Recenzia de film suprarealist de prost, de Petronia Marcs (cred ca II)

Oameniloooooor,

Oamenilor.

Rhetta și Veta v-au obișnuit rău. Cu multe chestii serioase și importante, dintre care probabil cele mai cele erau vorbele despre filmele care contează. Dar acum, dovadă irefutabilă a ghinionului care vă urmărește, ați încăput pe mâna mea. Pentru că vedeți voi, deși muzici mișto aș putea și io să povestesc (chiar dacă din dulapuri probabil nițel diferite), cu filmele și cu mine soarta voastră fu teribilă. Pentru că Veta și Rhetta v-au obișnuit cu discuții despre filme bune sau duse cu pluta pe Cazanele Dunării – în orice caz, cu filme care, în bine sau în rău, fac istorie cinematografică.

Io – pula.

Să facem un pas în urmă.

Deși la unele seriale găsesc răbdarea să mă uit, în general la filme îmi lipsește, spre dracii proprii – vă rog să mă credeți –  răbdarea fizică de a mă uita. Nu pot să stau locului câteva ore și să mă uit la un singur ecran, pentru că sunt atât de puține chestii care reușesc să mă țină doar într-un ecran, fără să dau în telefon sau alte alea. Poate am ADHD. Poate am doar un creier nepăsător la nuanțe (deși nu). Ambele variante sunt plauzibile. Poate am citit deja toate plot twist-urile.

Am stat cuminte la Fight Club pentru că l-am văzut cu cineva drag și m-a ținut oarecum în priză. Dintre multe experimente eșuate înainte și după acel moment, unul singur a ținut pe bune, și ăla a fost Deadpool. Pentru că zidul al 16-lea.

Firește că nu despre Deadpool e vorba, totuși. Where’s the fun in that?

Aici. Era seara de 22 martie și era o sticlă aproape plină de vin. Deschisesem popcorntime-ul, pentru că sunt every bit of a dirty pirate we all are.  În HD, pentru că sunt un hoț selectiv, ca orice babă care se respectă. Derulam prin listă în căutarea a ceva care să merite aproape sticla de vin pe care o aveam sub braț. Atunci l-am găsit.

Pentru că m-a făcut să râd în hohote, spre mirarea și aproape 112-rea puținilor călători care se aflau în stația de metrou Victoriei la ora aia, încă de acum o lună. Sau două. Cine numără? Nu babele, cu siguranță. Pentru babe, lunile se confundă într-o mâzgă de ”alaltăieri”.

M-a făcut să-mi amintesc că am citit cartea prima dată la 12 ani sau ceva (da, acu 50 de ani, whatever), și mi-a fost frică. A fost prima chestie care m-a speriat. Prima dată când mi-am dat seama că, în locul și timpul în care m-am născut, n-o să pot să fiu niciodată feministă, pentru că o să fiu prea ocupată să fiu recunoscătoare. Pentru locul și timpul astea, așa cum sunt sau cum urmau să fie. Probabil prima carte în care nu mi-am dorit să mă identific cu niciunul dintre personaje, pentru că lumea lor era oribilă. Mândrie și prejudecată.

Bașca zombies, pentru că totul în ziua de azi trebuie să aibă zombies. Se pare că femeilor din ziua de azi domnul Collins nu li se mai pare suficient de terifiant. E nevoie de zombies.

Asta în condițiile în care Jane Austen e de studiat la orice universitate de feminism din lumea asta. Dar nu, lumea în care s-a mișcat ea cu atât efort nu e suficientă. E nevoie de zombies ca să ne sperie pe noi, femeile din ziua azi care nici măcar nu-și pot imagina greutăți reale în viață.

Să revenim.

Mândrie și prejudecată și zombies. Repet, am făcut o criză de ceva amestecat de hohote și lacrimi când am văzut afișul. Am crezut că e o glumă photoshopată ca multe altele din jur.

Dar era pe bune. Așa că în seara asta, cu câteva sticle de vin la bord și încă una în mâna stângă, am dat seria de click-uri necesare pentru a vedea povestea augmentată cu zombies, singura variantă în care se pare că Hollywood-ul crede că o mai putem înghiți în ziua de azi, asta în condițiile în care le-am văzut pe toate celelalte și unele n-au fost neapărat rele.

