Un fenomen optic marcă românească: a nu vedea pădurea de copaci, cazul muralei Sf. Gheorghe

Oamenilor,

E clar că, în ce privește Sfântul Gheorghe văruit de pe perete, idioțenia endemică întreținută constant de BOR a ajuns, în final, să dea roadele așteptate fără intervenția directă a grădinarilor (să nu credeți că dacă nu scuip în direcția BOR de data asta, vina, indirect și undercover, nu-i tot a ei și a înapoierii sociale pe care o încurajează și întreține). Prin urmare, astăzi, când am descins în mijlocul tribului ca să observ pe teren sălbaticii în mediul lor urban natural, știam cam la ce să mă aștept.

Prin urmare, pe la ora opt m-am dat plecată dintre niște mormane de cărți care, oricum, îmi cădeau în cap. Și m-am dus în piața Sf. Gheorghe, lângă biserica Sf. Gheorghe, ca să văd cum nu mai e Sf. Gheorghe. Din fericire, am avut prevederea să nu las relatarea optimistă a cititoarei noastre Renata Carageani să-mi trezească vreo brumă de speranță, și bine am făcut.

Căci ce-am văzut eu când m-am învârtit nițel prin piață? Că am avut dreptate: există două feluri de oameni acolo, ca peste tot în centrul orașului. Cei spălați, bine îmbrăcați și accesorizați, în tranzit spre și dinspre tramvaie, autobuze, metrou și birou. Ei sunt cei care-ți pot da, la prima vedere, iluzia că centrul orașului începe să arate bine, ca un fel de oraș normal, cum ar veni. Doar că ei, ca și clădirile frumoase și bine restaurate din zonă, sunt acolo pentru afaceri. În afară de afaceri, nu-și prea permite nimeni să rezide și să activeze în centru. Firesc, hai să nu ne facem că Bucureștiul e singurul oraș în care așa stau lucrurile. Ceea ce lasă pe post de rezidenți și reședințe ale zonei celălalt tip de oameni și celelalte tipuri de clădiri: oamenii abia îmbrăcați, pentru că femeile dacă sunt tinere sunt curve active sau viitoare, iar dacă sunt bătrâne ce rost mai are să se acopere, și bărbații au senzația că nu există nici o diferență între maioul de exterior și cel de lenjerie, ba chiar și că nu există nici o corelație între dimensiunea hainelor și cea a corpului pe care un om normal la cap ar putea fi tentat s-o ia în considerare când se îmbracă. Iar clădirile: jegoase, cu ce a rămas din tencuiala originală de la 1900 strecurată printre găuri care merg până la cărămidă, cu tocuri de geamuri putrezite și geamuri sparte, care put a urină și a rahat sau a câine murdar și unde chiloți murdari atârnă la uscat pe post de steaguri în balcoane.

Sigur, periodicele pavări ale zonei, starea de conservare și aspectul bun ale bisericii din mijlocul zonei, abundența de copaci și tot mai multele clădiri restaurate dau impresia că totul e pe drumul cel bun. De asemenea, ați putea fi tentați să credeți că hoardele de dubioși se datorează tocmai bisericii, care e un vad ideal pentru cerșetori și hoți de buzunare. Fals. Dovada cea mai bună tocmai ați văzut-o. Dintre spărgătorii de semințe înfipți etern pe scaune înșirate pe trotuar întru socializare zilnică, babele mai decrepite decât casele în care stau care cresc potăi vagaboande ziua și le dau drumul pe străzi noaptea, luptându-se vocal cu hingherii cu orice ocazie, și restul lumii care se perindă pe acolo, voi pe cine v-ați pune banii că s-a sesizat ultragiat de aspectul muralei? Sau că a fost mai susceptibil la sugestiile / șantajul popilor de la Sf. Gheorghe, că și asta mi se pare la fel de plauzibil?

Deci da. Idiotul este legiune, are gura mare și creierul mic. Nu asta e revoltător, în sensul în care revoltător poate fi în general ceva la care nu te aștepți sau contra căruia mai ai vreo speranță. Revoltător, și dacă vreți un motiv să vă plimbați cu toporul prin zonă abia ăsta mi se pare că e, este faptul că sensibilitățile estetice exacerbate ale locuitorilor zonei au fost jignite de iconografia neortodoxă a Sf. Gheorghe de pe perete, în timp ce asta

Fix lângă zidul proaspăt văruit, spre menajarea sensibilităților estetice locale

Fix lângă zidul proaspăt văruit, spre menajarea sensibilităților estetice locale

sau asta

Și asta e fix vis-a-vis

Și asta e fix vis-a-vis

deci cam asta, în ansamblu

Clădiri frumoase, ziduri proaspăt văruite și jeg. Mult jeg.

