Campionatul european de jonglat cu castane fierbinți la ceas de noaptea minții

Băi oamenilor,

Se mai distrează careva zilele astea urmărind cursa de 500 m dezavuare-Sorin-Lavric? Eu lucrez la un clasament complex, cu puncte pentru viteza de reacție, ton siderat, impresie artistică la tumbe logice, credibilitate și mocirlășenie totală, clasament care s-a transformat repede în drinking game, și rezultatele promit să se vadă la știri. (Nu, nu eu am intrat cu mașina în Arcul de Triumf, dar doar pentru simplul motiv că n-am permis).

Deocamdată, conduce Uniunea Scriitorilor. Nu pentru punctaj direct, ci pentru dezvăluirea colaterală că Uniunea Scriitorilor habar n-are ce publică membrii ei, și pe cine primește în sânu-i cam prea hămesit de sinecuri.

Da´ eu mi-am făcut popocornul pentru Liiceanu și grețosul, insuportabil de dezgustătorul, revoltător de lingăul blurb pentru cartea de eseuri a personajului. Așa-i când iei recenzia din teancul gata scris din amestecuri interșanjabile de clișee zornăitoare și pui doar numele pe ea. Uneori, se cam întoarce să te muște de cur.

Hai că ne-om distra cu ăștia în următorii patru ani de tare mi-e că o să-ncepem să vorbim poloneză la proteste.

Covidu’ meu e intelectual, sau despre standarde duble

Înainte să facă cineva mișto de mine că mi-am antropomorfizat Covidu’, vă anunț că e musai să antropomorfizezi / demonizezi ceva ca să-l poți urî eficient, și vă dau drept exemplu toate religiile inventate vreodată. Bașca și toate halucinațiile. Mă rog, o diagramă Venn cu suprapunere de 50%, ar spune cinicii și ar avea dreptate.

Dar nu despre asta-i vorba. E o parafrază la „my abortion is moral”, chestie despre care dacă nu știți că definește poziția morală a 90% din republicanii din SUA, considerați-vă fericiți. Și încă și mai fericiți că nu suntem în situația de a măsura la noi, că în buna tradiție a procentelor sovietice am rupe cântarul.

Acum, la subiect. Care este o mirare.

Eu n-am nimic cu cei care au ceva cu pelerinajul la Sf. Parascheva de anul ăsta. Dimpotrivă, sunt în tabăra celor mai vehemenți dintre ei, și mi se pare o concesie criminală faptul că li s-a dat voie să-l organizeze chiar și-așa. Știu, știu, nu se pune nimeni de tot cu Danielul, că chiar nu-ți permiți să faci asta în România anului 2020. Nu-i ca și cum am fi stat secular sau ceva, ptiu, blasfemie.

Doar mă mir, trecând zilnic pe lângă ASE acum, la începutul anului universitar: Covidu’ care se ia la moaște e mai de neam prost decât ăla care se ia la coadă cu sutele la intrarea în facultate, pentru înmatriculare, sau cum? E Covidu’ cu studii superioare mai politicos decât ăla cu cruci și aghiazmă? Toți au mască. La amigdale. La 1 metru unii de alții, grupați câte minim 2-3.

În condițiile în care aud despre copii de școală primară care refuză să-și dea masca jos chiar și în pauză ca să mănânce, afară, în curtea școlii, la 3 metri toți de toți și proaspăt spălați și dezinfectați pe mâini… Viitorul nu mi se pare mâine, ci poimâine. Rămâne întrebarea cum sărim direct la el, și reproșul față de Bad Dragon că se tot trage pe cur cu mașina aia a timpului de, iată, mai bine de 10 ani.

Pește, pesto și parfum. Sau Covidu’ la așternut la ceas de seară.

Pe scurt, e nașpa și când nu e rău.

29 de zile între primul pozitiv și în sfârșit negativ. 29 de zile în casă, chestie care în orice alte circumstanțe m-ar fi bucurat cu spume de șampanie. Doar că scoicile merg cu șampanie, meduzele nu prea.

29 de zile cu 3 telefoane de la DSP: unul, dacă știu că sunt pozitivă. Da, merci, știam. Testul pe care mi l-am făcut din banii de plătit întreținerea mi-a spus asta cu vreo 24 de ore înainte să mă sunați voi, să mă informați cu delicatețea cu care face piruete un tanc sovietic într-un răzor de viorele.  Mulțumim, la revedere. Stați oleacă bre, să vă spun cu cine sunt izolată, de când, să vă întreb până când, să vă întreb când sun la 112 dacă e groasă, să vă zic că am termometru și oximetru și lumânare. Nu cu noi, noi suntem de la departamentul de rezultate. Bun. Departament de înjurături aveți?