Povestea originală, pentru ăia dintre voi care au avut chestii mai bune de făcut în ultimele două sute de ani, e asta: familie cu cinci fete (practic cinci pietre de moară legate de gât în Anglia georgiană) + doi burlaci bogați + un impostor fără scrupule + un văr ridicol și pedant + o mătușă snoabă și agresivă = poveste de dragoste la patru mâini, cu finaluri fericite și întorsături mai subtile și mai bine înrădăcinate în epocă decât pare. Probabil ajută și că autoarea a trăit oarecum în epocă, și faptul că a fost o tipă cu al cărei portret feministele din ziua de azi ar trebui să doarmă sub pernă, dacă n-ar fi prea ocupate să urască Universul pentru că le spune că sunt nițel cam obeze.

Adăugați la asta niște Walking Dead, premisă scandaloasă a cărei explicare se încearcă printr-o boală misterioasă venită odată cu condimentele din Indiile Orientale, și aveți o idee de început. Deci să mergem mai departe.

Ne deranjează în primul rând și permanent pe parcurs vocea lu’ Darcy. Io nu știu cum o fi vocea naturală a lui Sam Riley, dar în filmul ăsta te face să te întinzi prin ecran și să-i oferi omului un Tantum sau un Proposept, de luat cu un pahar de testosteron. Răăăău. Cum pula poate o voce să fie simultan și prea înaltă, și prea subțire, și prea răgușită? Does not compute. Deja nu pot să-l iau în serios pe Darcy. Or, în Mândrie și prejudecată – cu zombies sau fără – , dacă nu poți să-l iei în serios pe Darcy, urmează minute grele.

Până la scena cu balul, e aproape neglijabilă introducerea firului narativ cu zombies într-o țesătură destul de fidelă cărții. Darcy îi zboară capul d-nei Featherstone la bal, după faimoasa scenă în care Elizabeth îl aude considerând-o „tolerabilă”. Lizzy îi dă cu „tolerabila” peste bot cât doamna Featherstone încă n-a terminat de căzut, minus capul. Ok, scriitorii s-ar putea să aibă ceva umor. Nu ne sinucidem încă.

Păstrăm chestia cu diferența socială și în intriga alogenă, cu luptătorii anti-zombies: antrenamentul în China vs. Japonia. Ok. Săracii chinezi și japonezi n-au decât să se descurce cu asta cum pot. Noi trecem peste.

Multe scurtături, evident. Când ai de luptat cu zombies, n-ai timp de tot ce se întâmplă în cartea lu Austen. Wickham e zombie undercover, ne prindem de asta din scena din biserica Sf. Lazăr. Nasol. Era mai mișto dacă era simpatizant secret, nu ditamai Antichristu. Mai în acord cu caracterul personajului. Lacheu, nu lider. Păcat.

Revenim. Probabil prima interacțiune sacrificată aiurea, balul de la Netherfield, unde ăia doi principali au în carte prima interacțiune pozitivă semnificativă, mai precis un dans (ce altceva pula calului poți să faci în Anglia pe la 1800?). În film Lizzy și Darcy se leagă via o hăcuială de zombies. Aia îi spune că Bingley s-a lovit la cap și că el e un prieten de căcat pentru că s-a gândit să-l hăcuiască – fără să știe, evident, că Darcy a fost pus în trecut în situația de a-și căsăpi tatăl din aceleași motive de zombăială. Căcat. Mbooon. Ok. Trecem peste, deși sacrificăm niște dialog important în povestea care va urma. Cui îi pasă de povestea care va urma, oricum? Avem zombies, de ce mai avem nevoie! Unii dintre ei sunt chiar orfani dintr-un orfelinat. Ce mai pretindeți ca să vă pese de poveste, băi?

Coerență? Tough shit.

Sărim repede prin oroarea episodului cu domnul Collins direct la vizita la Rosings, care e momentul în care ăia doi principali își schimbă vizibil părerea unii față de alții. În comparație cu cartea, în care Lizzy are o voce și niște coaie, în film avem numai niște săbii și niște alte chestii tăioase, așa că suntem forțați să credem că Darcy, marele vânător de zombies cu muște (tre să vedeți, n-are sens să explic), începe să se tăvălească spre Lizzy doar din cauză că pula. Realmente că pula.

Ajunși aici, trebuie să recunosc două lucruri: 2. Scena cu cererea în căsătorie e mult mai comică în film decât în carte, și probabil exprimă nițel mai onest sentimentele personajelor în momentul ăla decât scena din carte. Și – 1. Lady Catherine de Burgh din film este incomparabil mai badass și mai simpatică decât aia din carte, și merită că au împrumutat-o un pic pe Lena Headey din Game of Thrones, deși ne lasă fără un dușman de urât (bănuiesc că au crezut că-și permit asta, dat fiind că avem de urât dușmanul colectiv și amorf numit zombies. Nu. Nuuuuuu. Lady Catherine era realmente singurul dușman din poveste. What the fuck.) Tipa pare să se amuze atât de tare de căcatul pe care îl are de jucat, încât ne trage și pe noi, spectatorii, după ea. Fain. Înainte spre prăpastie.