Clădiri frumoase, ziduri proaspăt văruite și jeg. Mult jeg.

trec neobservate, nu deranjează pe nimeni și sunt parte acceptabilă a peisajului urban. Așa arată, în caz că nu ați trecut recent pe acolo, zona de fix lângă și direct din fața peretelui de pe care Sf. Gheorghe a insultat experiența vizuală a locuitorilor cartierului. Exact lângă, respectiv în fața acestor mormane de eșec urban stă mândru proaspăt (dar economic, așa) văruit cel mai faimos calcan din București. O murală cu extratereștri și draci nu era ok. Jeg, ruine, mormane de gunoaie și scutece folosite, pe de altă parte, ok. Ce să faci, frate, doar n-o să te apuci să faci curat sau să dai o mână de tencuială și var pe un perete, cât să-l țină să nu cadă. Ej’ nebun? Păi nu ne mai ajunge să acoperim blasfemia care nu ne lasă să locuim în pace sufletească și să dormim noaptea liniștiți printre păduchi și șobolani. Suntem sensibili estetic și spiritual, coaie.

 Ca să încheiem cu un palate cleanser, că tocmai am vomat puțin în gură, zic așa. Dacă chiar s-ar materializa semipermanent chestia cu lipirea trucajelor vizuale ironice pe subiect care au circulat prin interneții românești de la acoperirea muralei încoace, așa cum povestea Renata într-un comentariu la postarea precedentă, ar fi superb. Nici n-ar trebui să fie definitiv. Doar sâmbătă noapte, de Noaptea Muzeelor. Pentru că anul ăsta Noaptea Muzeelor exact pe asta marșează: pe ideea de patrimoniu dispărut și neglijat. Sigur, motivul pentru care o să vedeți prin muzee sâmbătă noapte exponate acoperite cu pânză neagră ține mai degrabă de retrocedări decât de analfabetism urban. Dar parcă tare ar fi mișto dacă pe calcanul ăla ar apărea o cortină neagră, niște proiecții și dacă cineva ar filma chestia. Dau ideea gratis, în caz că ne citesc artiști.

Nu mai știu, am zis că jeg?

Martiriul Sf. Gheorghe reloaded sau despre lumea în care, totuși, trăim

Oamenilor,

După cum poate ați avut prilejul să observați pe aici (nu țin minte ca vreunul dintre voi să fi experimentat asta pe propria piele, live și în exclusivitate vreodată. Dacă da, probabil ați meritat-o.), sunt o babă ușor enervabilă. Nu știu de ce. Terapeutul zice că am probleme de furie. Eu zic că am soluții de furie. Există, recunosc, o îngrijorătoare tendință direct proporțională cu vârsta de a mă enerva tot mai puțin, poate din cauză că încep să accept realitatea că majoritatea semenilor mei sunt niște cretini, poate din cauză că încep să mă feresc mai eficient de contactul prelungit cu alergenul. În ciuda acestei tendințe, dracii din dotare rămân, conform ultimelor măsurători, în cantitate suficientă pentru încă vreo cinci secole. Deci sunt o babă nervoasă și cu la fel de multe șanse să rămân așa, pe câte motive de nervi există în jur. Adică teoretic finite, dar practic nu prea.

Dintre toate aceste motive, știți ce mă enervează cel mai tare? Să nu știu pe cine ar trebui să mă enervez. Există adepți ai celor mai imbecile teorii ale conspirației care mă enervează mai puțin decât să nu știu în direcția cui să scuip flăcări, pucioasă și buzdugane. Pentru că nu pot să fiu furioasă pe tot Universul deodată. Vârsta aia a trecut de mult, și mi se pare că nici măcar nu mai e la modă. Punk may not be dead, but it’s so passé.

Să luăm cazul Sfântului Gheorghe pictat pe peretele din centru. E ușor să înjuri BOR la faza asta, că s-a opărit când a văzut un Sfânt Gheorghe interpretat modern și, cum BOR are probleme istorice și isterice atât cu interpretarea, cât și cu modernitatea, a sărit cu trafaletul sfințit să acopere blasfemia. Poate țineți minte că nu de la înjurat BOR mă dau înapoi în viață.

poza de pe hotnews

poza de pe hotnews

Doar că, din câte am înțeles eu, de data asta BOR a fost beneficiarul întunericului minții, nu agentul lui. Dacă am înțeles greșit și știți voi o altă versiune a poveștii decât aia pe care o știu eu, anume că de fapt o turmă de oi creștine care nu merită să locuiască în orașe și să aibă apă caldă a început să sughițe și să plângă că aolio, ce-i parascovenia asta, și a făcut cerere să fie înlăturată, vă rog tare mult să ne-o spuneți și nouă, tuturor celor care abia așteaptă motivul de înjurat BOR săptămâna asta. Dacă știți că oamenii ăia care au pictat peretele aveau toate autorizațiile și permisiunile administratorilor clădirii și Primăriei ca să facă asta, spuneți, ca să ne putem enerva cu argumente. Abia aștept.