Al doilea, peste o săptămână. Cum mă simt. Ca toți dracii, merci. Că nu-i așa că stau în casă de-atunci? Ba da, ba chiar se fac două săptămâni. Contacte. Păi bine, madam, asta e întrebare de pus la o săptămână de la rezultat? Faceți-mi legătura la departamentul de înjurături, vă rog. (L-au sunat pe unul singur, când mai avea de stat în casă 3 zile din cele 14 pe care le-a câștigat pentru că lucrăm împreună.)

Că să vin la spital la evaluare, cu ambulanța. Flash forward cu mine peste 10 ani, mumificată pe o bancă din colțul sălii de așteptare a cine știe cărui spital bucureștean. Și, cumva, în ciuda mumificării, încă citindu-mi-se pe chip satisfacția de a fi avut dreptate să urăsc spitalele, exact atât de profund irațional și semi-rațional pe alocuri cum o fac. Mnu, merci. Dacă mă întrebați săptămâna trecută, nu vă puteam refuza. Nu, serios nu puteam.

A doua zi dimineața, la ora 7:32, telefon de la Ambulanță. Că au primit cerere să vină după mine. Doamnă, nu știu de unde, dar dacă nu era parafată „Sf. Petru” io nu merg nicăieri, și lăsați-mă să dorm. Nu sunați, ies eu dacă e nevoie. Am și oximetru! (I-am auzit impresionarea prin telefon la faza asta. Sau poate a râgâit. Greu de spus.)

Trec 14 zile. Regulamentar, pot să ies din casă și să mă fâlfâi pe unde și cu cine vreau eu. Așa că ies din casă până la Sanador și mai fac un test. Nu singură, nuuuuu, că am târât și un nevinovat cu mine în toată povestea asta, și are și ăsta conștiință, că ne-a stricat aceeași educație. (Mna, de fapt am târât doi. Unul a suferit de Covid și el, celălalt a suferit de Covidu’ meu.) El negativ, io pozitivă. Futu-i. Dimineață la 6 văzusem răsăritul pe malul Argeșului cu speranța că miroase a libertate. Mirosea a interludiu. Bine.

Dilema cea mai mare a perioadei nu a fost când și dacă sunăm ambulanța, ci de câte ori sunăm DSP-ul să întrebăm ce draci facem cu încă un pozitiv. Io încă două săptămâni nu mai pot. Deja era alt anotimp când am ieșit din casă. Trec stoluri de păsări pe lângă mine, hibernează urși în camera cu acvariul, se formează stalactite. Răspunsul ni-l dăm pe cale empirică, ca orice babă care se respectă: de 12 ori a câte 5 minute 21 secunde. Atât sună până se închide de la ei. Ok, poate că totuși nu exagera lumea cu cât de greu se dă de ei. Peracle se uită la mine triumfător, a câștigat un pariu dureros la faza asta. O să-mi lipsească haina aia de blană.

Peste încă o săptămână, în sfârșit negativ. O chirie întreagă de teste mai târziu, un buchet de flori, zeci de apeluri video, patru plimbări târzii pe strada pustie (ca să nu se sperie pisicile cartierului de masca și mănușile mele), câțiva km de mesaje, o plută întreagă de sticle de Cola Zero, zece pizze, 3 burgeri, un hectar de ciocolată și gogoși, eforturile de ținut viața normală din partea a 6 oameni și de ținut baba hrănită și medicată din partea a încă vreo 6 – mai târziu, în sfârșit gata. Înapoi la urlat la oameni să poarte dracului masca bine și să stea naibii la 2 metri de mine, așa cum mi-am dorit să fac, de fapt, dintotdeauna. Cu mult înainte să am și motive. Surse de încredere insistă că asta urlam și-n cărucior, babă proaspăt apărută pe lume fiind.

Ah, titlul? Ordinea în care au dispărut mirosurile. După 8 zile de nici o diferență între pastele cu pesto și o furculiță plină cu râme sărate, am început să mă pot apăra din nou de farsele culinare ale lui Peracle. Încet, să nu mi se urce la cap ce babă plină de gust sunt, așa cum mi s-a urcat singurul pahar mic de bere pe care l-am băut în toată luna asta afurisită.

Primim întrebări la poșta redacției.

