Aceasta nu este o postare electorală

Oamenilor,

Parcă am explicat la un moment dat de ce, în ciuda succeselor ei profesionale reale și incontestabile și mai palpabile decât plagiatul lui Ponta, nu pot vota cu Monica Macovei. Da, nu mi se pare, chiar am explicat. (Hm. Una dintre puținele dăți când am plecat spre calculator să fac ceva și chiar am reușit să fac lucrul ăla, în ultima vreme. Note to self: să-mi aduc aminte ce-am băut în ziua aia.) Cu riscul să fiu melodramatică, nu, chiar dacă pentru prima dată în ceva ani mulți se pare că chiar avem de unde alege. („Avem” adică eu și voi, că o să ne punem mâinile în cap la ce o să ne dezvăluie procentele post-turul 1 despre restul populației.) Când te faci de râsul curcilor cu fiecare ocazie publică pe care o ai, când ratezi șansele de a convinge oamenii cu creier în cap și când intri pe motocicletă în emisiune la Teo Trandafir, iertată să fiu, că unii dintre voi îmi știți părerea despre motociclete, dar nu. Mie mi se taie. Cel puțin până în turul 2, dacă o fi cazul.

Restul cursei fiind format din hoți siniștri și mincinoși de performanță crescuți la sân de regimul de care ne încăpățânăm înduioșător să credem că am scăpat, bașca niște cetățeni din categoria „a mai rămas vreunul care să nu candideze?!” (Tăriceanu? Meleșcanu?!), rămân puține opțiuni.

Despre care n-aveam de gând să scriu, deși mai sunt câteva zile și să-mi cadă mie tot părul dacă nu simt că o să ratăm cea mai mare șansă la normalitate din istoria modernă a României. Pentru că alternativa, care e din păcate și cea mai probabilă în mod realist, este un salt înapoi de 25 de ani și o căcare cu spor pe tot ce s-a făcut de atunci până acum, bun sau bunișor sau doar bunicel. Cum să vă zic ca să nu dau în sentimentalisme care, mă știți, îmi sunt necaracteristice? Dacă aveți măcar o idee de senzație că ceva s-a schimbat în bine în ăștia 25 de ani, măcar un atom acolo, măcar faptul că puteți să scrieți pe bloguri sau pe Facebook despre cât sunteți de nemulțumiți și cât nu vă interesează nimic din ce se întâmplă în jur (ca mine), aveți obligația să votați duminică. Chiar dacă vă simțiți într-o minoritate neputincioasă. Minoritățile neputincioase adunate laolaltă ar putea pune de-o minoritate-semnal care ar putea face măcar să pară că o parte din populație știe în ce an suntem și în ce lume trăim. Fake it ’til you make it, gen. Ăsta mi se pare că ar trebui să fie motto-ul dezvoltării României.

Rămâne un candidat. Despre care cel mai rău lucru care s-a spus e că are șapte case (niciuna din ele măcar sugerată ca fiind achiziționată sau deținută ilegal) și că n-are copii. Spre disperarea unor pizde care și-au cumpărat neuronii la doi lei metrul de axon, recte madam Gabriela Vrânceanu Firea (care are impresia că certificatul de căsătorie e certificat de vânzare-cumpărare de carieră politică), cota obligatorie de copii la hectar încă nu a fost implementată pe post de criteriu de performanță în România. Poate după alegeri, că o să fie nevoie de sporirea bazei de impozitare pentru susținut toate reducerile alea de taxe și creșterile de pensii care s-ar fi întâmplat oricum, că a zis FMI că avem voie, dar cu care Ponta se laudă pe persoană fizică. (A propos, Klaus Iohannis, mulțumesc în numele meu și al câtorva alte babe similare că nu ai simțit nevoia să te legitimezi în viață printr-un plod cu orice preț, chiar și cu cel de a-l crește prost, ca Gabriela Vrânceanu Firea. Că dacă aveam un copil care lua 2 la BAC eu, una, aș fi fost mai puțin preocupată să-i trag de urechi pe alții că nu au procreat și mai mult preocupată să-l trag de urechi pe ăla propriu. Iar copiii ar fi fost ultimul criteriu după care aș măsura valoarea oamenilor.* E ca și cum i-ar judeca Ponta pe toți după doctorate.) Despre alte chestii pe care le-a făcut omul, găsiți aici o recapitulare subiectivă pe alocuri, dar obiectivă pe alaltelocuri, făcută de un cetățean care are avantajul proximității și căruia io una, considerându-l unul dintre cei mai normali la cap bloggeri din internetul românesc, tind să-i acord ceva credibilitate.