Dar așa pe ce să te enervezi? Că românii sunt în majoritate zdrobitoare imbecili, superstițioși și retrograzi, bașca absolut analfabeți (și) vizual? Sigur că sunt. Hello. Trăim în țara în care e posibilă Catedrala Mântuirii Neamului Prost și-n care lumea se calcă-n picioare ca să pună botul la mumii și apă-n sticle de plastic, dar nu se spală și crede că hipertensiunea trece cu cozi de cireșe. Nu poți să te enervezi pe o nație întreagă fără să devii tiran psihopat sau unabomber. Sau, mai rău, idealist.

Bine, capacitatea mea aproape infinită de enervare poate suporta și un vinovat colectiv. Doar că, fir-ar a dracu de treabă, dacă s-au adunat destui cretini care au avut o problemă nu atât cu opera murală în cauză, cât cu subiectul ei și cu iconografia adoptată, e rău. Pentru că e corect din punct de vedere democratic, cât timp nu s-au adunat mai mulți amatori de artă urbană care să zică că e bine, iar în fruntea lor să fie posesorii clădirii și artiștii autori, cu avizele în dinți și topoare în mâini. Sau nu m-am uitat eu la știri destul încât să văd asta: un protest egal ca forță și opus ca direcție. Ha?

S-au făcut glume pe Facebook. S-a făcut și pagină memorială pe Facebook sau ceva. Foarte tare și foarte inutil. Putem să facem mișto de mintea înapoiată a opiniei publice românești, fie ea și urbană, doar că dacă ne gândim o secundă nu prea ne dă mâna, pentru că 1. nu e nici o surpriză și 2. e o realitate scârboasă în mijlocul căreia nu prea avem multe soluții la a trăi. E ca și cum ai râde de păduchi la stână.

Așa că explicați-mi și mie: pe cine ne enervăm? Că sunt dispusă, să moară bufnița Peracle, doar că nu știu unde să mă uit. Și aș prefera tare mult să nu trebuiască să mă enervez pe ceva atât de inevitabil și abstract ca opinia publică românească, pentru că mi se pare futil. Or, există multe cuvinte care încep cu „fut” și-mi plac, dar nici unul dintre ele nu e „futil”.

PS: că veni vorba despre blasfemii mai sus și că tot e util să ne amintim din când în când printre ce amibe trăim de fapt, poftim termen de comparație: Norvegia tocmai a decis că, legal, blasfemia nu există. Aici mi se pare că e de discutat: avem o jumătate de lume care, în fața unor scelerați fără simțul umorului și noțiunea de libertate de expresie și opinie, a decis că problema e la scelerați, nu la restul lumii. Și avem cealaltă jumătate de lume, care de fapt e cam trei sferturi și în care trăim și noi, bălăcindu-ne încă în Evul Mediu, unde scelerații suntem noi. Nu sunt eu, nu sunteți voi. Dar suntem noi, și abia asta mă enervează.

Why don’t you come over? Celebra campanie publicitară îşi schimbă adrisantul cu cel mai prieten dintre popoare

Halou, halou

Mergeam zilele trecute pe stradă, când văd un anunţ. Cică: Vin Ruşii! Sau cu r mic, nu ştiu exact, că acolo au dat cu majuscule. Io în mintea mea zic: foarte tare campania! Deci chiar e tare şi creativă, chiar dacă e speculată pe marginea unei angoase care s-a instaurat în străfiinţa românului de vreo 70 de ani. Adică 194zecişiceva + 70 = peste douămiizece, deci p-acolo.

Nu e nevoie să zic despre ce angoasă e vorba. Adică sigur nu e aia că vin turcii, un popor care la orice oră şi oriunde ai face un sondaj în România de azi, e mult mai bine văzut decât ruşii. Mult, mult mai bine.

Acuma, de ce s-a decis să să meargă pă aşiest conşept creativ, noi ştim: fiincă publicu ţintă a fost Dan Puric. Şi e ochiei. Doar că, vedeţi voi, rusofonilor, rusofililor şi alţi Dan Purici, noi nu suntem iubitori de ruşi. Adică poporul român, el nu e iubitor de ruşi, din motive pe care probabil că nou înfiinţatul Centru Cultural Sovietic de la Bucureşti nu le înţelege şi pe care îi va fi foarte greu să le şteargă, cu toată masa lui rotundă despre al Doilea Răzbel Mondial. Unde ni se va zice, nu-i aşa, că poporu pretin ne-a eliberat şi că tezauru ni l-am dus la ei singuri. Ceea ce e adevărat, proasta diplomaţie a fost şi este o constantă a românilor, doar că asta nu şterge nici davai ceasu nici davai paltonu. Asta e, pretini, asta e, nu vă mai căcaţi pă voi atât.