Zgomotul și furia, ediția Covid-19

Oamenilor,

Ok. În termeni deloc hiperbolici, treaba e groasă și maronie, și are toate șansele să capete și nuanțe sângerii din ce în ce mai puternice. Atmosfera momentului e ca momentele alea prețioase din copilărie dintre îmbrâncirea unei vaze și pulverizarea ei pe podea, în care înțelegi ceea ce mai târziu vei consuma râuri de cerneală și saci întregi de aer discutând ca fiind „experiența subiectivă a timpului” prin tot felul de seminare de filosofie, fie ele în mediu academic, fie în mediu bahic-informal. Momentul dintre plici și poc, dacă vreți.

E nasol, și suntem cu toții conștienți că va deveni mai nasol. Cu toții care nu suntem suficient de imbecili încât să mințim la spital sau să sărim geamul din carantină, să zburăm doldora de virus sau să ne lăudăm curajul de a ne vedea de viață cu o candoare pe care doar cretinismul nederanjat de realitate vreme de decenii o poate oferi.

Nasol și teamă perfect justificată. Poate chiar și puțină paranoia.

Și multă, multă neputință. Care trebuie să se ducă undeva, toți știm asta, până și cucuveaua Peracle care face ture de aprovizionare pentru vecinii din cartier. (Nu săriți, e educată. Nu cară mai mult de 2 conserve de un fel / săptămână / cap de locuitor. Hârtie igienică nu mai cară deloc, și nici paste, și cumva am senzația bizară că există un motiv comun pentru ambele.)

Pentru că nu suntem toți cucuveaua Peracle, care m-a anunțat cu un zâmbet insidios că s-a apucat deja să sufere de vina supraviețuitorului (așa e ea, prevăzătoare) nu prea avem mare lucru de făcut în afară de stat cuminți și suferit de infodemie.

Ceea ce multă lume știe să vâneze în legătură cu infodemia, fake news, e greu de contracarat, dar nu imposibil. Oricine are simț critic, abilitate de documentare, disponibilitate de a face efortul constant de fact checking și de a repeta de 100 de ori pe zi „stai să vedem ce alte informații mai apar în legătură cu chestia asta” poate să o facă. Da, toți cei 5 din 100 de oameni.

Nu asta-i problema mea ca babă claustrată asaltată cu mesaje informative din toate părțile. Asta îmi ia câteva minute de documentare, sau cele câteva secunde care îmi trebuie să scriu „bă, nu te reproduce!”, în funcție de cât de ridicol e falsul.

Nu, problema mea ca babă claustrată nu sunt nici zecile de mesaje de „teach me, master!” pe care le primesc zilnic, și care nu au rostul de a-mi aminti cu răutate nenecesară că nu mi-am terminat doctoratul, așa cum încă credeam până pe la șasea victimă, ci pe cel de a mă implora să dau lecții de introvertire fericită. Ce draci să vă zic? Fiți ca mine în toate cele și o să fie bine. (Mai puțin dacă am reușit să capăt virusul de pe undeva, pentru că până și eu am nevoie de mâncare, și nu-mi rup din banii de vin ca să fac stocuri cu care să hrănesc dupa aia Africa. În cazul ăla, nu mai fiți ca mine, că iaca nu are nici un rost.) Altfel, nu pot să vă învăț în câteva zile decenii întregi de mizantropie violentă și fundamentală. Ar trebui, vorba clișeelor hollywood-iene, să vă dezmembrez și să vă asamblez la loc, ceea ce n-am nici un chef să fac. Plus că sigur mi-ar rămâne șuruburi după montaj și cucuveaua Peracle are și ea o limită la mâncat șuruburi. (15)

Care este, atunci, problema mea de babă claustrată, dat fiind că nu-mi bat capul cu idioți și cu extrovertiți?

Ceva mai insidios decât fake news, dar la care sunt mai sensibilă pentru că tinde să afecteze oameni a căror inteligență o respect: furia. Oameni la care țin și pe care îi respect par să se concentreze pe alimentat constant o furie care poate duce într-un singur loc: la urlat nediferențiat, încontinuu, la tot Universul.

Înțeleg că e exorcizare de neputință. Înțeleg și că e în mod onest cauzată de realități inacceptabil de cretine, de corupte, de șmenare, de neglijente, de incapabile, de exasperante. Izolați cu toții în case, în fața calculatoarelor fie că ne vedem de treburi sau de Netflix, vin peste noi zeci de știri care te fac să vrei să urli de pe o stâncă la Lună, urmate de alte zeci de comentarii și postări care fix asta fac. Ne băgăm în spirale de indignare și furie cu bucuria de a fi găsit ceva care să ne facă să ne simțim mai puțin neputincioși. Fie că ne dăm seama sau nu, information overload ne înghite într-un urlet de furie generalizată și ne scuipă pe partea aialtă, s-o luăm de la capăt.

