Puțină vomă și o (pro)misiune

Oamenilor,

Când un bolnav de leucemie acută mieloblastică trebuie să facă tumbe pe spate pentru a obține încă una din cele câteva pungi de sânge de care are nevoie aproape zilnic,

când pentru complicațiile care se adună pe capul lui ca vulturii îi sunt prescrise la oha medicamente care există pe lista Ministerului Sănătății, dar care nu mai există în nici o farmacie din țara asta de peste 10 ani, de ridică din sprâncene la tine generațiile tinere de farmaciști care nici nu știu c-a existat vreodată de parcă le-ai cere lapte de păianjen,

când vecina de salon a zisului bolnav, o femeie de 30 de ani cu leucemie acută limfoblastică, a născut un copil cu puține luni înainte de diagnostic (deci i s-au făcut analize, ba chiar constant timp de cel puțin un an, carevasăzică),

când eu, baba Petronia Marcs, și voi, babele cum vă cheamă, trebuie să așteptăm investigații pe liste de așteptare pe care am avea toate șansele să murim dacă chiar am avea chestiile pe care încercăm să aflăm dacă le avem,

când controalele periodice la medicul de familie sunt o glumă la fel de sinistră ca spovedaniile în grup din școala generală, iar rețetele compensate și gratuite și analizele acoperite de asigurare se fac doar în primele câteva zile ale lunii, că după aia se termină fondurile,

când o banală gută trece neobservată ani de zile pentru că nici cardiologul, nici medicul de familie, n-au găsit de competența lor să se uite la nivelurile acidului uric listate, frumos, în josul rezultatelor analizelor pe care te pun să le faci periodic, și amândoi au băgat în tine aspirină cu remorca în tot timpul ăsta,

când dosarele pentru, să zicem, schemele de tratament al poliartritei reumatoide trebuie făcute cu luni înainte ca să ai șanse să prinzi medicamentul de care ai nevoie, și chiar și-așa Metotrexatul devine o creatură mitică despre care nimeni nu știe clar unde-și face veacul,

când te duci la Medicover şi te trimit acasă cu apendicele-n tine cât portocala, că ai indigestie,

când ți se râde în față la întrebarea dacă se poate face, totuși, un RMN ca să aflați ce și cum e cu hernia aia de disc lombară, de pară ai fi întrebat dacă poți călări monstrul din Loch Ness,

când spitalul județean din Vaslui a rămas fără ultimul oncolog, că doar ce-i împiedică pe bolnavii de cancer să se plimbe cu microbuzul 100 km până la Iași, toată lumea știe ce amuzante sunt călătoriile când mori pe tine,

când există în țara asta orașe – repet, orașe, nu mai zic de sate – fără asistență medicală de bază sau de urgență, pentru că s-a-nchis spitalul, și până la cel mai apropiat ai de mers treaba ta cu ce câteva ore, și oricum ajungi prea târziu ca să se ocupe de tine în ziua aia, vino mâine sau săptămâna viitoare, cum adică unde stai până atunci?,

când fiecare dintre noi are poveşti din astea în viaţa lui şi altele ca ele, iar sistemul medical românesc, cu toate eforturile reale de a-l îmbunătăți și curăța de jeg, rămâne unul în care intri doar dacă vrei să mori la rând, dacă ai de ales,

pot să spun că mi-am găsit următorul motiv de ieșit în stradă. Credeam că va fi cealaltă mizerie, cea cu BOR și Constituția. Nu văd de ce n-ar putea fi amândouă, de fapt. Dacă se va discuta vreodată serios – nu zic „dacă se va trece”, zic „dacă se va discuta vreodată serios” despre proiectul de lege al celor 128 cretini liberali (evident, cum altfel?) atât de rupți de lumea în care trăim noi, ceilalți, încât nici măcar nu mai sunt aroganți sau cinici, ci pur și simplu autiști, ideea atât de revoltătoare încât îmi transpiră toporul în mână ca românii care nu-și previn bolile să plătească tratarea lor, eu, una, o să încetez să fiu baba pe care o știți și o să devin acel gen de protestatar violent pe care îl consider în general deplasat.

Scuipatul e prea puțin în cazul ăsta și se cer luate mostre de sânge și materie cenușie. Cu ultima o să fie mai greu, promit s-o caut cu insistență.

Futu-vă urșii în cur cu peria de wc, bă. Măcar păstrați iluzia că știți care-s problemele țării pe care vă faceți c-o conduceți.

Momentul publicitar al săptămânii: Atelierul de SF&F cu Dănuţ Ungureanu şi Michael Haulică, plus alte şmecherii de gen

În caz că aţi lipsit în ultimele câteva luni din univers, iată o scurtă trecere în revistă a ultimelor evenimente cosmice importante: apariţia unei noi planete în sistemul solar, a cinşpea sau a şaişpea, nimeni nu mai ştie; în centrul găurilor negre s-a aflat că ar fi Ion Iliescu, despre care prea nu mai ştie nimeni nimic ca să nu fie taman acolo, în toate simultan; cea mai mică particulă descoperită nu este nici quark-ul şi nici ocaua lui Cuza, ci un supozitor prezentat de Arşinel&Stela Popescu la Catena.