Aoleu, scuze, o erată: am zis mai sus Centru Cultural Sovietic? – scuze, am vrut să zic Comunist; pardon, am zis Comunist?, voiam să zic pan-slavist etc.)

Aşa. Iar acuma fiincă reacţia românaşilor noştri a fost foarte, foarte, foarte slabă cam păpeste tot, de ca şi cum pă român nu l-ar mai fute asemenea griji, deşi va avea în curând rachete nucleare ostile dumisale la câteva sute de kilometri dă celebrele plaje amenajate de madam Udrea şi madam Mazăre, ne-am gândit să introducem chiar noi în discursu public aşiest subiect. Care zicem aşa:

Vine coru Armatei Roşii? (astea bănuiesc că sunt cu litere mari, nu ştiu. Ar cam trebui, că cică au salvat Ioropa dă nazişti) Păi foarte bine. E muzică, e antren, e floricele. A, ba nu, astea e la filmele dă la mall-urile alea cu care ne-a spălat pă creier cultura decadentă dă peste oşiean, bă băiatule! Jos cu ele! Nu floricele! Nu mall! Nu converşi! Numa coru Armatii Ruoşii, căcam numa atâta mai are şi maica Rusie să ne arate în materie dă cultură. (Ok, mai e şi balet, da Pliseţkaia tocma a murit)

Bun, acum nu ştim dacă răzbate umoru până la tovarăşii noştri, da îi asigurăm că spiritu e constructiv, adică dă mişto-uri, dă glumă. Chiar dacă vine dă la un blog care să chiamă Surorile Marx (dânşii ar trebui să ştie cel mai bine cum e cu psihologia inversă). Să nu scoată racheta din siloz încă, că poati ne înţielejem! Da treaba e aşa:

Dacă românachis veneau la Moscova să îl promoveze pă Fuego, sau pă Salam şi ziceau ceva dă genu: Vine Salam, ăl mai mare futăcios din România! Băgaţi femeile şi lanţurile dă aur în dulap! Băgaţi şi patrafiru lu patriarhu Kiril, că vi-l ia şi pă-ăla! Azi la Odesa, mâine la Moscova, că ştie drumu! Ştim că vă plac minorităţile, primiţi cu ţiganu? – deci dacă făceam noi asta, sau ceva la modu ăsta, oare se simţeau pan-slaviştii bine? O luau la glumă, la alea-alea, sau scoteau naţionaliştii cu lanţuri (da nu dă haur) şi topoare din dulap?

Păi na, răspunsu e ştiut. Se supărau, răsuceau dân mustăţi, că sunt neam dă supăraţi pă viaţă şi imediat ne arătau Tupolevu 160.

La care că tot e gluma, glumă, ne-am gândit să facem şi noi un afiş în replică la anunţatu eveniment. Care nu credem că-i va supăra, că doar suntem prieteni şi ştim dă vorbă bună. Şi dacă cumva se gândesc să vină-ncoace, cam cum a fost party-u ăla la Izabela, să ştie că ştim doar atât: de data asta doar călare pe bomba atomică mai intraţi acilea, pretini. Faptă care vorba aia, sperăm să nu se-ntâmple, dintr-un motiv pe care o sa-l înţelegi din imaginea dă mai jos.

A, şi încă ceva: omu e dator să-ncerce, sigur, da nu vă mai aruncaţi bre banii pă prostii. Să deschizi un centru cultural într-o ţară care nu ştie să spună trei cuvinte în limba culturii pe care vrei s-o promovezi, e cel puţin caraghios. Mai ales când, bănuim, obiectu discuţiei e însăşi cultura, deci printre altele şi o limbă, un grai cum ar veni, şi nu doar nişte şuruburi sau alte niscai obiecte dă larg consum. Iar dacă totuşi vreţi cu tot dinadinsu să faceţi asta, aşa cum ştie o planetă întreagă că aveţi obiceiu, o sa ziceţi cel mai probabil că nu contează: ce dacă românii nu ştie să vorbeşe ruseşte, noi suntem fraţi, fraţi ortodocşi, care ne tragem cu toţii dă la domnu Iisus şi Maica Precistă şi catapeteasmă şi amvon şi alea-alea!

Pă bune? Bă băieţi, bă. Luaţi bă pulsu poporului, dacă nu ne credeţi. Pe noi aicea ne doare-n cur de tot Dughinu vostru şi toate centrele voastre culturale ruseşti şi e suficient să deschideţi feisbucu să vedeţi că-i aşa. Hai să fim serioşi. Şi un P.S. – titlul articolului e, pentru cine nu s-a prins, o parafrază la celebra campanie Gândul de acum vreun an-doi.