Care prăpastie e în șanțul regal care înconjoară Londra și o apără de zombies, pentru că poate ați uitat de zombies. Credeați că urmează vizita la Pemberley și toată dinamica discretă de acolo, care schimbă tot ce urmează. Permiteți-mi să introduc un simbol universal acceptat care să-mi exprime sentimentele față de naivitatea voastră: =))

Poate nu vedeți într-o variantă HD filmul și vă e greu să deslușiți ce anume înoată în șanțul ăla. Vă zic io: tot restul poveștii, toate interacțiunile subtile ale personajelor, toată logica poveștii, toată coerența narativă.

De la vizita lu Lady Catherine la Longbourn, totul o ia razna și intrăm într-o poveste cu zombies care are cam la fel de mult sens ca Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop călărind invers prin povestea lui Aleodor împărat. Ba sunt salvabili ăia, pentru că halesc doar creier de porc (nevermind), ba sunt armata Antichristului (în treacăt fie zis, cred că rareori a văzut cinematografia cei patru cavaleri ai Apocalipsei mai năpăstuiți decât aici), e greu să-ți dai seama de ce anume îi e așa datoare Lizzy lui Darcy și care-i mobilul personajului. Iar finalul e o varză explicabilă doar de faptul că se termina dracu filmul.

Cum ziceam la început. Nu știu la ce pula lu Bucefal se așteptau oamenii să obțină violând cu niște zombies povestea scrisă de Jane Austen, dar părerea mea (de uriașă amatoare de fiascouri comice) e că puteau găsi una mai puțin ermetică cu care să încerce. De acord că eroina de aici se pretează rolului de luptătoare asasină, pentru că la urma-urmei felul în care se încăpățânează Lizzy Bennet să trăiască în societatea aia din carte nu e prea diferit de lupta împotriva unei lumi întregi pline de zombies. Dar măcar trebuia să-l facă un film de vreo patru ore ca să aibă timp să asambleze monstrul lui Frankestein din bucățile astea.

Și tre să recunosc că o scenă cu un zombie alergând-o pe Georgiana Darcy prin camera de desen de la Pemberley ar fi fost mai priceless decât poate sugera reclama la MasterCard. Păcat.

Na. Poate vă trăgea ceva înapoi de la văzut adaptarea asta a operei nemuritoare a lui Jane Austen și nu știați ce. V-am scutit de două ore de pufnit vin pe nas. Cu plăcere. Deși tre să recunosc că adaptarea asta trunchiată m-a făcut aproape curioasă să citesc cartea. Pentru că există, evident, o carte.

De ce ne ducem pe Marte?

Astazi, 14 martie 2016, Agentia Spatiala Europeana (ESA) a lansat impreuna cu agentia spatiala rusa Roscosmos o noua misiune spre planeta Marte. Naveta transporta un nou satelit (TGO – Trace Gas Orbiter) si un modul care va cobori pe Marte (EDL – Entry, Descent and Landing Demonstrator Module). TGO va monitoriza atmosfera rarefiata a planetei pentru a incerca sa detecteze care este sursa si abundenta emisiilor de metan descoperite de misiuni anterioare si pentru a cauta si alte gaze similare, iar EDL va efectua o coborire pe suprafata planetei Marte in conditii grele (in perioada in care atmosfera planetei este puternic perturbata de furtuni de praf), fiind dotat cu instrumente care sa masoare efectele unor astfel de conditii asupra capacitatilor de manevra ale modulului in coborire.

Dar de ce mergem pe Marte? De ce exista nu doar atit de multe misiuni ale atitor tari (US, UE, Rusia, China, India), ci si atit de mult entuziasm pentru acest tip de explorare? E ceva dincolo de simpla curiozitate umana si de nelinistea unora nascuti sa fie exploratori pe o planeta unde s-a explorat cam tot? Chiar mai multe motive.

Unul dintre cele mai importante deriva din observatia, devenita aproape certitudine in lumina ultimelor descoperiri, ca planeta Marte a fost pina la un anumit moment foarte similara Pamintului. Marte avea o atmosfera mult mai densa decit acum, apa in stare lichida la suprafata, temperaturi mai uniforme si mai apropiate celor de pe Pamint. Ce anume s-a intimplat cu atmosfera? Care au fost mecanismele care au dus la pierderea ei? Sint intrebari care merita investigate macar pentru a intelege daca si Pamintul risca sa treaca printr-un proces similar.