Mă rog, pe lângă toate astea ar mai fi o descoperire şi anume că în curând (22 februarie) va începe un atelier de science-fiction destul de important. Cum noi nu ştiam mare lucru despre el, am decis să stăm de vorbă cu autoarea lui, coordonatoare a unuia dintre cele mai vechi proiecte editoriale online din România şi organizatoare a primul târg de carte din România nișat pe SF & Fantasy – Final Frontier. Iată, aşadar, ce am aflat:

Cine e Atelierul de SF&F, ce vrea de la noi şi la a câta ediţie a ajuns?

Atelierul e un loc liber şi creativ unde fanii genului, cei dornici să scrie și cei foarte curioși, se pot juca și experimenta alături de maeștri ai genului, iar pe nesimțite vor ajunge să scrie cum nici ei nu credeau că pot ;). Suntem în pragul ediției numărul 3 a Atelierului pentru care înscrierile sunt deschise până pe 15 februarie. Și ne lăudăm deja cu două „promoții” de cursanți care sunt acum scriitori debutanți sau în curs de debutare.

Ce e important să ştim despre Michael Haulică şi Dănuţ Ungureanu? De ce s-ar înscrie, de exemplu, un pasionat de SF de 16 ani la atelierul lor?

E important să știm că sunt doi dintre scriitorii SF cu experiență de la noi, dornici să împărtășească și altora ce știu ei, dar care nu vor să impună un stil, ci să ofere o privire obiectivă și avizată asupra textelor unor novici. Păi, dacă ai 16 ani și îți place să citești SF & Fantasy și vrei să îi cunoști pe scriitorii pe care îi citești și să și publici, aici e locul tău! Capeți experiență, primești feedback, cunoști lumea sefiștilor de la noi – pentru că trebuie spus că pe lângă cei doi antrenori, cursanții vor beneficia și de prezența unor invitați surpriză care vor discuta pe anumite teme (invitați pe care chiar ei îi pot alege) – și la final ești scriitor publicat!

Cât de mare e fandomul SF în România? Pentru cine scriu cursanţii?

E consistent și persistent. Nu știu să-ți dau cifre, dar îi văd la fiecare târg, lansare etc. Însă eu cred că cei care vin la Atelier au un dublu avantaj: ajung să cunoască și să fie cunoscuți în fandom, dar nu se opresc aici. Ajung și la cititorul curios care nu e neapărat fan al genului, dar apreciază literatura de calitate și nu lasă din mână textele lor pentru că vede cât sunt de lucrate și cizelate :P.

Care e cea mai mare realizare a unui participant la ediţiile anterioare ale Atelierului SF&F?

Participanții la primele două ediții ale atelierului și-au cizelat textele în cadrul Secției 14 – flora spontană care s-a format în urma Atelierului și care îi ajută pe cursanți să evolueze și după finalul cursului. Iar apoi aceste texte au fost publicate în reviste de SF românești. Dar cireașa de pe tort este antologia Eroi fără voie apărută la Editura Milleniumm care reunește scrierile cursanților de la prima ediție a Atelierului. În primavară îi debutăm pe cei de la ediția nr. 2 într-o nouă antologie ;)

Sursă foto: arhiva personală a nepoatei lui Obi-Wan Kenobi, în ea fiind reprezentanţii unei rase extraterestre ce se bucură după un meci de bowling; ăă, nu, glumesc: am primit-o chiar de la organizatorii atelierului şi îi înfăţişează pe absolvenţii primei ediţii a Atelierului SF&F

Absolventii primei editii

Credeai că legionarii nu se mai întorc? Greşit: intră în scenă Patrula lu’ Vlad Ţepeş

E mare prostia umană şi dovezile ei sunt multe: de exemplu, faptul că şi astăzi, în 2016, nu ştiu cât la sută dintre români se cacă în curte, sau în câmp, sau unde căcat se cacă. Când prostia umană depăşeşte nişte limite, însă, se petrec următoarele lucruri:

1 – România nu e în stare să-şi facă infrastructură

2 – Diverse materii prime sunt cele mai scumpe din lume în ciuda faptului că TVA-u’ a scăzut de mult, fir-ar morţii lui de TVA

3 – Apar legionarii

Asta ultima, deşi nu pare cea mai nasoală, totuşi e, din diverse motive. Unu ar fi că, deşi bine intenţionaţi (când statu nu mai face ordine, facem noi), oamenii au dovedit deja că nu au vreo soluţie viabilă la cam niciuna dintre problemele lumii. Cât despre legionarii ăia mai vechi care fojgăiau pân România anilor 40, ei bine, ăia erau, în marea lor majoritate, nişte proşti. Da, poţi să stai liniştit viteaz soldat al lui Ştefan cel Mare şi sfânt: o ştim şi noi şi, mai nasol, o ştii şi tu – după ce mai trece euforia mistico-halucinantă cauzată de cine ştie ce fapte eroice ale poporului român, totu’ învăluit într-o aură ce nu ţine decât de sfera patologiei, adevărul iese la iveală. Oamenii erau într-adevăr nişte prostălăi mari şi laţi, ca dovadă excesele aiuritoare cărora tot ei le-au căzut pradă.