Şi în loc de final, da, admirabilă cultură, admirabili muzicieni şi pictori şi scriitori şi dansatori şi tot ce mai vreţi voi. Dar ce se întâmplă acum în Rusia nu e ok şi nu face niciun bine culturii ruseşti.

vin rusii nasol pentru ei

Cronica unei așteptări care s-a dovedit la 4 am a fi fost degeaba

Oamenilor,

Teoria spune că, având suficient de mult timp la dispoziție, un individ poate experimenta cam toate sentimentele, stările și situațiile posibile pentru specia sa. Teoretic, cu suficient de mult timp la dispoziție am putea trăi și ziua în care să moară Ion Iliescu. Teoretic.

Se pare că la nivel practic unei babe de vârsta mea îi este însă mult mai accesibilă o altă experiență, și tocmai am trăit-o în seara asta: mi-am dat seama cum se simte un bărbat care suportă un film grețos înțeles greșit drept „romantic”, o cină aberant de scumpă pe care evident a plătit-o el, o conversație idioată cu pretenții intelectuale, o invitație la ea „să mai stăm de vorbă”, ceva acțiune peste haine și apoi află că ea e pe stop și că-n seara asta canci.

De-acum vreo lună, mi-am sunat prietena babă tehnică și i-am zis „bre, mai ții tu minte toate chestiile alea care mă depășesc pe mine, pe care le faci ca să ne putem uita la chestii live pe care tv-ul nu le dă, pentru care trăim în partea greșită de lume și pentru care să plătim nu vrem?”

„Mhm.”

„Am nevoie s-o faci pe 2 mai.”

„Ce-i pe 2 mai?”

„Mayweather cu Pacquiao. Nu-ți bate capul. Eu mă uit, tu-mi bei berea, ne înjurăm, poate ne și batem nițel, adormi pe covor, te trezești afară, o seară plăcută ca de obicei.”

Acum vreo două săptămâni, primesc de la baba mea tehnică știrea că Pro Tv transmite meciul, îi zic: „ai scăpat, dormi liniștită pe 2 mai.”

„Dorm pe dracu, dar important e că nu trebuie să te mai suport pe tine.”

„Idem, hai pa.”

Acum vreo săptămână, am început să aud așa, un zumzet nedefinit în fundul unui sertar din colțul cel mai întunecat și prăfuit al minții mele. Se pare că a scăpat de acolo și s-a răspândit ca ciuma, căci a crescut treptat, până a depășit chiar și capacitatea mea de ignorare a chestiilor neplăcute, moment în care vocea mea ( ! Eu sunt chestia cea mai neplăcută din capul meu, ce surpriză.) mi s-a auzit în cap, întrebându-mă „băi, Mayweather nu era ăla care-și bate sistematic femeile ?”

Moment din care n-am mai avut liniște. Pentru că chiar voiam să mă uit la meciul ăsta, care la nivel sportiv e nah, istoric sau ceva. În orice caz, vizionabil. Capacitatea mea de raționalizare a chestiilor cu care nu sunt de acord în principiu dar pe care vreau să le fac în practică fiind uriașă, gălăgia din capul meu a fost nițel mai mare săptămâna asta decât de obicei. Sportul e sport, iar ăsta e, irefutabil, sport la superlativ. Puțin probabil să prinzi foarte multe meciuri ca ăsta. Faptul că nu mă uit eu și încă trei mii de oameni la care, poate, a ajuns informația că Mayweather a revocat acreditările la gală ale jurnaliștilor care l-au întrebat de chestiunea cu abuzul repetat o să facă fix zero diferență în economia evenimentului, căci despre economie e vorba în primul rând. Poate-l bate Pacquiao de-i sună apa-n cap (puțin probabil) și la final își scoate chiloții și are pe dedesubt unii cu fețele ălora și e ca un fel de răzbunare cosmică sau ceva.

Sau poate mă scuip când mă mai uit în oglindă și-mi dau singură palme când mai încep să mârâi că să bați femei și copii și bărbați care nu te atacă în general nu e ok, mai ales dacă ești boxer de vârf mondial.

Așa că stau la 4 am în sufragerie, cu cucuveaua Peracle (între timp pițigoiul a fugit, și oricum cucuveaua mi se potrivește mult mai bine). Am mâncat butonul cu Pro Tv din telecomandă și mă întreb „băi Floaide, de ce trebuia să fii tu muist?”

Futu-i.

Noul val al literaturii române răspunde, în sfârșit, la întrebarea „la ce folosește o carte?”

Oamenilor,

Evident, nu poate decât să mă bucure la infinit amocul literar și științific de care sunt loviți subit toți penalii țării, mai alfabeți sau mai analfabeți, imediat ce niște gratii la geamuri și uși pun stavilă stolurilor de griji și treburi lumești care nu le dăduseră voie, până atunci, să-și urmeze adevărata vocație. Sunt sigură că și voi tresăltați de bucurie în fața acestui val subit de îngrășământ căzut peste cultura românească, ba chiar puneți la cale în momentul ăsta cel puțin patru conspirații pentru a vă băga la răcoarea cea dătătoare de inspirație scriitorii preferați. Sper că primul avocat care a găsit portița asta suge vesel Bloody Marys prin Tahiti, că merită.