Legat de acest motiv este motivul studierii unei potentiale terraformari a planetei Marte. E din ce in ce mai evident ca Pamintul va deveni la un moment dat insuficient pentru specia umana daca isi continua evolutia actuala. Cum inca nu putem decit visa la parasirea in termeni realisti a Sistemului Solar, cel mai bun candidat pentru o migrare a unei parti din populatia Pamintului este Marte. Dar, inainte de a cauta metode prin care acest lucru sa devina realitate, trebuie sa intelegem daca este posibil.

Dar cel mai important motiv pentru care mergem pe Marte este cautarea de organisme vii sau a unor urme ale existentei lor intr-un trecut oarecare. In momentul asta, pe Pamint, cunoastem un singur fel de organizare a materiei care poate fi numit viata. Toate organismele pe care le consideram vii, de la virusuri si bacterii pina la oameni, trecind prin toate fosilele pe care le-am gasit pina acum, au la baza aceeasi structura chimica care, desi complicata, are la baza o lista foarte scurta de atomi (hidrogen, oxigen, azot, carbon si fosfor) organizati in doar patru baze (adenina, citozina, guanina si tiamina), impachetati frumos intr-un dublu-helix caruia ii spunem ADN.

Datele pe care le avem pina acum dau de inteles ca este posibil ca pe Marte sa existe sau sa fi existat o organizare a materiei care sa semene cu ceea ce noi am numi viata. Descoperirea unor astfel de urme, analiza structurii unor astfel de organisme ar putea sa ne lamureasca in citeva privinte si sa deschida orizonturi noi pentru teorie.

Daca vom descoperi organisme cu o structura chimica similara celor de pe Pamint (aceiasi atomi, aceleasi baze si o structura similara ADN-ului), asta ar insemna fie ca sursa vietii pe Pamint si Marte este una comuna (exista o teorie a „colonizarii” Pamintului in trecutul indepartat cu micro-organisme transportate de meteoriti proveniti de pe Marte), fie, de ce nu?, ca cel putin in zona noastra de Univers asta este singura combinatie care poate conduce la ceva viu.

Daca, in schimb, am descoperi ceva care este diferit (arsenic in loc de fosfor, de exemplu, sau alte combinatii, baze, o alta forma de impachetare a ADN-ului sau ceva care nici macar nu seamana a ADN), am avea la dispozitie un esantion mai mare (2 subiecti, fata de 1 in momentul asta) pe care sa ne testam teoriile.

In plus, o astfel de descoperire ne-ar da un raspuns, chiar daca doar unul partial si inca nu foarte satisfacator, la intrebarea „Sintem singuri in Univers?”.

Public shaming cu strigare

Oamenilor,

N-am mai facut de mult un concurs, asa ca n-avem alta optiune decat sa facem doua, normal.

Primul concurs e cel mai important, iar normal. El consta in urmatoarea chestie: cine-si da seama primul de ce pretentioasa casa de licitatii Goldart va da afara urgent persoana responsabila cu trimiterea celui mai recent newsletter al sau, omorandu-i, sper, si capra si otravindu-i fantana, primeste un premiu care nu poate fi decat nemaivazut, nemaiauzit si mai ales nemaistiaticaavetinevoiedeasaceva. Poftim indiciu, ca suntem babe serioase

Screenshot_2016-02-26-18-14-20

Cine observa primul, repet, primeste un premiu care va indeplini simultan toate conditiile de mai sus.

Al doilea concurs este doar aparent mai putin important decat primul, cam cum e doar aparent mai important sa ai hartie igienica in casa decat servetele umede, sau sa bei tequila decat sa bei vin. Acest al doilea concurs este chiar eliminatoriu, as putea spune, pentru primul. Sau invers, ca peste tot in viata. El consta in idei de premiu pentru baba care va castiga primul concurs. Pentru ca io alta idee decat bilete la cele doua concerte misto de saptamana viitoare de la Radio n-am, si cum mai degraba as omori eventualul castigator decat sa i le dau, puneti mana si salvati viata cuiva.

Start!

Arhetip de Dragobete

Oamenilor,

Înțeleg din privirea judecăcioasă a cucuvelei Peracle că azi e Dragobetele.

Performanțele superstițioase ale poporului român în secolul XXI reușesc să mă uimească zilnic și, cum nu sunt sigură dacă tura asta e de dormit cu aspiratorul sub pernă, de înconjurat Casa Poporului în costumul Evei sau de acoperit oglinzile din casă ca să nu se holbeze SRIul la mine prin ele, dar un lucru am priceput, că e cu arhetipuri, poftim arhetip. Dedicație, să nu ziceți că suntem babe câinoase.