Știm cu toții genul ăsta de oameni. Îi avem în jur, și nu sunt idioți. De idioți se scapă repede. De oamenii inteligenți furioși tot timpul nu vrei să scapi, pentru că-ți sunt prieteni, rude, colegi, oameni cu care ai putea discuta o carte, un film sau un concert. Și aceiași oameni îți tot trimit informații care, sigur, luate separat sunt la fel de indignante toate:

Că fugă din carantină. Aaargh!

Că nu sunt teste (și apoi că sunt teste, dar unele sunt contra cost. Și apoi că vin din Coreea de Sud, dar sigur nu o să ajungă unde trebuie, pentru că trăim în România.) Aaaaaarhghhg!

Că la Suceava pute ceva. Aaarhhrg!

Că nu se mai fac raportări în timp real. Aaaaaahrgh!

Că nu se mai dau detalii. Aaaarhg!

Că DSP nu face cât trebuie. Aaaaarhg!

Că n-avem ventilatoare. Aaaaarhg! (Mândruță, ești idiot.)

Că n-avem, că nu facem, că când facem furăm sau facem prost, că ni se ascund chestii, că ni se spun chestii, că se închid chestii, că nu se închid chestii, că făină și drojdie și hârtie igienică, că vaccinuri, că uite ce informații vin sub acoperire din sistem, că vine peste noi tăvălugul și noi stăm cuminți în calea lui și oricum nu avem nici o șansă pentru că sistemul medical și corupția și politicienii și medicii și populația analfabetă funcțional saaaaaarhghghhghejgheaaah!

Ne dizolvăm într-un urlet de furie absolut justificată care nu ajută la nimic. Mă uit la oameni, și văd că din mulți o să rămână în curând doar un „Aaaarhgghghgh!” urlat spre Univers și o grămăjoară de cele mai bune intenții.

Din nou, toate lucrurile astea sunt perfect adevărate. Fiecare dintre ele. Toate laolaltă deodată, însă, egal Information Fatigue. (Partea de syndrome încă se dezbate.) Cert e că, de la un punct încolo, să urli despre toate și la toate devine egal cu apatia, bonus anxietate și burnout. Niciodată n-am avut încredere în oamenii permanent, da’ permanent furioși. Și, oricât de tentant e ca exorcizare și ca paleativ pentru neputință, nu mi se pare deloc mai eficient, în schema mare a lucrurilor, decât să explodeze Vezuviul sub noi în timp ce ne uităm la videoclipuri amuzante cu pisici.

Moment în care vă las și mă duc să frec niște clanțe cu spirt. Ceea ce aș vrea eu tare mult să fie o metaforă obscenă.

Put your principles where your Goop is, or how to be a social media avenger of opportunity

Oamenilor,

Văd că e la mare modă printre principialii de ocazie de like (despre specia principialului de ocazie de like se pot scrie multe, dar sper că numele e suficient de grăitor pentru felul în care acest tip de om diferă de principialul de ocazie și atât – fiind, ca atare, și cu atât mai ridicol, cu cât răsplata e mai rizibilă) dezabonarea de la Netflix, pentru că serialul cu pizda lu’ Gwyneth Paltrow.

Dacă trăiți sub o piatră și mai mare decât mine, aflați că compania de newage wellness a lui GP (madamă de o frumusețe și un talent actoricesc la fel de sterile, în opinia mea neavizată de babă hetero care nu se uită la filme), care există de ceva timp în mod complet explicabil, tocmai a scos pe piață o nouă serie de tâmpenii. Cu raze distructive de la rizibil de inutil la periculos. Furori a făcut lumânarea etichetată „Lumânarea asta miroase ca vaginul meu” (deși nu am văzut să fie indicat pe etichetă cine este „eu”, dar poate e subînțeles, poate e wishful thinking). Dar aia e cea mai benignă chestie din serie.

Cea mai nocivă este, firește, miniseria Netflix asortată, care ne arată tuturor cât de spălați pe creier, respectiv de escroci, sunt toți oamenii implicați în povestea asta, cum nu au ei nici o legătură cu realitatea, și cum vând idioților păr pubian de șarpe care vindecă cancerul și gâlcile. Mbun. Dacă sunteți curioși, articolul ăsta vă explică tărășenia, în tot ridicolul ei de „o bate ea viața filmul, dar tupeul din viața reală bate orice film pe care l-a făcut GP vreodată”. I-au filmat vorbind tâmpenii despre lucruri de care nu au nici cea mai vagă idee reală, dând ochii peste cap la „tratamente” la fel de eficiente ca uitatul meu la voi prin monitor, și având niște tripuri pe ciuperci extrem, extrem de triste pentru vidul absolut din capul lor pe care îl relevă.