În mijlocul acestei isterii culturale, mă enervează însă ceva. Anume, că internetul tace mâlc cu privire la cele cinci lucrări cu care a contribuit Copos la progresul științei, de-a ieșit azi din nou la lumină, cu mai puțin de jumate de pedeapsă servită. Eforturile mântuitoare de bulău ale lui Becali ne sunt cunoscute, sunt fix ce te-ai aștepta din partea unui semi-cretin care a sesizat avantajele misticismului în patria tembelilor superstițioși. Contribuțiile lui Vântu la economia teoretică, sub formă de pastile video cu o concentrație de căcat uriașă, din nou, sunt accesibile oricui. Cele la economia practică, mai puțin. Aici e mai greu să-ți faci fani fără să se prindă că-ți bați pula grav de ei, după ce i-ai futut în gură pe ei, pe părinții și pe copiii lor. Cât timp o ții arogant pe soluții care se aplică aproape de la sine în țările în care tu nu ai existat, retardații te aplaudă că, după ce ai participat din greu la lăsarea nației (și, implicit, a lor) în curul gol, ba chiar și cu un țăruș înfipt în el adânc cât pentru câteva decenii, catadicsești să le explici voalat cum ai făcut-o și mai ales cum ar putea s-o facă și ei. Dacă ar fi tu. Ceea ce nu sunt. Hăhă, ce tare. I-ai futut în gură ani întregi și acum se uită-n sus la tine, poate le mai picură ceva din înțelepciunea ta de om de afaceri genial în clanțele căscate. Marș de-aici, mafiot de lumea a treia cu pretenții de Adam Smith.

În fine, că am deraiat. Scuze, dar chiar nu merita să scriu o postare separată numai despre disperarea comică cu care Vântu suflă recent bășini cu pretenții de revelații economice prin, își imaginează el, întreaga opinie publică românească.

Ideea era că auzim și tot o să mai auzim și despre alții că s-au apucat de omorât copaci cu spor în speranța că teancul de maculatură pe care îl scriu o să-i ajute să sară mai ușor gardul închisorii, pentru că legea e proastă ca un elev de-a 12-a și are cam la fel de multe criterii de apreciere a valorii. Important e să dai cu litera, nu cu sapa. Și mult mai ușor, că la dat cu sapa se mai găsește unul să te verifice de rezultate, la litere pula.

Așa că revin, din scrupulozitate strict profesională, pentru că tocmai am câștigat complet pe merit licitația atribuirii de către USR a Istoriei literare cu păcate multe și idei puține și nu vreau să existe dubii în privința documentării exhaustive. Am pus mâna, în premieră mondială, națională, ba chiar și galactică, pe cele cinci comori de înțelepciune dăruite de Copos lumii științifice din România. A trebuit un pic de muncă de reconstituire, că erau mâzgălite pe hârtie igienică folosită de trei ori, dar mă știți babă perseverentă. Așadar, iată rezultatele faptului că tot ce se borăște în România în legătură cu un domeniu altfel cunoscut drept „științific” se molipsește automat de acest calificativ, la fel cum toată lumea care își pune numele pe coperta unui doctorat devine doctor:

  1. Percepția performanței în mediul post-comunist românesc: studiu sociologic paralel în domeniile sportiv și de afaceri, realizat în dublu orb, pe un eșantion reprezentativ de 20 de milioane de subiecți, în perioada 1993-2013 (partea XXX, constantă „G.C”)
  2. Nivelul de glucoză din frișca artizanală cumpărată de-a gata la butoaie de 30 de litri vs. indicele glicemic ideal pentru sportivul de performanță vândut cu sacoșa. Corelații și aberații. Studiu nutriționist realizat cu colaborarea dr. Gheorghe Mencinicopschi (aici au împușcat doi același iepure, procedeu îmbrățișat, după cum știe oricine, de întreaga lume științifică)
  3. Elemente de fizică a echilibrului fundului între trei luntri și vreo șaizeci de plute, cu specificații de aplicație practică tridimensională în fotbal, politică și savarine.
  4. Anexă la studiul precedent: Paradoxul dinamicii lichidităților care nu se mișcă
  5. Anexă la anexa precedentă: Soluția paradoxului: lichiditățile nu se mișcă pentru că nu există

După cum vedeți, omul a acoperit o arie științifică absolut uluitoare, de la sociologie și psihologia maselor, la economie capitalistă din specia aberantă „românească”, la nutriție și fizica fluidelor, cu o extrapolare în filosofia existențialistă. Dacă vă bătea gândul să puneți sub semnul îndoielii cumva competența științifică înaltă a domnului George Copos, savant nepereche, sper că v-au trecut îndoielile. Știu din surse sigure că mai are în ciornă cel puțin două lucrări, una juridică și una despre balet. Să fim atenți, zic.