Și nici pisicoase să nu vă pună dracu să credeți că suntem, în ciuda pisicilor care se încăpățânează să subziste pe sub canapele. Io, una, sunt cucuveioasă. Tricoul cu declarația asta iese de la imprimat cândva săptămâna viitoare.

Când o ţară întreagă e înecată în impostură, ea se reflectă şi în literatură: astăzi, Mircea Cărtărescu

Sorelor, nu obişnuiesc să repostez articole, nu am făcut asta niciodată, dar uite că trebuia să vină şi ziua aia. Ziua în care cineva nu doar că a arătat în adevărata ei lumină „proza” lui Mircea Cărtărescu (un poet foarte bun, dovadă stând Levantul, dar un scriitor slab, vezi Orbitor şi, mai nou, recenta carte scrisă degeaba – Solenoid), dar a şi făcut-o cu o măiestrie de neegalat, în sensul în care Cărtărescu ar fi putut foarte bine să publice recenzia acestei doamne în loc de Solenoid şi ar fi fost, mult, mult mai bine.

Îi dau, aşadar, cuvântul Roxanei-Mălina Chirilă, din simplul motiv că articolul ei are nevoie de măcar un sfert din expunerea pe care o are, repet, inutila „proză” semnată Mircea Cărtărescu. Cât despre slugărnicia unei anumite părţi a criticii româneşti de a se uda la prima literă pe care o scrie acest domn, nici nu are sens să mai vorbesc, pentru că noi suntem prin excelenţă un popor de slugi. Deci:

„Un Solenoid disecat [comentariu la scriitura lui Mircea Cărtărescu]

Roxana Chirila, February 13, 2016

Eu n-am scris până acum o recenzie efectivă la Solenoid, cea mai nouă carte a lui Mircea Cărtărescu. Am scris însă un articol în care râdeam puțin de marketingul făcut în jurul cărții și de laudele care i-au fost aduse – articol care apare pe primele poziții în Google când cauți „recenzie Solenoid”. Evident, pentru că Google are mereu dreptate, am aflat din comentarii că am scris recenzia înainte de a citi cartea.

Acum mă întorc, după ce am citit o bucată de câteva zeci de pagini din Solenoid. Știu, iar n-am citit toată cartea, dar poți afla multe despre o carte din primele zeci de pagini. Afli care e stilul autorului, afli cine sunt personajele, descoperi o lume. Dacă am scrie cărți așa cum spunem bancuri, să vrem să aflăm doar șpilul de final, atunci a discuta de primele capitole fără a le ști pe ultimele ar fi un sacrilegiu. Însă în cărți contează nu doar finalul, ci și cum ajungi acolo, pas cu pas, paragraf cu paragraf.

Tocmai de aceea editurile din străinătate deseori nu cer manuscrisul complet, ci vor un capitol sau trei ca să-și dea seama dacă sunt interesate de cartea ta sau nu. Dacă mergi la un cerc de literatură, nu e necesar să le citești colegilor toată cartea, ci puteți discuta și pe un început, pe un capitol, pe un fragment.

Dacă vreți o recenzie adevărată, Dorin a scris una. A spus un lucru care mi se pare valabil și mie: nu e o carte care nu poate fi citită, ci una din care nu rămâi cu nimic, un demers inutil. Dar, sincer, cred că și 50 de umbre e o carte care nu merită citită, ceea ce nu m-a oprit s-o citesc când vorbea toată lumea despre ea.

Articolul meu de azi nu e o recenzie. Știu, v-ați fi așteptat să fie – doar că mi-am pierdut răbdarea cu Solenoidul. În schimb, o să discut despre câteva pasaje din carte și despre stil per ansamblu așa cum aș face-o la un atelier de literatură, așa cum aș diseca și critica povestea cuiva care mi-ar fi cerut o analiză pe text.

Nu înseamnă că va fi o analiză obiectivă 100%, pentru că întotdeauna va exista o notă de subiectivism în astfel de situații. Însă am participat la câteva ateliere de literatură, am discutat povești neterminate pe net, am stat cu ochii pe profesori care predau scriere creativă. Mai mult decât atât, eu am pornit la drum ca scriitoare cu talent pe partea de acțiune și, eventual, de dialog, dar complet pe lângă stilistic. La un moment dat mi-am dat seama că tot ce scriam era extraordinar în capul meu și oribil pe hârtie, așa că am disecat carte după carte ca să învăț ce-i cu stilul și descrierile și cum se obțin anumite efecte. Singurul loc în care n-am studiat stilul a fost facultatea, unde nu se face așa ceva.