În fine. Mai nasol e însă altceva. Că fenomenele de genu ăsta nu apar oricum, ci pe un fel de vacuum care se creează ca urmare a incompetenţei tot mai mari a ordinii statale. Adaugă la asta faptu’ că românu’ nu e făcut neapărat pentru democraţie, ci pentru un soi de tătucă bicisnic şi răutăcios care îi dă peste guma de mestecat şi ai tablou’ general cu vază, viezure, mânz.

A, şi ar mai fi ceva: o greşeală foarte mare pe care o pot face oamenii care scriu şi citesc bloguri cum ar fi Surorile Marx, e aia de a crede că ăsta reprezintă un fenomen izolat. Nu, nu e deloc-deloc un fenomen izolat. România, prietene care citeşti aici, nu că musteşte, colcăie de români verzi care aşteaptă să ia puterea cu baltagu’ lu’ madam Lipan în mâna stângă şi sticla de drojdie ieftină în cealaltă. Abia aşteaptă. Ascunşi sau nu prin bodegi sau biserici, cămine culturale de provincie şi, de ce nu, IT-işti bine pregătiţi care vă repară calculatoarele la Bucureşti, ei sunt, de fapt, mult mai mulţi decât noi.

Şi, guess what: nimeni, dar nimeni în momentul de faţă nu vorbeşte pe limba lor.

Nimeni? E ba bine că nu: Daniel Ghiţă, luptător K1 şi portavoce a deputatului Bogdan Diaconu (evident, fost pesedist), actualmente şefu’ partidului PRU (Partidul România Unită), tocmai a creat şi girat ceea ce se cheamă Patrula lui Vlad Ţepeş. Vă rog de poftiţi şi ceea ce se vrea un fel de discurs de investire a patrulei, dacă înţeleg bine:

Şi na de poftim şi o parte din legionari, caz că aveţi nevoie la o reglare de conturi la care autorităţile nu fac faţă. Ceea ce, trăind în România, nu neg că e posibil. Sunt curios cum rezolvă însă brigada o atare situaţie, dar să lăsăm asta pentru o altă discuţiune.

Patrula lui Vlad Tepes

Despre cum pe piaţa de umor din România a mai intrat un player, iar ăla e mai bun ca Times New Roman

V-aţi obişnuit cu articolele Times New Roman? V-aţi obişnuit, mai mult ca sigur. Un titlu – în vreo 98% dintre cazuri bun şi cam atât. A, da, plus o poză, care de regulă e uşor ilizibilă, dar nici nu contează, pentru că TNR o arde lo-fi şi asta e ok pentru ăştia care am prins VHS înainte s-o dăm pe Instagram. În rest? În rest nimic. Dai click pe articol şi descoperi că TNR s-a transformat într-un soi de Libertatea, sau nici măcar: articolul are cel mult două paragrafe şi asta de ce? Păi e simplu, pentru că oamenilor de la butoane le e lene şi, mai mult – de când umorul s-a marketat şi el pe piaţa de consum – au învăţat că banu curge şi cu minumum de efort. Pula content. Pula The Onion variantă românească, că vorba aia, în versiunea de la mama lui ai ocazia să citeşti giugiuc de articole, un şapo acolo, un intertitlu (de ce nu?) urmat de o dezvoltare a poveştii şi – iar de ce nu – la final, după ce-ai terminat de mâncat un senviş (căcamatât durează un articol pe Onion), o încheiere mişto de tot.

Dar la noi nu, ce căcat, că doar românu e obişnuit din comunism să facă doar cât trebuie, nu mai mult. Şi să nici nu ceară. Şi cum nu prea există competiţie pe partea asta (Kamikaze e o mortăciune care te face să plângi isteric şi cu milă pentru ăia care se mai ocupă de un cadavru meta-împuţit de peste de 5 ani, iar altele nu mai există), leafa curge din inerţie. Staţi, nu mai există, am spus? Ei bine, ba da: neştiut, observat sau nu de cineva, confundat probabil cu altceva din pricina unui articol cu titlul Un mason bătrân dezvăluie – tunelurile din Bucegi duc către panoul de siguranţe al lumii (scris la mişto, dar, na, aşa se selectează cu adevărat retardaţii, inclusiv dintre redactorii Dilema veche – te pişi pe tine dacă citeai cum unul din ăia nu ştia dacă e băşcău sau nu, sper că între timp şi-a şters postarea), iată că o nouă publicaţie îşi face intrarea. Ea se numeşte Cotidian Zilnic şi vă dau să citiţi următoru paragraf din articolul Marius Moga rupe tăcerea: Vocea României e tortură!:

”Chirilă a încercat el singur să mobilizeze oameni cu #colectiv, dar nu-l asculta suficientă lume, atunci s-a văzut ura-n ochii lui morți și s-a dezlănțuit iadul…” ne informează marele trubadur, Marius Nicolae Moga, nepotul celebrului Moculescu, ”cine nu reușea să atingă notele satanice era aruncat în groapa Loredanei, care le devora corzile vocale pentru a își păstra veșnica tinerețe. Era grotesc și nejustificat de crud, o vedeam goală cum le sugea direct din gâtul deschis, ca pe niște spaghete bologneze. […] Smiley era cel mai cumsecade, charismatic și glumeț, îi plăcea cel mai mult să fie în centrul atenției. Combina constant gagicile, făcea bufonerii, dar dacă pentru o clipă era ignorat izbucnea în violență fizică, arunca lucruri, lovea cu scaune și vaze… un sunetist a murit cu capul zdrobit de o lumină de platou, pur și simplu nu se mai oprea, a lovit până când capul omului a fost doar o pastă fină rozalie…”

Pianistul creț ne-a jurat că era măcinat de conștiință, zdrobit sub apăsarea teribilă a unei industrii bazate pe exploatarea unor oameni care nu au studiat IT. ”Nu puteam pleca, fără să mă oprească… a trebuit să mă prefac că sunt de partea lor, dar ajutam concurenții cu ce puteam… am fost și eu o victimă. Încă mă trezesc noaptea parcă auzind urletele oribile și vocea scârțâită a lui Chirilă articulând <Tată, ai vândut țara, TATĂ!>… niciun om nu ar trebui să treacă prin așa ceva.”

Ha?

Păi da, pretine, aşa se face humoru, un pic mai consistent, că mai e şi alţii pe banca de rezerve, cum se zice. Altminteri, cel mai probabil că şi-n industria asta există undeva o pensie care te-aşteaptă după ce articolele tale ajung să aibă şase cuvinte.

Noi ştim cel mai bine, că trăim pe banii poporului român de vreo douăzeci de ani.

Observație și imn

Oamenilor,

Voi ați observat cum fiecare dintre alunecații ăștia convinși că vin imigranții să ne fure țara și că ne conduce un guvern impus de UE și de americani cu scopul de a ne distruge și de a ne fura identitatea strămoșească – fiecare din ăștia, zic, scrie ori cu mai mulți, ori cu mai puțini „i” decât e cazul, „țară” cu majusculă și aduce un Dumnezeu în discuție înainte să încheie convins că ne vom răscula din nou împotriva asupritorilor, unde ești tu, Țepeș Doamne? Io-te studiu de caz aici.

Eu cred că de la imn ni se trage. El a dat tonul cu Traiani și strămoși și împilare și răzbunare și cruci și oști și mania persecuției, iar lumea încă îl ia de bun. Efectiv cred că avem cel mai nociv imn din lume.

Bine, asta și o grămadă de cretini.

Propun, prin urmare, reducerea unui cârnat inutil de imn, pe care nimeni nu-l știe în întregime oricum, pentru că nu merită învățat (repet, e de-a dreptul rizibil de idiot, noroc că în contexte internaționale serioase se cântă numai partea instrumentală) la următoarea versiune, mult mai sincronizată cu realitatea de azi, nu de la patuzsopt:

„Deșteaptă-te, române

Și mai citește-o carte,

Mai lasă pulii-Antena

Că te-ai prostit de moarte. (bis)

 

Nu stă nimeni la pândă

Cu barda-n mâna dreaptă

Să-ți fure, bre, chiloții,

Spălați la sfântu-așteaptă. (bis)

 

Mai lasă paranoia,

Naționalismul suge,

Și oricum l-ai întoarce

La Holocaust duce. (bis)

 

Vezi-ți mai bine bârna,

Că ai păduchi în frunte,

Și n-are vină UE

Că bubele ți-s munte.”

Etc.

Cu plăcere, nație română.

Coana babă față cu arta urbană (I)

Oamenilor,

Cei dintre voi care, din motive inexplicabile, au dezvoltat vreo aversiune pentru postările mele extrem de lungi, de serioase și de plictisitoare sunt rugați politicos să revină peste trei zile, cât estimez acum, când încep să scriu acești draci, că va dura citirea lor. Duceți-vă să vânați greșeli de exprimare pe Facebook-ul Mariei Grapini, e mult mai distractiv și mai satisfăcător.

Să nu ziceți că nu v-am zis.

Da?

Da.

Eram acum câteva zile în autobuzul 205. Stăteam pe un scaun și mă uitam pe geam, ca orice babă care se respectă și care, având căști în urechi, își permite să ignore imbecilitățile care se discută în jurul ei. Liniște și pace, mă rog, muzică și pace. Frumos.