Deocamdată, eu una mă bucur că am putut face acest serviciu societății și sper ca, la o adică, această antologie să conteze.

Cearta Universaliilor, etapa pe România. Că atât putem.

Oamenilor,

Este că puteați paria pe laptopurile voastre și pe o cutie de cremă de pantofi neagră că n-o să scap ocazia să-mi spun părerea în legătură cu ora de religie în școli și mega-dezbaterea surdă pe tema ei, și că o să fac asta înainte de ziua de mâine, când expiră termenul pentru depunerea cererilor de îndoctrinare a minorilor? Că, deși cred în libertarea de opțiune, o să vă reamintesc de ce consider orele de istoria religiilor ca singura prezență acceptabilă a religiei în școli și de ce mi se pare scârboasă spălarea pe creier care pornește de la convingerea retrogradă și inexplicabilă că singura cale către un om moral e religia, pusă de pază deasupra conștiinței individului cu nuielușa într-o mână și punga în cealaltă?

Este?

Nasol. Scoateți-vă tabletele de sub perne, stilourile din vitrină și porumbeii călători din ciulama, pentru că ați pierdut.

Din punctul meu de vedere, cu toate campaniile pro și contra, cu toate argumentele furibunde, duios-naționalist-xenofob retrograde sau rațional-progresist normale la cap, cu o luare de poziție surprinzător de ok a CTP-ului* și cu multe jumătăți de adevăruri și convingeri de-a gata aruncate de-o parte și de alta a baricadei, bătălia nu există. E gata. Dreptul fundamental de a avea o opțiune a fost cucerit odată cu decizia Curții Constituționale, care a dat un șut în cur spre normalitate acestei țări care ține cu dinții de secolul XIX (ba chiar de prima lui jumătate). De-acum încolo, e chestiune de negocieri familiale, de curajul fiecărui părinte și copil de a-și asuma o decizie care reflectă convingerile sale personale, și de capacitatea sistemului de a oferi alternative. (Dacă e să fie o problemă majoră undeva, aici va fi, în absența completă a alternativelor. Sper să discutăm peste un an despre toate orele de etică, istoria religiilor, educație civică, educație politică sau ce vreți voi care au luat cu succes locul orelor de religie pentru cei care au ales să renunțe la ele. Dar absența momentană a alternativei nu e un motiv suficient de bun pentru tolerarea și perpetuarea unui abuz, așa că în ansamblu ce se întâmplă e totuși ok.)

Cu alte cuvinte, nu văd de ce ar trebui să ne mai intereseze. De-acum e treaba fiecăruia, acasă la el, să decidă ce fel de om este, cel fel de om ar vrea să fie copilul lui, și cum înțelege să ajungă la acest rezultat. E treaba fiecăruia dintre cei cu copii școlari să aleagă ce vrea și să-și apere, dacă e nevoie, alegerea în fața oricăror presiuni. Nu e treaba mea, babă agnostică, anti-îndoctrinare și anti-intoleranță cum sunt (da, sunt conștientă de ironia că anti-intoleranța e o formă de intoleranță, și mi se pare singura acceptabilă, ba mai mult, necesară), să încerc să conving părinții națiunii că și așa cum zic eu se pot crește copii cu moralitate pozitivă, comportament social etic și minte sănătoasă, bașca niscaiva atât de necesar spirit critic. Nu-i ca la vaccinuri. Aici, decizia unui părinte nu afectează cu nimic sănătatea fizică sau mintală a copilului altuia. Prin urmare, nici părinții între ei nu ar trebui să se creadă îndreptățiți să discute subiectul, cu atât mai puțin să încerce să-i tragă pe alții într-o parte sau alta. E la fel de mult treaba fiecăruia pe cât sunt toate celelalte lucruri care țin de ființa civică și morală a individului. Adică 100%. Ăsta e principiul, și aplicarea lui prin decizia CC e marea victorie pentru care merită să ne bucurăm.

În rest, între decizia Curții Constituționale și ziua de poimâine, când sezonul deschis la prozeliți se va fi terminat, chestiunea mă lasă rece. Mi-ar plăcea, în schimb, să se numere în zilele imediat următoare câți copii au rămas înscriși la ora de religie și câți au renunțat. În procente din populația școlară, firește. Dacă se poate, defalcat și pe grupe de vârstă, mediu social și sex. Ne-ar da o imagine cu multe concluzii posibile, ceea ce ar fi simpatic și simptomatic. Era să zic și somatic, că rima, dar cred că asta o să o știe la modul real numai asistenții personali ai lui Daniel.