Partea 1: Păduchi – Culorile Solenoidului – Inconcevabil – Diferențe de fază cuantică

Unul dintre lucrurile pe care le reținusem din discuțiile altora era că Mircea Cărtărescu ar fi un scriitor mare pe partea de stil. Rămăsesem cu impresia că scrie oniric extrem de rafinat, elegant, captivant. Nu știam dacă să mi-l imaginez ca pe un Gabriel Garcia Marquez, ca pe un Salman Rushdie, ca pe un Patrick Rothfuss în The Slow Regard of Silent Things, sau ca pe un James Joyce (pentru că nu excludeam posibilitatea să fi înțeles eu greșit și să scrie el alambicat, de fapt).

Am deschis cartea și am citit următoarele rânduri:

Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi provoacă greață. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: oușoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianța chiuvetei.

Primul capitol este, pe scurt, dezgustător. Ceea ce n-ar fi o problemă în sine, pentru că și Tropicul Cancerului (Henry Miller) începe tot cu un capitol dezgustător și cu păduchi. Diferența e că Miller e un scriitor dur, care se lansează într-un delir asumat, și spune de la bun început că Tropicul Cancerului este „o insultă prelungă, un scuipat între ochii Artei, un șut între picioarele lui Dumnezeu”. Mircea Cărtărescu, însă, e blajin. Descrie un profesor care-și urăște soarta, dar o urăște cuminte, la locul lui. Descrie dorința de a fi un scriitor mare, dar e o dorință prea visătoare pentru a fi altceva decât „Dacă aș fi fost iubit de critici, totul ar fi mers strună”. Profesorașul e un tip bizar, dar fad ca manifestare.

Pentru că nu există practic un fir narativ și pentru că suntem blocați la perspectiva profesorului, descrierile fade sunt o problemă. Nu poți empatiza, nu poți intra în atmosferă, nu poți fi fermecat, ațâțat, surprins, șocat, insultat, îndrăgostit de proza Solenoidului. Mai ales că, la o privire mai atentă, începe să-și arate fisurile.

Să luăm citatul de mai sus, cu interesanta sintagmă „faianța chiuvetei”. De ce are chiuveta faianță? Este vorba, oare, de faianța aflată deasupra chiuvetei? De faianța din jurul chiuvetei? Dacă da, de ce nu spune așa? E o chiuvetă făcută din faianță și nu din porțelan? A folosit cuvântul greșit și voia să zică porțelan? Mister.

La o privire fugară, proza e bombastică și măreață, plină de imagini ciudate. La o privire atentă, începe să-și arate crăpăturile. De exemplu, folosește la un moment dat englezismul „inconcevabil”, un cuvânt care nu apare în dex. Bănuiesc că înseamnă „de neconceput”. Când am citit de „diferențe de fază cuantică”, nu le-am văzut sensul real în text – păreau aruncate ca să impresioneze. Sunt cuvinte goale, în ciuda aparentei lor măreții, pentru că nu-mi spun nimic.

Solenoidul e plin de cuvinte mari, dar care răsună gol când te uiți mai îndeaproape la ele. Ceea ce ar fi în regulă, dacă ar exista un contrapunct, dacă aș avea senzația că e un gol răsunător creat intenționat. Din păcate, am senzația că Mircea Cărtărescu e perfect sincer când scrie așa ceva.

Încă o obsesie: culorile. Când vrea să creeze o imagine mai palpabilă, ne umple de culori. În citatul de mai sus, lindenii sunt de „culoarea sidefului” și „lucesc negricios”. Deschid cartea aiurea, la pagina 55 dau peste „sala vopsită-n oliv”, „fața de masă roșie”, „cerneală albastră”, „uși vopsite alb”. Pagina 62, „cerneală roșie”, „animale leneșe, alburii” – fără să mai menționez diverse lucruri palide, tulburi, translucide, hialine. Scriitura lui îmi amintește de vizitele pe care le fac uneori la ai mei la birou, unde au un catalog de culori de vopsele primit de cine știe unde, pe care-l deschid și-l răsfoiesc într-o doară când aștept să-și termine discuțiile urgente.

Ar fi mult mai multe de spus despre obiecte. Sunt rotunde, curbate, pătrate, mari, mici, elegante, consternante, butucănoase, rușinoase, boeme, uitate de vreme, apăsătoare, încântătoare, dezgustătoare, copleșitoare, vechi, noi – îți amintesc de cineva, de ceva, de o idee. Deseori contează mai puțin obiectul în sine decât impresia pe care ți-o lasă, contează mai puțin redarea exactă a imaginii din capul tău decât senzația acelei imagini.

