar vânzătorul, la rândul său, să ofere teme de articole (generale, nu publicitare!), să judece valoarea de umor a conținului revistei, ba chiar să aleagă coperta revistei.

În concluzie, redacția Academiei Cațavencu nu este dispusă să scrie gratis, la comanda administratorului de trust, cu acordul portarului și cu supervizarea femeii de serviciu.

Majoritatea Redacției Academia Cațavencu

Din nou despre presă.

Babelor,

Câteva titluri din rubricile de cultură sau „rubricile de cultură” sau rubricile „de cultură” din cotidianele Bucureştene:

„Matei Vişniec, din nou favoritul presei de la Avignon” – Cotidianul

„S-a stins celebra profesoară de pian Carola Grindea” – Cotidianul (subtitlu: Ziarul “The Telegraph” publică necrologul uneia dintre cele mai influente profesoare de pian din Marea Britanie, Carola Grindea. În casa ei îi puteai întâlni pe Pablo Neruda, Yehudi Menuhin sau Jean-Paul Sartre; Shirley MacLaine a venit să o consulte.)

„Ruxandra Donose, soprana cu biciul în mână” – Cotidianul (subtitlu: Mezzo-soprana Ruxandra Donose a fost lăudată într-o publicaţie americană pentru varianta de Carmen dură pe care a dat-o celebrului personaj, într-un spectacol montat cu fast la Opera din Cincinnati.)

„”Copilul-minune” al picturii romanesti face icoane pe sticla la Washington” – România Liberă

„Lautarii din Clejani „au subminat inhibitiile” – „Haiducii”, magie la Covent Garden” – România Liberă

„Dezbatere „Brâncuşi versus Picasso“, la Madrid” – Adevărul (subtitlu: Revista de arte frumoase spaniolă „Yareah“ organizează astăzi dezbaterea „Brâncuşi versus Picasso – Sculptura secolului al XX-lea“.)

„Vişniec, premiat din nou la Avignon” – Evenimentul Zilei

„„Bruno“ se promovează cu români” – Gândul (citat: „în noua sa comedie, „Bruno“, apar gemenele de la Indiggo, iar spotul de promovare include piesa „Dragostea din tei“, a trupei O-Zone”)

Problema mea cu acest gen de ştiri este următoarea: dacă titlurile ar fi „Klaus Schwebe, premiat la Avignon”, „Bruno se promovează cu norvegieni”, „Dezbatere Picasso vs. Moore, la Madrid” sau „Copilul-minune al picturii poloneze face magie pe sticlă la Washington”, atunci aceste ştiri ar mai fi apărut în ziarele respective? Tind să cred că nu. Şi atunci tind să cred şi că ele nu au de fapt nici cea mai mică importanţă, şi că ce le face „ştiri” este faptul că în ele este vorba despre vreun român. Şi chestia asta mă enervează, babelor, mă enervează cumplit; m-am săturat de acest „noi, Românii, suntem cei mai buni” pe care ni-l bagă pe gât ziarele; m-am săturat de naţionalismul de duzină, nemotivat şi tâmp. La ce bun, întreb, să ştim că Carola Grindea era ditamai profesoara de pian? La ce ne foloseşte această informaţie? Există un disc cu Carola Grindea pe care să îl putem cumpăra? Nu. Şi atunci? A, ca să ne batem din nou pe umeri şi să zicem „da, domne, uite ce popor avem, ne pricepem la toate”.
Da, domne, aşa e. Suntem cei mai buni. Îi batem pe toţi, la tot. Ieri, românii l-au învăţat pe Jimi Hendrix să ţină chitara în mână. Astăzi, românii zboară pe Marte. Mâine, românii vor interpreta la Scala din Milano opera Aida, scrisă de fapt de un român. Soliştii, corul şi orchestra vor fi de asemenea români. Ca şi meşterii care au construit opera respectivă. Şi ca şi echipele Inter Milano şi AC Milan, întemeiate de români, compuse din români, antrenate de români. Fără noi, planeta asta n-ar mai exista.

Hai sictir.