* Căutați voi editorialul lui de alaltăieri de pe Gândul.info, că eu la un ziar care se vrea intelectual dar se comportă ca o Libertatea cu altă pălărie nu pot să dau link, oricât de normale la cap s-ar întâmpla să mai fie unele chestii care se strecoară pe acolo.

Proasta proastelor în acţiune – bunica Miaiela Rădulescu loveşte din nou

Bre babelor,

Mă gândesc la mine acu vreo patruj de ani, când aveam vreo 60. Arătam ca pula – ţâţe fleşcăite, pizda prăbuşită, eram o oroare. Şi cu toate astea îmi purtam urâţenia cu mândrie, ştiind că e a mea. Prin urmare, nu aveam niciun motiv să blestem universul pentru faptul că mă aruncase în scurgerea inexorabilă a timpului, reducându-mă, inevitabil, la o ruină. Fizic, bineînţeles, că la minte sunt smirnă. Rezolv un rebusache cu ochii-nchişi şi oala pă foc.

Tot de atunci am învăţat să mă feresc de proşti. Dar ei sunt mulţi, ştim prea bine, aşa că m-am decis să îngustez plaja de indivizi pe care să-i ocolesc: prin urmare, am înţeles că trebuie să mă feresc şi de proaste. Cu astea, însă, e complicat, pentru că sunt proaste şi proaste, cum era şi vecina Aglaia, care se credea mare betoancă la 86 de ani. Şi, bineînţeles, cele mai proaste dintre proaste, categorie în care intră şi biata Miaiela Rădulescu, o persoană de care dacă nu ne-ar fi milă ar trebui, poate, să ne stârnească dorinţe de răzbunare.

Iar aicea, zbang, din senin, o poză:

m radulescuHahahahaha, nu-i aşa? Mamaia cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte vrea care va să zicălea să reducă la tăcere toate vocile netrebnice care-i contestă calităţile de divă îmbălsămată pe veci, probabil în formol, că altfel nu prea ai cum să arăţi bine până la 500 de ani. Sau poate 5000, că cel mai probabil cam atât ar vrea să trăiască. Şi să arate bine.

Dar să-i dăm cuvântul imbecilei, pentru că, mă tem, orice aş scrie sau spune, nu se ridică la înălţimea intelectului acestei distinse doamne:

„Dupa ce reusiti sa depasiti primul obstacol – cel in care vi se pare ca e de la photoshop sau bisturiu, treceti in etapa urmatoare si imaginati-va ca nimeni si nimic nu va sta in cale sa va mentineti tonusul, energia buna, zambetul…”

Hahahaha. Şi aici, zbang, înc-o poză:

m radulescu 2Hahahahaha, femeie, eşti penibilă, revino-ţi! Pe lângă faptul că probabil nu te mai fut nici boschetarii de la Gară, arăţi ca dracu, în pula calului! Eşti mai lipsită de sex appeal chiar şi decât femeia care prezintă vremea la TVR, doar că spre deosebire de tine, tipa respectivă chiar e o femeie şi nu o mahalagioaică fără educaţie! Bre Miaiela, hai, deschide ochii, trezeşte-te, se poate! Chiar şi mai târziu, foarte târziu, cum ar fi cazul la cei optzeci de anişori ai tăi, dar se poate!

Ce, să-i dăm din nou cuvântul Miaielei, spuneţi? Dar vă rog!:

„Deci, dati-va deoparte din calea…voastra si simtiti-va varsta care va prieste. Si faceti ca mine – sa nu va pese de nicio parere a cuiva care habar n-are cine sunteti, ce faceti, ce iubiti, cum simtititi etc. Sa va pese doar de parerea celor foarte, da’ foarte dragi si apropiati. Azi am 20 de ani. Pentru ca asa vreau eu, asa ma simt si exact asa o sa ma imbrac.”

Şi încă una tare, ultima din păcate:

m radulescu 3Hahahahaha! Bre, proasta pământului, aici nu arăţi în niciun caz precum o femeie de nota 10, aşa cum îţi imaginezi, ci, în cel mai bun caz ca un bidon plin de căcat! Pe bune, faci de râs orice idee decentă despre feminitate, opreşte-te-n pizda mamei lui de univers care te-a scos pe faţa pământului, deşi ne temem că tocmai acolo s-ar putea să ţi se refuze accesul înapoi de-acum şi-n vecii vecilor, atât de varză eşti! Femeie, dacă încerci să ne bagi pe gât un atare sofism cum că dacă tu te simţi ca la 20 de ani deşi arăţi ca o balegă, trebuie să te şi îmbraci ca atare, ţine cont că noi nu avem niciun văl pe ochi, nicio copertină sau cuvertură, sau cine ştie ce căcat de pierdere temporară a vederii sau altceva!

Nu, noi te vedem aşa cum eşti: o femeie care a îmbătrânit şi care, nimeni nu ştie de ce, e foarte ruşinată de treaba asta!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 359 other followers