Apoi se întâmplă simultan două chestii: autobuzul oprește în stație la Piața Presei, iar mie mi se oprește mintea. Alb. Pauză. Gol. Un moment nu chiar cât un infarct sau o apoplexie, dar aproape. Timp de câteva secunde sau câteva veacuri, am senzația rece, foarte rece, că am trecut cumva, cu autobuz cu tot, cu copaci, cu soare și cu nori în alt timp. Într-un timp paralel, în care 1989 nu s-a întâmplat și totul e în continuare absolut, perfect și ireal, mai ales ireal de ideal. Cu micul inconvenient al realității, dar cine se împiedică de asemenea detalii? Progresul socialist cu siguranță nu. E soare orbitor. Cum altfel?

Clipesc des încerând să scap de senzația că m-am lovit în cap cu ușa. Ce m-a catapultat direct în cursul implacabil al istoriei, așa cum era să fie dar n-a fost?

Asta.

20160111_131729[1]

Mai precis, asta

aripi (metropotam.ro)

Aripi, Mihai Buculei (foto metropotam.ro)

Care se vrea a fi un monument al luptei anti-comuniste, dar e greșit. Din punct de vedere vizual, că de spus știm ce-a vrut să spună artistul, dar degeaba.

Să detaliem. O să fie nasol, dar nu știu cum altfel să disec amețeala pe care am simțit-o decât desfășurând în scris plictisitorul algoritm care rulează automat în capul oricui a fost cât de cât educat să aibă de-a face cu forme vizuale. Vă rog să vă imaginați următorul proces desfășurându-se cu viteza luminii, dar chiar și așa va ieși, cu siguranță, cel mai lung și mai plictisitor text scris vreodată. Cel puțin aici.

Forma, că asta e cea mai izbitoare și la asta avem acces prima, încă dinainte sau fără să știm vreodată ce vrea să zică monumentul.

Aripi, fără îndoială. Ceva cu victorie și cu sacrificiu. Tradiție veche, de la vulturii imperiali. Suntem într-unul dintre locurile cele mai încărcate simbolic ale României comuniste și post-comuniste, deci altceva decât un memorial anti-comunist nu prea poate să fie, chiar dacă ești complet pe dinafara discuției care durează de câteva decenii despre ce facem, totuși, cu locul ăla. Bun, aripi și zbor și victorie. Aici ceva pute. Vom reveni. Dar ce deranjează din prima tare, strivitor de nervi și rupător de ochi de tare, încă dinainte să ne gândim la sens? Vizual. Linii. Pătrate. Treptate. Trepătrate spre un vârf triumfător.

A.

radiofxnet.ro

Foto radiofxnet.ro

Nu bun. Trama aia casetată, corelată cu dinamica în trepte, s-ar putea realmente să fie cea mai rea formă de a compune vizual niște aripi anti-comuniste. Dar mai e ceva. Ce, că nu mai e nimic în jur? Ba da. Ba e, și e atât de mare încât îi stă cortină.

img

Foto unmeshjoshi.wordpress.com

Ea. Casa Presei. Celălalt exemplu de agregat piramidal în trepte, cu șiruri și șiruri verticale de pătrățele pe post de geamuri. Celălalt mare simbol, din câte a reușit să termine. Prost. Foarte, foarte prost context vizual. Pe o asemenea cortină, mergea aproape absolut orice alt tip de formă. Baloane, găini, reptilieni, Mary Poppins. Tot ce a pus acolo Proiect 1990. Orice altceva.

Unde are sens o asemenea pereche de aripi? Aici

calatrava wtc transp hub (cnn)

Poza lu cnn, unde de altfel e un articol bun despre cum e asta una dintre clădirile care o să schimbe lumea în 2016

Sigur că România nici să viseze la Calatrava nu-și permite. Dar nu asta e ideea. De ce acolo dă bine și aici nu? Ce diferă? Contextul. Fundalul. Simbol al comunismului, greoi și analfabet pachiderm hibrid de forme anapoda vs. o reușită a arhitecturii moderne. Acord de forme. Vitruvius, Palladio. Hopa. Înapoi.

Nu ajută că par efectiv ăsta răsturnat

Monumentul de la Straja (foto static.panoramio.com)

Monumentul Tineretului de la Straja, pe malul canalului Dunare-Marea Neagra (1987)

Sau că parcă au picat din spinarea ăstuia

Prometeu (static.panoramio.com)

Prometeu de la Vidraru, 1965ish, sau cum sarbatoresc romanii ca au curent (foto static.panoramio.com)

Sau că par capabile să se transforme în Monumentul Interanaționalei a Treia la o pală de vânt mai puternică

Int III (artpedia.tumblr.com)

Monumentul Internationalei a Treia (proiect nerealizat, Vladimir Tatlin, 1920ish) (foto artpedia.tumblr.com)

Înapoi la sens. Sacrificiu și victorie și zbor. Zboing! Căcaaaaat. Spomeniki și restul. În iconografia victoriei de-a lungul artei fostului bloc comunist, care preia și reia până la oboseală interpretările moderniste ale unui motiv triumfal antic transformat în laitmotiv omniprezent după primul război mondial, formele abstracte care sugerează zbor și aripi sunt probabil, la o estimare rapidă și personală care ar merita detaliată serios cândva, pe un confortabil loc 2-3, după tovarășii și tovarășele cu ciocane, seceri și kalașnikoave.