Până aici, nimic diferit față de filmarea unui teambuilding obișnuit de corporație. Toată mizeria trebuia să flopăie jilav pe asfaltul memoriei publice, ca găselnița de marketing care este. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să ne înfurie, dezguste, și lămurească despre cine este personajul din vârful piramidei.

Oh, dar s-au indignat oamenii. Dar s-au dezabonat de la Netflix pe tema asta (neuitând să se laude, firește, că au făcut asta – pe un Facebook care e vinovat la fel de direct de chestii mult mai grave, inclusiv promovarea de fake news și pseudo-științe periculoase, bașca manipulări directe de opinie publică și electorală, și studii de piață complet neautorizate pe un public neinformat. Da’ asta face parte din orbirea selectivă care vine la pachet cu activismul de social media, bănuiesc.) Indignare, frate. Au lovit, probabil, și pisica care tocmai ațipea leneșă lângă ei.

„Stai puțin”, vă veți zice. „De la asta s-au luat? De la o serie care le-a adus deja mai mulți bani celor de la Netflix decât le ia dezabonarea tuturor celor, poate, 5.000 de oameni din întreaga lume care s-au supărat pe miniseria Goop? De la pseudo-științe ambalate în lumânări de pizdă faimoasă și zen-letargică? De la asta. Nu de la filmele în care a fost implicat în vreun fel Weinstein (poate pentru că ar fi prea multe). Nu de la filmele lui Woody Allen sau Polanski. Nu de la filmulețele de weekend mahmur cu Jussie Smollet, Felicity Huffman & Lori McLoughlin, Michael Jackson, Allison Mack, Tom Cruise („asemănări între Scientologie și Goop” ar putea să fie un drinking game capabil să bage pe oricine în spital).”

Și ați avea dreptate. Prezența pe Netflix a tuturor chestiilor de mai sus, și a atâtor altora de care sunt legați direct și din care profită oameni siniștri din punct de vedere moral, nu i-a deranjat suficient. Nope. A trebuit să ia foc lumânarea cu parfum de pizdă ca să le lumineze principiile. Nici prezența acolo a atâtor filme și seriale bune, făcute de minorități, femei, autori și actori din țări sărace, filme și seriale pe care le aplaudă toate panel-urile de diversity și political corectness din lume, nu a contat în decizie.

E ca și cum m-aș dezabona eu de la Discovery pentru că au un show de tatuaje cu Kate von D, care e anti-vaxxer. Ce fac eu pentru că Kat von D e anti-vaxxer, iar pe mine mă deranjează asta la nivel personal de principiu, și cred că ar trebui să deranjeze pe oricine la nivel de politici publice? Nu-i bag bani direct în portofel, necumpărând nimic din produsele ei de machiaj, deși unele dintre au review-uri foarte bune. Ce nu are sens să fac din cauza asta, pentru că nu are nici un impact? Să mă dezabonez de la Discovery, numai ca să mă laud pe Facebook că ia uite ce de principii am eu. Pe Facebook – repet și subliniez pentru ironia absolut neprețuită a situației.

În primul rând, pentru că nu-s abonată la Discovery și n-am Facebook – dar nu asta-i ideea.

S-au mai pornit unii să boicoteze firmele de cosmetice în care Nestle deține acțiuni, pentru că Nestle fură apa zonelor sărace și vai de ele. Bun. Doar că și-au dat seama că, dacă pornesc pe panta asta și se țin de ea, rămân să se spele pe față cu săpunul de rufe al bunicii și să-și dea cu piatră de alaun la subraț. Așa că s-a potolit activismul de tip „cine cu cine face afaceri”, pentru că toată lumea face afaceri cu toată lumea, câtă vreme ies bani din asta. Și s-a îndreptat spre lanțuri cauzale mai scurte și mai directe, de tip „hai să nu dau banii mei direct unui imbecil periculos”.