Însă în ciuda cuvintelor mari, Cărtărescu pare să nu-și găsească un vocabular suficient de larg încât să transmită o stare. Se împiedică în cuvinte. Și așa, trecem dincolo de faianță și de cerneala albastră din catalogul de pe fața de masă roșie.

La cererea autoarei, veţi citi continuarea articolului pe blogul ei. Esenţialul a fost spus, oricum şi până aici, restul sunt detalii de atmosferă. Plictisitoare, desigur, dar tot atmosferă e şi aia.

 

Puțină vomă și o (pro)misiune

Oamenilor,

Când un bolnav de leucemie acută mieloblastică trebuie să facă tumbe pe spate pentru a obține încă una din cele câteva pungi de sânge de care are nevoie aproape zilnic,

când pentru complicațiile care se adună pe capul lui ca vulturii îi sunt prescrise la oha medicamente care există pe lista Ministerului Sănătății, dar care nu mai există în nici o farmacie din țara asta de peste 10 ani, de ridică din sprâncene la tine generațiile tinere de farmaciști care nici nu știu c-a existat vreodată de parcă le-ai cere lapte de păianjen,

când vecina de salon a zisului bolnav, o femeie de 30 de ani cu leucemie acută limfoblastică, a născut un copil cu puține luni înainte de diagnostic (deci i s-au făcut analize, ba chiar constant timp de cel puțin un an, carevasăzică),

când eu, baba Petronia Marcs, și voi, babele cum vă cheamă, trebuie să așteptăm investigații pe liste de așteptare pe care am avea toate șansele să murim dacă chiar am avea chestiile pe care încercăm să aflăm dacă le avem,

când controalele periodice la medicul de familie sunt o glumă la fel de sinistră ca spovedaniile în grup din școala generală, iar rețetele compensate și gratuite și analizele acoperite de asigurare se fac doar în primele câteva zile ale lunii, că după aia se termină fondurile,

când o banală gută trece neobservată ani de zile pentru că nici cardiologul, nici medicul de familie, n-au găsit de competența lor să se uite la nivelurile acidului uric listate, frumos, în josul rezultatelor analizelor pe care te pun să le faci periodic, și amândoi au băgat în tine aspirină cu remorca în tot timpul ăsta,

când dosarele pentru, să zicem, schemele de tratament al poliartritei reumatoide trebuie făcute cu luni înainte ca să ai șanse să prinzi medicamentul de care ai nevoie, și chiar și-așa Metotrexatul devine o creatură mitică despre care nimeni nu știe clar unde-și face veacul,

când te duci la Medicover şi te trimit acasă cu apendicele-n tine cât portocala, că ai indigestie,

când ți se râde în față la întrebarea dacă se poate face, totuși, un RMN ca să aflați ce și cum e cu hernia aia de disc lombară, de pară ai fi întrebat dacă poți călări monstrul din Loch Ness,

când spitalul județean din Vaslui a rămas fără ultimul oncolog, că doar ce-i împiedică pe bolnavii de cancer să se plimbe cu microbuzul 100 km până la Iași, toată lumea știe ce amuzante sunt călătoriile când mori pe tine,

când există în țara asta orașe – repet, orașe, nu mai zic de sate – fără asistență medicală de bază sau de urgență, pentru că s-a-nchis spitalul, și până la cel mai apropiat ai de mers treaba ta cu ce câteva ore, și oricum ajungi prea târziu ca să se ocupe de tine în ziua aia, vino mâine sau săptămâna viitoare, cum adică unde stai până atunci?,

când fiecare dintre noi are poveşti din astea în viaţa lui şi altele ca ele, iar sistemul medical românesc, cu toate eforturile reale de a-l îmbunătăți și curăța de jeg, rămâne unul în care intri doar dacă vrei să mori la rând, dacă ai de ales,

pot să spun că mi-am găsit următorul motiv de ieșit în stradă. Credeam că va fi cealaltă mizerie, cea cu BOR și Constituția. Nu văd de ce n-ar putea fi amândouă, de fapt. Dacă se va discuta vreodată serios – nu zic „dacă se va trece”, zic „dacă se va discuta vreodată serios” despre proiectul de lege al celor 128 cretini liberali (evident, cum altfel?) atât de rupți de lumea în care trăim noi, ceilalți, încât nici măcar nu mai sunt aroganți sau cinici, ci pur și simplu autiști, ideea atât de revoltătoare încât îmi transpiră toporul în mână ca românii care nu-și previn bolile să plătească tratarea lor, eu, una, o să încetez să fiu baba pe care o știți și o să devin acel gen de protestatar violent pe care îl consider în general deplasat.