Rhetta

Presa, politica şi alte nimicuri

Babelor,

Ascult Nat King Cole şi am ceva aşa, ca o idee. V-o spun şi vouă.
Este vorba despre presă. Eu citesc ziare din Vest, despre care aş putea spune următoarele:
The Times este conservativ. Daily Telegraph este conservativ. The Guardian este de stânga. New York Times este de stânga. The Washington Post este moderat, cu tendinţe de stânga. Los Angeles Times este de stânga. The Wall Street Journal, ca si celelalte ziare din trustul News Inc., este de dreapta. Le Monde si Liberation sunt de stanga. Frankfurter Rundschau este de stânga. Frankfurter Allgemeine Zeitung este de dreapta. Die Welt este de dreapta. Neue Zuercher Zeitung este mai curând de dreapta. La Repubblica este de stânga.
Aţi prins ideea, da? Mai toate cotidianele din vestul Europei (şi de fapt din întreaga lume) au o oarecare poziţie politică, reprezentată într-o mai mică măsură în articolele de ştiri (de exemplu prin alegerea subiectelor) şi într-o mult mai mare măsură în articolele de fond (deşi multe ziare care se respectă au şi comentatori care reprezintă partea opusă, de exemplu David Brooks la New York Times şi Charles Krauthammer înaintea lui).
Şi acum, o întrebare: care este poziţia politică a Cotidianului? Dar a Evenimentului Zilei? Dar a României Libere? Dar a Adevărului? Dar a Jurnalului, pardon, Căcatului Naţional? Dar a Gândului?
Vă zic eu: nici una. Uneori par să fie de dreapta, alteori de stânga, de obicei nici-nici, pentru că preferă să vorbească despre Fenechiu (articol de top în EVZ), „interzicerea parcării pentru mârlanii de Dorobanţi” (Cotidianul – Top News) sau Bebeluşul 79 (Gândul).
Nu zic că ştirile astea nu sunt importante, sau că nu reflectă realitatea Românească. Dar… Dar sunt oare pe bună dreptate ştirile cele mai importante? Şi încă o întrebare: de ce pe site-ul Cotidianului o ştire intitulată „Elena Băsescu a dansat pe manele” (cu video!!!) este pusă înaintea uneia despre discursul lui Obama de la Cairo?
Aş putea să mă prefac că nu ştiu, să zic că de vină sunt exclusiv imbecilii care compun ziarele astea. Dar ştiu – şi ştim – prea bine că nu-i aşa. De vină sunt a) românii, pentru care dansul Elenei Băsescu este mai important decât vorbele lui Obama şi b) politicienii; da, românii sunt dezinteresaţi de politică, dar cine ar trebui să le trezească interesul? Presa? Nu, nu presa. Sau poate şi presa, dar în primul rând politicienii, cei care fac politica, cei care o gestionează, cei care fac ordinea de zi. Ziceam mai sus – şi poate că ar trebui să-mi cer scuze pentru cât de încurcat este postul ăsta – că ziarele din vest au poziţii politice. Da, dar şi partidele din vest au poziţii politice. Asta e toată şmecheria, de fapt. În toată Europa există conservatori, liberali, socialişti, care chiar asta sunt. În Germania, când un socialist atacă un conservator, o face cu argumente; poate zice, de exemplu, că conservatorul are de gând să reducă ajutorul de şomaj sau să reducă influenţa sindicatelor; de asemeni, un conservator va ataca un socialist motivând că acesta din urmă intenţionează să ridice impozitele pentru anumite pături sociale, ceea ce ar duce la o scădere a investiţiilor private şi aşa mai departe.
Ei, şi în România? Păi în România e aşa: nu contează din ce partid politic face cineva parte, şi mai ales nu contează pentru individul respectiv. Când o să îşi atace adversarul, atunci o s-o facă spunând că acesta are şapte case, se uită cruciş, poartă costume urâte, a fost securist, e prea gras, face afaceri cu cineva nasol, fură, are fărâmituri în barbă sau pur şi simplu este un idiot.
Bun, cam aşa stau lucrurile. Ce-i de făcut?
Poate o să răspund chiar eu cândva la întrebarea asta. Dar până atunci, propunerile, sugestiile şi comentariile voastre sunt mai mult decât binevenite.

Virgule

Babelor,

Zice Gândul:

„Un militar român a murit, joi, în Afganistan”

Profundele mele regrete, dar nu despre moartea soldatului vreau să vorbesc, ci despre titlul articolului (preluat de pe Mediafax).

Pentru că nu înţeleg ceva: de ce are propoziţia nevoie de două virgule? Cu ce sună mai bine decât „un militar român a murit joi în Afghanistan”?

Vreau să ştiu. Ajutaţi-mă. Oricum, ăsta este un exemplu din multe (vezi şi: „Marele actor român, Adrian Pintea, a murit miercuri la Bucureşti”).