Da’ asta e mai complicat de semnalizat. Or, cu ce nu merită să te lauzi, nu merită să faci. Nu? Deși să mă apuc să scriu pe Facebook cum nu cumpăr eu pudra aia mișto Lock It de la Kat von D pentru că Kat von D e anti-vaxxer ar fi, dincolo de o scatoalcă garantată din partea cucuvelei Peracle și un „și ce vrei acum, un premiu?” urlat la cele mai inexistente ore ale dimineții timp de șase luni, și echivalentul unui „ți-am scris să-ți spun că nu vorbesc cu tine”.

No, bun. Și?

Și tocmai mă enervasem zilele trecute pe un concept care se cheamă „virtue signaling”. Mi se părea exagerat. Iar acum cucuveaua Peracle stă și se uită judecător la mine, și nu-mi place când are ocazia să facă asta.

Și știți care-i faza cea mai tare? Că dacă GP are inteligența de a ieși să declare că toată chestia a fost un plan elaborat de a aduce vaginul în discuția publică ca să contreze și contrarieze tabu-urile, cam 90% din oamenii ăștia nu doar că o să năvălească să-și refacă abonamentele la Netflix, dar o să și cumpere ediția a II-a de lumânări mai repede decât s-a vândut prima. Și a doua se va numi, firește, „My vagina says jump, you ask how high”.

#persist

Pentru că tot am vreo 3 miliarde de lucruri de făcut și e musai să procrastinez și pentru că a deschis Petronia borcanul (da, mă, Pandora avea un borcan, nu o cutie), zic că a venit momentul să revin și eu în spațiul marxist și să dau cu opinia de doi sesterți.

Treaba e așa: mă sui eu într-o dimineață pe motocicletă, cam singura plăcere timp de o lună, dacă plăcere e să te înghesui în traficul bucureștean dimineața pe la 7 când își citește bezmeticul corporatist la semafor ultimele mesaje de pe Tinder uitând să mai plece când se face verde, și mă duceam să mă umplu de praf și vaselină pe sub turbinele mele. Nu ies bine în trafic că văd în oglindă pe unul care face nervos slalom printre mașinile care nu se duceau nicăieri într-o coadă de vreo 2 kilometri. Trece la limita înțelegerii amiabile pe lângă una care se machia din mers în oglinda parasolarului, apoi îl forțează pe altul să pună o frână bruscă de era să-i sară telefonul din mână și ajunge, pentru că mă oprisem prevăzător, în fața mea. Și, ce să vezi? La volan un tip la 35-40 de ani, barbă îngrijită, tricou și blugi smart-casual. Iar pe curul mașinii ditamai abțibildul cu #rezist. Și rămâne acolo, încremenit în trafic, cam cât am ascultat eu Song For The Dead și The Sky is Fallin’. 

Acum, prima intenție a fost să las motorul pe cric, să-i dezlipesc abțibildul și să mă duc la geam să-i zic că nu-l merită, că tot nu mă duceam nicăieri între timp. Da’ muzica era mișto în căști și am tras repede concluzia că mai degrabă stau la mine în cap și meditez la situație.

Chestia e că nu am avut niciodată încredere în adunări mari de oameni, oricât de nobilă e cauza care-i adună. Și nu pentru că cauza, ci pentru că oameni. Dacă îi iei la întâmplare pe 5 dintr-o mulțime d-asta și-i pui într-o ședință de bloc în care se hotărăște dacă să se schimbe butoanele la lift, o să se păruiască în 5 minute mai ceva ca pensionarii de la Obregia în ziua în care s-ar hotărî tot personalul să facă grevă. Oamenii ăștia par un grup unitar doar pentru că pot să „muie altcineva” pentru un timp determinat. Altfel, sunt la fel de diferiți între ei ca oricare alți oameni luați aleator de pe stradă. A proiecta ceva coerență și a avea așteptări pe termen lung de la ei ca grup este și obositor, și contraproductiv.

Așa că atunci când s-a făcut de Six Shooter am trecut pe lângă tembel și l-am lăsat cu visurile lui rezist-revoluționare și cu supărarea lui că Românica se duce de râpă pentru că sunt prea mulți proști și nesimțiți.

Ce vreau să zic, dacă vreau să zic ceva, e că nu contează dacă IQul Vioricăi sare la 324 peste noapte și deschide ședințele Biroului Central PSD cu pasaje din Paradise Lost, nici dacă Iohannis părăsește brusc categoria mobilelor atâta timp cât nu se duce fiecare din noi la serviciu să-și facă, dracului, cum trebuie treaba acolo și nu încetăm să mai invadăm spațiul personal al celuilalt intrând cu mașina la limită în fața lui, vorbind prea mult sau luând decizii în locul altuia (cum ar fi atunci când stai cu ochii în telefon la semafor și decizi în locul altuia că e ok să întârzie acolo unde se duce).