Probabil cel mai enorm dintre toate,

Kaunas, fortul IX, 1984

Kaunas fort 9 (static.panoramio.com)

(foto tot static.panoramio.com)

Pristina (cre-că 1970ish)

Pristina (wikimedia)

Foto Wikimedia

Probabil cele mai faimoase dintre toate, spomeniki (pomelnice, haha!) cu care Tito a presărat Iugoslavia în anii 60-70 (o foarte bună sursă de informații și context aici), menite să comemoreze luptătorii comuniști ai diferitelor valuri. Jan Kempenaers a făcut o treabă bună din documentarea lor.

Ostra

ostra (jan kempenaers)

(foto Jan Kempenaers)

Korenica

korenica (jan kempenaers)

(foto Jan Kempenaers)

Kosmaj

kosmaj (jan kempenaers)

(foto Jan Kempenaers)

Ulcinj

ulcinij, muntenegru (travellinn.net)

(foto travellinn.net)

E drept și trebuie spus că și omagierea celor morți luptând împotriva comunismului, care-i ideea și aici, a luat uneori taman forma asta, de aripi, de zbor. N-au avut comuniștii monopol pe ea și nici n-au inventat-o, evident. Probabil cel mai bun exemplu, Berlin Airlift de la Tempelhof, unde fix despre comemorarea unei acțiuni anti-comuniste e vorba.

berlin airlift mon. tempelhof (peter2000.co.uk)

(foto peter2000.co.uk)

Sigur, de acord. Doar că asta e amplasată în fața aeroportului din care au plecat de mai multe ori pe zi, timp de un an, avioanele care au aprovizionat Berlinul de vest sub blocadă. Aeroport. Avioane. Parcă are o altfel de legătură cu subiectul, eh? Dar nu astea predomină, ci sărbătorirea unei victorii în lupta socialistă și omagierea eroilor ei. Și eu, și voi, am văzut zeci, cu mult mai multe decât am stat eu să identific precis. S-au agregat într-o mlaștină de imagini din care e greu să scoți câte una.

Peste o asemenea avalanșă de sugestii vizuale și de tradiție simbolică cu care v-am asaltat (imaginați-vă ce efect a avut concentrată în câteva secunde asupra unui creier de babă), sper să râdeți odată cu mine la o ironie simpatică: autorul Aripilor, Mihai Buculei, a fost elevul lui Boris Caragea, cel care a făcut în ’60, într-un realism socialist asumat entuziast nu doar cu ocazia aia, statuia lui Lenin care a marcat locul până azi. Absolut de acord, toți trebuie să fim elevii cuiva dacă vrem să ajungem undeva. Iar Buculei are suficient de multe argumente, sub formă de lucrări peste tot prin lume, prin țară și prin București, ca să fie absolut ok ca artist. (Ca om, are unele idei bizare, care arată că chiar și artiștii ar trebui să citească mai mult – inclusiv aia cu tracii care vorbeau latina și sunt cel mai cu moț popor din istoria omenirii.) Chiar și aripi are multe, și toate sunt mai faine decât cele de la Piața Presei. Ce zic eu e doar o chestiune de adecvare în relație simbolică și spațială cu o tradiție față de care poate era mai bine să se evite genul ăsta de tip of the hat.

Discuția despre monument și funcția lui nu doar în ordonarea spațiului urban, cât mai ales și mult mai important în memoria colectivă, despre raportarea constructivă, transformatoare și distructivă la monument, mai ales atunci când el are o încărcătură sentimentală negativă, despre ce facem cu monumentele și ce spun ele despre o societate – e veche. În ultimii cam 30 de ani s-a nuanțat și s-a îmbogățit cu contribuții absolut delicioase și uriașe din punct de vedere al dezbaterii intelectuale și al calității conținutului filosofic pus în discuție. Este, realmente, una dintre temele centrale ale lumii artistice contemporane practice și teoretice deopotrivă. Reviste întregi și conferințe și dezbateri și volume. Interesează pe toată lumea bună a artei de peste tot, iar pentru România probabil cele mai solide și nuanțate discuții, proiecte și publicații s-au făcut fix în jurul acestui loc vital în trecutul Bucureștiului și al României: avatarurile și posteritatea monumentelor din Piața Presei (mă refer la atmosfera din jurul Proiect 1990 al Ioanei Ciocan).

And then this happens. Care a costat o căruță de bani și tot comunist arată.

A fost o tornadă obositoare de draci, de acord. La fel de de acord că s-ar putea să fie doar sensibilitățile mele exagerate de babă nebună de vină. Dar scurt, ca să nu ziceți că nu sunt, totuși, o babă constructivă:

Cum ar trebui să fie? Ca-n Budapesta.