Până recent, mă enerva că Iohannis nu e mai prezent în spațiul public. Ok, motto-ul lui e cu fapte și nu cu vorbe, dar nici nu prea poți convinge oamenii să te voteze dacă nu le vorbești. Pute a aroganță și lipsă de contact cu realitatea.

Doar că poate e altceva. Poate e refuz de a se băga în mocirla asta în care maimuțele își dau în cap cu progeniturile, fură inițiative populiste care nu le aparțin și aruncă fraze care oricărui popor care nu are veceul în fundul curții i-ar duhni de la o poștă a demagogie găunoasă fără nici o acoperire în realitate. Sigur, e o strategie perdantă, pentru că majoritatea românilor, adică fix aia de care ai nevoie, se uită la Antena 3 și dacă nu numără petele de pe chiloții celorlalți nu simte că trăiește. Poți să le bagi cât căcat vrei pe gât, dacă îl ambalezi în pomană de la stat sau dezvăluire senzațională nu doar că merge, dar oamenii îți zic și „bogdaproste”. Dacă unul se sustrage de la sportul ăsta național, e ca și cum n-ar exista. E o strategie la care doar Don Quixote poate răspunde. Perfect adevărat.

Io zic doar că m-am apucat de țesălat Rosinanta. Până duminică ar trebui să ajung.

PS: Dacă tot am ajuns la mori de vânt, într-o Românie cu Iohannis președinte și Macovei ministru al justiției eu mi-aș convinge toți oamenii preferați să se mute.

*Oricum, oricând și la orice oră, consider simpla compunere a unui copil unul dintre ultimele criterii de judecare a valorii unui om. Cine înțelege din asta că urăsc copiii și disprețuiesc oamenii cu copii din principiu va fi bătut peste cap cu copilul Gabrielei Vrânceanu Firea și va primi o lecție interminabilă, însă memorabilă, despre logica inversă.

Monica Macovei rimează cu Antena 3? Uneori da.

Să fim înţeleşi din start: acest blog nu este de stânga. Mai mult, acest blog nu votează stânga.

Acestea ziind fise, ne aplecăm asupra ofertei. Ea arată aşa, într-o ordine absolut aleatorie:

1. şifonierul Iohannis

2. Monica Macovei

3. Cineva de la PMP (cineva de la PMP degeaba, pentru că pe nimeni nu intzeresează cine candidează de la PMP, în ciuda a ceea ce crede tractorista de Elena Udrea; PMP este un partid inutil, care nu face altceva decât să alimenteze nişte fantasme de-ale lui Băsescu; fantasma că Elena Udrea, spre exemplu, e un politician, ceea ce nu e)

În fine. Revenind la opţiunile viabile, recunoaştem că despre şifonier nu ştim ce să credem momentan. E sobru, albastru, tuns, frezat, poate fi ok şi nu în acelaşi timp. Vedem.

Ajungem la Monica Macovei. O primă întrebare: de ce e isterică? De ce trepidează şi dă din picior? Şi de ce, mai ales, se compară pe sine cu Nelson Mandela? Da, aţi citit bine, mai deunăzi dalba noastră candidată s-a întrevăzut pe sine o glorie a luptei împotriva Apartheidului, ceea ce ne aruncă într-un scenariu pe care nu-l credeam posibil: cum ar veni, ca să traducem destinul lui Mandela într-o variantă dâmboviţeană, că Monica Macovei e de fapt o bravă cetăţeancă de etnie romă care luptă de zeci de ani pe meterezele rezistenţei împotriva statului român totalitar şi segregaţionist.