Altfel spus, atâta timp cât #persist, degeaba #rezist.

Furibonderie cu comuniști în alb și negru

Da, Veto, ai dreptate. Au debarcat studenții. E înfiorător. Inserează tu aici o scenă cu morții vii care năvălesc ca gândacii peste o cetate care deja avea complexul că-i asediată, că tu știi mai multe filme – și s-ar putea să începi să te apropii vag de realitate.
Ieri m-am bătut în cuțite (vorba vine, eu cu cuțitul, el cu un Macbook care costă cât toate medicamentele noastre laolaltă, bașca transplantul de păr la subbraț pe care mi l-a plătit vecina Escu pentru c-a pierdut pariul despre #metoo) cu unul cât mine de scund – și știi că asta înseamnă foarte scund, – în schimb cât vecina Escu de lat, și și asta știi cât înseamnă – pentru o cană de cafea la un 5 to go amărât, cu cafea proastă, prea prăjită și amară, și cu gust de șosete de culegător de plantație de cafea care s-a pișat pe el în drum spre bodegă.

Dar trebuia.

Trebuie dezinfectată și toată zona Romană-Universitate, dar hai să fim sinceri, nu-i asta adevărat despre tot Universul? Ba da.

Alta e întrebarea. Mi-a semnalat-o cucuveaua Peracle. Mulțimile astea care ne asaltează de peste tot – sunt aceleași, sau altele decât cele care explodează de preocupare civic-istoric-mondenă, pe tot internetul, în cazul Șora față cu reacțiunea?

Pentru că io mă mir de o chestie. Nu mă mir că oricine și bunică-sa au o părere, fie acuzatoare (și pe bună dreptate), fie scuzatoare (și pe bună dreptate), fie de mijloc și de un pic de perspectivă istorică și umană (pe și mai bună dreptate), despre clipul lu’ eMag. Că asta se rezolvă cu întrebarea simplă: bine, corect. Da’ voi și părinții voștri ce-ați făcut? Adevărat, poate nu chiar atât de bine. Dar de la asta la reproșat vitejii neavute, e distanță. Hai în Filipine să drepturile omului. Acum. Hai în Hong Kong. Hai în Coreea de Nord. Hai în Kentucky. Plătesc io biletul.

Să mor io dacă distanța istorică și geografică nu-i cel mai înalt, gros, opac și pufos gard de după care să latri, din Univers. Numai la umbra lui pot crește principiile retroactive, și la fel și vitejiile imaginare. Și aici avem câte puțin din ambele, pentru fiecare tabără.

Da’ poate că, totuși, pentru că-i la fel de adevărat și că compromisurile necesare sunt, totuși, compromisuri, ieșim mai puțin la înaintare să povestim ce mult ne-au displăcut ele, în timp ce le făceam, tot de după același gard. Că nici asta nu-i ok. Față de ăilalți care știu. Mai sunt încă unii, nu mulți, dar mai sunt, care știu și cum arată când compromisurile nu se fac. La urma-urmei, fiecare decide cu ce poate să trăiască. Nu? Ăsta-i avantajul când trăiești mai mult decât toți: poți să-ți spui povestea cum vrei. Ăsta-i și dezavantajul: lumea nu știe, realmente și onest, ce să facă cu tine. Unde să te pună, când ți-ai depășit generația istorică și ești un martor incomod al realității că lucrurile nu au fost și nu sunt, întotdeauna, împărțite simplu în albe și negre. Numai chiloții sunt, și de fapt și ăia doar declarativ, pentru că știm cu toții că e absurd să fie altfel decât negri.
În ce cutiuță: „supraviețuitor”? „Colaboraționist”? „Agresor”? „Victimă”? „Parte a sistemului opresiv”? „Cineva trebuia să le facă și pe astea”? „Principii”? „Perspectivă”?

Din păcate, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că în momente de oroare istorică timpul stă în loc, pentru cei mai mulți viața există în continuare, și ea se trăiește cum se poate. Lașitatea nu-i în asta, de cele mai multe ori. Uneori e. Când felul în care se poate trăi duce, direct, concret și nemijlocit, la răul altuia. Direct, am zis. Ca Anne Frank. Nu ca Greta Thunberg la ONU.

Deci nu mă mir dacă merită. Merită, pentru că mai sunt încă lucruri de exorcizat aici. Și asta e și miza.