Budapest_jewish_WWII_memorial_shoes_on_river_bank (wikimedia)

Can Togay & Gyula Pauer, 2005 (foto wikimedia)

Monument dedicat evreilor împușcați și aruncați de naziști în Dunăre. Relație cu locul. Simplu. Absență. Gol. Puternic.

Dar poate nu merităm ceva atât de bun. Ok, atunci ca-n Praga.

cerny praga

David Černý, Praga, 2013 (foto petexner.blogspot.com)

 

LE: raportul intenție-rezultat, foarte asemănător cu cel din cazul măslinei/cartofului/ghemului/țepei care este celălalt mare monument dedicat revoluției din 89, mi-a dat o idee. Singurul lucru care poate salva inadecvarea Aripilor ăstora e o intervenție ca cea care a dat, cu o pungă de vopsea roșie, sens măslinei/cartofului/ghemului/țepei lui Ghilduș. Nu poate să fie fix același tip de intervenție, evident, deci nu vă grăbiți să aruncați cu ouă în Piața Presei.

O etichetă, pe de altă parte, ar putea avea un rezultat simpatic. O etichetă cu prețul memoriei colective a românilor.

Hai c-a-nceput anul bine!

Oamenilor,

Na că a murit si David Bowie. Pentru că babele care ar fi avut dreptul să zică ceva pe tema asta, pentru că au ascultat măcar două piese de-ale omului la viața lor (nu că vă enervează că limba română n-are perfect participle, ca să putem zice și noi „having listened to at least two of his songs”, ca toți oamenii? Ba sigur că da, și așa și trebuie.) nu sunt aici, ci sunt doar io, o să trecem mai departe. În zig-zag, pentru că altfel nu se poate.

Mai întâi, o veste bună: dintre cei care n-au murit încă și care contează, Victor Wooten, Dennis Chambers și Bob Franceschini ne vizitează mai pe la sfârșitul anului. Ceea ce e bine, să avem timp să punem deoparte bani din fondul de întreținere.

Apoi, o veste proastă: pentru Europa maxim civilizată, gen țările nordice, românii sunt fix în aceeași trupă de sălbatici cărora le trebuie explicate chestii care țin de viața printre non-sălbatici din care fac parte și imigranții din ultimele valuri. Așa-i când ajung sălbaticii și medievalii în lume: trebuie educați. Adică, în timp ce ăia o să scrie pe tablă de o mie de ori „femeile nu sunt animale de casă, ca la mine în țară”, românii s-au trezit cu tema „copiii nu sunt animale de casă, ca la mine în țară”. Ceea ce mi se pare foarte bine, și sper că și vouă. Aștept cu nerăbdare deznodământul. Pe ăsta cu românii gospodari, nu și pe ăla cu sirienii, că ăla o să iasă deranj mare.

Urmează o veste bună, nu? Păi am lăsat-o la urmă pe cea mai bună dintre toate: șmecheria de portiță legală care permite ca în România, ca nicăieri în lumea care contează, condamnații pe drept să iasă pe nedrept înapoi la furat, prin simpla basculare a unei cantități de căcat* în ograda unui domeniu științific la alegere, a intrat în ceva atenție publică care poate avea potențialul de a o închide. Mă mir, pentru că românilor, ca societate, le pasă mai mult de curvele de la tv decât de cine și cum își bate joc de ei, și oricum cărțile sunt niște chestii despre care poate au auzit cândva că există, dar care nu-i ating, nu-i interesează și din punctul lor de vedere nu există. Ca ISIS, explorarea cosmică sau masacrele din Africa.

Cum-necum, însă, tema a început să intereseze media. S-au făcut recapitulări ale contribuțiilor acestor oameni și complicilor lor la îngroparea mediului academic românesc, recapitulări ca cea a autorilor, titlurilor, referenților și editurilor care au pus mână de la mână ca să facă aproape imposibilă luarea în serios a producției culturale românești de trei decenii încoace, pe lângă cele patru dinainte. Acum că mai multă lume vorbește despre asta, poate, cumva, oamenii își vor da seama că îi privește și pe ei. Pentru că educația chiar este unul dintre factorii cei mai importanți care formează o societate și, chiar dacă e greu de crezut, un nivel de trai. Și nu poți să te plângi că un sistem de educație pute atunci când permiți oricui, la toate nivelurile lui și de după toate colțurile posibile, să arunce lopeți de căcat peste el. După mizeriile anuale ale bacalaureatului, a venit norul de lăcuste al fabricilor de diplome, apoi valul de căcat al plagiatelor și cel al publicațiilor-șperaclu, menite să deschidă porțile închisorilor tuturor scursurilor. Sigur că ele de fapt au venit simultan, doar că încercăm să le rezolvăm pe rând.