Scuipatul e prea puțin în cazul ăsta și se cer luate mostre de sânge și materie cenușie. Cu ultima o să fie mai greu, promit s-o caut cu insistență.

Futu-vă urșii în cur cu peria de wc, bă. Măcar păstrați iluzia că știți care-s problemele țării pe care vă faceți c-o conduceți.

Momentul publicitar al săptămânii: Atelierul de SF&F cu Dănuţ Ungureanu şi Michael Haulică, plus alte şmecherii de gen

În caz că aţi lipsit în ultimele câteva luni din univers, iată o scurtă trecere în revistă a ultimelor evenimente cosmice importante: apariţia unei noi planete în sistemul solar, a cinşpea sau a şaişpea, nimeni nu mai ştie; în centrul găurilor negre s-a aflat că ar fi Ion Iliescu, despre care prea nu mai ştie nimeni nimic ca să nu fie taman acolo, în toate simultan; cea mai mică particulă descoperită nu este nici quark-ul şi nici ocaua lui Cuza, ci un supozitor prezentat de Arşinel&Stela Popescu la Catena.

Mă rog, pe lângă toate astea ar mai fi o descoperire şi anume că în curând (22 februarie) va începe un atelier de science-fiction destul de important. Cum noi nu ştiam mare lucru despre el, am decis să stăm de vorbă cu autoarea lui, coordonatoare a unuia dintre cele mai vechi proiecte editoriale online din România şi organizatoare a primul târg de carte din România nișat pe SF & Fantasy – Final Frontier. Iată, aşadar, ce am aflat:

Cine e Atelierul de SF&F, ce vrea de la noi şi la a câta ediţie a ajuns?

Atelierul e un loc liber şi creativ unde fanii genului, cei dornici să scrie și cei foarte curioși, se pot juca și experimenta alături de maeștri ai genului, iar pe nesimțite vor ajunge să scrie cum nici ei nu credeau că pot😉. Suntem în pragul ediției numărul 3 a Atelierului pentru care înscrierile sunt deschise până pe 15 februarie. Și ne lăudăm deja cu două „promoții” de cursanți care sunt acum scriitori debutanți sau în curs de debutare.

Ce e important să ştim despre Michael Haulică şi Dănuţ Ungureanu? De ce s-ar înscrie, de exemplu, un pasionat de SF de 16 ani la atelierul lor?

E important să știm că sunt doi dintre scriitorii SF cu experiență de la noi, dornici să împărtășească și altora ce știu ei, dar care nu vor să impună un stil, ci să ofere o privire obiectivă și avizată asupra textelor unor novici. Păi, dacă ai 16 ani și îți place să citești SF & Fantasy și vrei să îi cunoști pe scriitorii pe care îi citești și să și publici, aici e locul tău! Capeți experiență, primești feedback, cunoști lumea sefiștilor de la noi – pentru că trebuie spus că pe lângă cei doi antrenori, cursanții vor beneficia și de prezența unor invitați surpriză care vor discuta pe anumite teme (invitați pe care chiar ei îi pot alege) – și la final ești scriitor publicat!

Cât de mare e fandomul SF în România? Pentru cine scriu cursanţii?

E consistent și persistent. Nu știu să-ți dau cifre, dar îi văd la fiecare târg, lansare etc. Însă eu cred că cei care vin la Atelier au un dublu avantaj: ajung să cunoască și să fie cunoscuți în fandom, dar nu se opresc aici. Ajung și la cititorul curios care nu e neapărat fan al genului, dar apreciază literatura de calitate și nu lasă din mână textele lor pentru că vede cât sunt de lucrate și cizelate😛.

Care e cea mai mare realizare a unui participant la ediţiile anterioare ale Atelierului SF&F?

Participanții la primele două ediții ale atelierului și-au cizelat textele în cadrul Secției 14 – flora spontană care s-a format în urma Atelierului și care îi ajută pe cursanți să evolueze și după finalul cursului. Iar apoi aceste texte au fost publicate în reviste de SF românești. Dar cireașa de pe tort este antologia Eroi fără voie apărută la Editura Milleniumm care reunește scrierile cursanților de la prima ediție a Atelierului. În primavară îi debutăm pe cei de la ediția nr. 2 într-o nouă antologie😉

Sursă foto: arhiva personală a nepoatei lui Obi-Wan Kenobi, în ea fiind reprezentanţii unei rase extraterestre ce se bucură după un meci de bowling; ăă, nu, glumesc: am primit-o chiar de la organizatorii atelierului şi îi înfăţişează pe absolvenţii primei ediţii a Atelierului SF&F

Absolventii primei editii

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 374 de alți urmăritori