Foarte bine. Şi dacă lucrurile stau aşa, noi n-avem nimic împotrivă, pentru că n-avem nimic cu ţiganii. Nici chiar cu ăia care stau pe Piaţa Buzeşti şi se scarpină la coaie pentru că n-au avut cândva o şansă la educaţie, înţelegem care e problema şi suntem dispuse să punem umărul la o răsturnare de situaţie (care va dura totuşi între 50 şi 200 de ani). Dar. Dar. Monica Macovei are o problemă şi anume că este atât de isterică şi de necalculată în ce spune şi face (cum a fost sloganul ăla cu bătutul ţării, văleu!) încât aproape – atenţie, aproape – pare că urmează o cu totul altă agendă decât a ei.

Care? Nu ştim. Din bun simţ, nu putem bănui că face jocurile lui Voiculescu, deşi în momentul ăsta, la o judecată ceva mai primitivă, aşa pare. Sigur este că pentru moment îşi dă cu stângu-n dreptu într-un mare fel. Uitaţi-vă pe contul ei de facebook dacă nu mă credeţi.

monica-macovei

Învățăturile Vetei Marx către Traian Băsescu

Dragă Traiane,

Mă vei scuza pentru adresarea informală. Deși nu ne cunoaștem personal, vei înțelege că îmi permit, dată fiind etatea mea, în decursul căreia am văzut picnicuri pe Valea Prahovei cînd încă nu se inventase portbagajul de Dacia papuc.

Așadar, Traiane, deși – cu toate riscurile de a stîrni animozități – îți spun sincer că la un moment dat ai fost apreciat pe acest blog,  ei bine, iată, a sosit vremea să mă întreb ce dracu e în capul tău. Să fi devenit cumva senil? Că bou nu cred să fi fost vreodată.

Nu știu. Sigur e că faci greșeli după greșeli, unele mai stupide ca celelalte, de parcă ai fi un copil bătrîn care se joacă cu cardul și liniuța de cocaină pe post de puțulică și nisip. Nisipu terenului agricol pentru care a luat Ionică-ta bani de la CEC, firește, înțelegi că la asta mă refer.

Doar că nu despre asta e vorba aici, măi Traiane, nu despre lupta de clasă pe care pare să o sugereze fronstispiciul acestui blog. Care blog, deși pare de stînga, te asigur că e de dreapta, dar asta poate că e mai greu de înțeles. Așadar nu mînia proletară mă mînă în luptă de data asta, nu comentariul ieftin a la Roncea, pentru că ai înțeles probabil de la prima literă că nu sunt Roncea și nici măcar Ecaterina Teodoroiu contra nemților care vroiau să cotropească bunătate de țărișoară. Mă doare, spre exemplu, în cur de ce-ai făcut cu flota aia, dacă ai făcut vreodată ceva cu ea. Pur și simplu mă doare-n cur.

Ce nu pot să înțeleg însă, este de ce ieși din politică lăsînd în jurul tău numai imbecili. A, nu, că de fapt nu ieși din politică, ai să-i spui babii, pentru că tu, vezi Doamne, ai creat bășina aia de Mișcare Populară ca să te pună prim-ministru. Cumva, nu se știe cum, în urma unor calcule la fel de complicate ca mintea unui creator de rebusuri. Ei bine, dă-mi voie să-ți spun că dacă ăia te vor pune pe tine prim-ministru, cretinii ăia în frunte cu Baconschi, parcă nici nu prea merită toată jucăria. Sau băiatu ăla, Tomac, despre care nu pot să afirm nici măcar la vîrsta mea că e un bou, fiindcă nu-l cunosc, doar că nu pare să fie genul de băiat capabil decît să aibă un nume de care să-ți bagi joc cu toată priceperea de care ești în stare. Asta ca să nu mai vorbim de Cătălin Predoiu, omul care pare prototipul incompetentului ultim, adică acel gen de incompetență, Traiane, dincolo de care nu mai e posibilă nici măcar Elena Udrea. Și tu știi toate lucrurile astea, bătrîne, în adîncul sufletului tău, sunt convins că le știi, doar că a face și pasul spre acceptare ar însemna să-ți recunoști partea de vină.