Deci să vedem: o piață a muncii suprasaturată de idioți cu pretenții este sufocată suplimentar de hoți cu interese. Iar noi ne mirăm de ce tinerii din multinaționale, cei din bănci și cei din mediul universitar abia dacă reușesc să adune trei cu trei în minte și să scrie un mail de două fraze fără zece greșeli. De ce se uită ca mâța-n calendar la resursele pe care li le pune la dispoziție internetul. De ce n-ar putea să-ți spună cum se citează și cum se folosește corect o informație nici dacă ar depinde viața lor de asta. De ce majoritatea chestiilor pe care le cred și le împărășesc pe conturile de socializare ajung exemple în studii de sociologia dezinformării și a prostiei.  De ce suntem, măsurabil și măsurat, analfabeții Europei. Și de ce cele mai sus clasate universități românești pot fi găsite în topurile internaționale numai dacă ai răbdarea disperată să cauți vreo 500 de locuri în josul listei.

Anul ăsta cea mai sus e Politehnica, pe 600 și ceva. Amuzant e că e mult sub unele din Malaezia, Iran, Thailanda, Arabia Saudită și Correa de Sud, ba chiar și sub Universitatea de Stat din Novosibirsk. Amuzant cu spume e faptul că Politehnica e și printre Universitățile ai căror profesori au pus umărul cel mai intens la scoaterea din pușcărie a hoților prin aruncarea de lopeți de căcat peste mediul academic. Sigur, după cum s-a dezvinovățit destul de corect unul dintre cei mai harnici referenți, Ion Marin de la Hyperion, dacă într-adevăr tot ceea ce li se cere acestor profesori este acel aviz consultativ prin care, pe baza titlului care li se comunică, ei trebuie să decidă dacă lucrarea propusă de hoț poate avea o contribuție la domeniul din care face parte, e destul de puțin vina lor. Ei văd doar un titlu și pe baza lui trebuie să hotărască dacă pare de natură să ducă la o lucrare care să spună ceva de luat în seamă.

Dar, oamenilor, tocmai asta-i buba: în primul rând că, după cum vă puteți da seama ca ființe cu creier în cap, un titlu nu garantează că conținutul se va ridica la înălțimea lui. Dimpotrivă, din sutele de texte academice și științifice pe care le-am văzut, de multe ori nici nu există vreo legătură între titlu și conținut. De mult mai multe ori decât invers, un titlu va fi mai mare și își va asuma mai multe decât livrează conținutul. Sigur, în cazul chestiilor făcute serios, pentru asta există un coordonator și niște referenți care zic „bă, nu-i ok. Titlul tău sună foarte bine, dar conținutul e varză și nu-l acoperă. Ori schimbi titlul, ori mai lucrezi la conținut până ajunge să îl merite.” Faptul că aceste avize, fie ele și consultative (nu contează că-s consultative, câtă vreme sunt luate în seamă intră în ecuație), se dau doar citind un titlu, înseamnă că lucrurile merg iresponsabil de orbește.

Așa ajungem la al doilea rând, unde observăm o concluzie și mai îngrijorătoare decât producția culturală a pușcăriașilor și participarea colaterală a mediului academic la proliferarea ei. N-am auzit ca nici un profesor dintre inocenții ăștia cărora li s-a cerut să semneze în alb să fi sesizat cât de idiot și absurd e mecanismul și cât de iresponsabil e rolul pe care li se cere să-l joace. Cu atât mai puțin să sesizeze vreo instituție care contează, gen Ministerul Justiției, sau să iasă cumva în spațiul public și să urle că nu-i ok felul în care se fac lucrurile. Ceea ce te face să te întrebi, cu un fior pe șira spinării: dacă oamenii ăștia n-au văzut nimic în neregulă cu a-și da girul, orbește, pe un titlu și atît, mulțumindu-se că nu-i implică mai mult, cum înțeleg ei participarea lor la mecanismul producției academice? Dacă nu li s-a declanșat nici o alarmă în asemenea situații, cam cât de scrupuloși te poți aștepta să fie cu restul activității academice care îi implică? Adică da, exact: cam cât de mult și de bine ne putem aștepta să fie implicați în coordonarea tezelor academice pe care chiar își pun numele?

Dacă un titlu e tot ce-ți trebuie ca să stabilești valoarea științifică a unui autor, și dacă nu vezi nici o problemă cu asta, cam cât de des și cam cât de atent citești ce produce studentul a cărui activitate o coordonezi? Cam cât de atent ești la felul în care valorifică informația pe care o folosește? Cam cât de clar îi explici diferența între citare și plagiat? Sau cea dintre a agrega bucăți din ideile altora și a produce ceva original, cu plusvaloare și aport la domeniu?

Cam cât de tare ne mai putem mira că un doctor în drept poate pretinde că nu știe diferența dintre aparat critic complet și onest și o meschină bibliografie de final?

Cam atât.

*Dacă faceți parte dintre naturile sensibile cărora simpla vedere a cuvântului „căcat” le produce apoplexii care v-ar putea împiedica să citiți restul postării, înlocuiți-l, vă rog, cu „îngrășământ”. Aș face-o eu, dar 1. mă doare-n cur de sensibilitățile voastre și 2. țin la proprietatea termenilor. Nu tot îngrășământul pute. Tot căcatul, da.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 373 de alți urmăritori