Care parte de vină, întrebi? Hai măi Trăiănică, dar ești chiar culmea! Cum care? Aceea de a fi fost înconjurat toată viața de mediocrități și impostori, ca urmare a caracterului tău mai egolatru chiar și decît cel al fotbalistului român care ratează singur cu protarul și coechipierul perfect liber! E psihologie pură, prietene, nici nu trebuie să fii vreun mare specialist, deși probabil că diverse manuale ale acestei materii ar putea fi rescrise conform cu momentele cheie ale carierei tale. În fine. Deci parte din tot acest insectar de neaveniți, de oameni care se află în treabă, de Emili Boci lipsiți de viziune și charismă, parte din el ți se datorează. Fără nevoia ta legendară de a nu fi contrazis, motiv pentru care ai fost incapabil să-l suporți mai mult de 5 minute pe Tăriceanu, acești indivizi mărunți nu ar fi fost posibili. Sigur, cealaltă parte a lor, te rog să nu fii chiar pînă-ntr-acolo de narcisist să crezi că absolut toți ți se datorează, deci cealaltă parte sunt urmări ale neajunsurilor geneticii, dar asta e cu totul altă discuție. Unde tu nu puteai pune oameni strîmbi sau de paie, iată că îți sărea în ajutor viața însăși, scoțînd în calea ta diverși cocoșați la minte sau cine știe ce alte făpturi subterane.

În fine. Mult n-am să mai insist. Decît ca să-ți îndrept o întrebare ușor speriată: ăștia sunt oamenii cu care vrei tu să faci opoziție de la anul? Dintre ei vrei tu să iasă viitorul om de stat al României? Păi de ce-ar intra printre ei un astfel de om, ca să pargă semințe – intelectualmente vorbind – cu Baconschi? Să fim serioși, pe bune, chiar hai să fim serioși, Traiane, mai dă-o-n pizda pizdelor mă-sii de treabă. Nu merge. Și-atunci cum, cum să facem, cum propui să procedăm cînd, iată, înțelesul mai grav al acestei stări de fapte ești chiar tu și anume faptul că, hai s-o spunem p-aia dreaptă, ai ajuns să îndepărtezi oamenii, lumea bună pur și simplu nu se mai apropie de tine din cauză că ești atît de ranchiunos și, repet, egolatru? Nasol. Nasol pentru că, iată, te dovedești, din păcate, genul de om care cu o mînă face și cu o bășină desface și poate că n-ar fi exagerat să spunem că dacă erai un pic mai înțelept, toată bruma de instituții care mai asigură cît de cît statul de drept ar fi trăit bine-mersi și de-acum încolo. Evident, de-acum nu va mai fi cazul. Te vei scufunda, încet, ca un pachebot nituit cu căcat și tot ce va fi fost vreodată măreț va deveni la rîndul lui un căcat pe fundul mării.

Mă rog. Să nu devenim, totuși, atât de pesimiști. Norocul tău e că sunt o ființă practică. Prin urmare lasă dracului nervii la vederea acestui articol și hai să stăm de vorbă. Îmi ofer timpul la orice oră din zi să te învăț ce se (mai) poate face și eventual chiar și serviciile. Cu alte cuvinte, aștept să mă suni. Dar mai repede, pînă nu va deveni totul chiar ireparabil, situație pentru care știm cu toții că există șanse chiar mari.