Clipul e prost, și Papaya și-a permis să arunce în lume cu el, reciclare monotonă a celui cu Cumințenia lui Brâncuși (cineva pe-acolo are o obsesie cu trenuri pierdute, și estimez că o mai poate ascunde de terapeutul agenției maxim încă o campanie), numai și numai pentru că a mizat pe capitalul uriaș de scandal turbat pe care îl avea subiectul, și care anulează orice atenție la orice alte aspecte. Combinația controversabilă de om și mesaj era suficientă ca să nască o indignare de toate părțile imaginabile, ba chiar și inventarea unor tabere noi, special pentru răzbelul ăsta. Și lu’ Papaya (fruct care nici măcar nu-mi place decât ca proiectil, ceea ce suspectez că am în comun cu Papaya însăși) i-a convenit suficient de mult, încât să nu-i mai pese și la ce anume stă la primire. Pentru o agenție cu nume de fruct exotic, par destul de fericiți să-și vadă frigiderul plin cu carne neaoșă. Pentru ei, a meritat indubitabil.

Pentru eMag, discutabil dacă a meritat sau nu. Se scandalizează lumea prin toate social media de câțiva ani la bucuria hămesită cu care brandurile mari se asociază cu cauze controversate, dar bune la bază – și la modă. Vezi isteria cu Gillette. Deci, pe undeva, probabil că merită. O să năvălească lumea să cumpere biciclete de pe eMag, pentru că #libertateinfiecarezi? Haha. Sigur că nu. Se identifică publicul-țintă cu un brand care ia în brațe valori similare? Mie lamele Gillette îmi folosesc în alte moduri, mai directe decât #metoo, la combătut masculinitatea toxică. Dar câte babe ca mine cunoști?

De ce mă mir, atunci? Mă mir pentru cine dracu’ se păcălesc indignații, în caz că reușesc să ia o pauză de respirat de la furibonderie (o să-mi ierți portmanteau-ul ăsta de pudibonderie furibundă, mi se pare foarte util pentru lumea în care trăim – stai să vezi cât e de multifuncțional!), că e făcut clipul ăsta.

Pentru puștiul căruia i-am făcut eu colonoscopie cu camera de pe propriul lui Macbook, ieri? Și pentru generația lui? M-aș crăcăna de râs dacă aș crede că cineva, undeva, chiar a avut naivitatea de a crede că ceva din asta o să-i atingă.

Pentru corporatistul de 30-40 de ani, furios la tot și toate (pentru că e furios pe el însuși, de fapt și fundamental), care a prins deloc sau prea puțin vremurile alea, dar care le-a ratat la suficient de puțin încât să le simtă duhoarea rece de moarte trecându-i pe lângă obraz? Și care e și destul de citit și de informat cu realitățile curente, încât să fie în poziția cea mai susceptibilă să se indigneze cumplit, atât la generațiile de dinaintea lui (care au fost, nu-i așa, complice), cât și la cele de după (care nu mai vor să știe)? Care e și destul de înstărit, de plimbat prin lume, și la urma-urmei și destul de mobil în caz de nevoie, încât să înceapă să-și pună problema că principii? Că justiție socială? Că justiție istorică? Că #rezist?

Pentru babele ca mine și ca tine, care știu și, tocmai din cauza asta, știu valoarea unui „da, dar…”?

Pentru babele altfel decât noi, care au impresia că PSD e partid politic, și mântuirea vine de undeva de sus?

Sau stai să pun întrebarea altfel: cine, dintre grupele enumerate mai sus, e baza cea mai mare de clienți potențiali a eMAg-ului și a Papayei? Că io cred că aici e miza, și ne dăm în cap ca idioții, deloc sensibili la faptul că între clipul ăsta și Realitatea TV nu e nici măcar diferență de metodă. A, că manipularea emoțională e o chestie pe care PR-ul se bazează, iar jurnalismul ar trebui să nu – da, aia e diferența. Dar nu înseamnă că-mi place, indiferent de pe unde dau de ea.

Motive de ieșit vara din casă când abia ai înviat din morți

Oamenilor,

Poate ați reținut din prima mea postare articulată din E.P.M (Era Petronia Marcs, explic când avem timp) că m-am trezit la viață puțin mai devreme decât anticipam. Și poate vă întrebați, totuși, ce anticipam, de ce și când. Foarte bine. Dar asta este o sumă de alte povești cărora nu le-a venit timpul încă. Ca dispariția corupției sau a sexismului, dacă vreți.

Următoarea întrebare coerentă ar fi ce anume m-a trezit.

Păi la asta pot să răspund. Unu, că nu dormeam. Doi, m-a trezit comentariul lui Mi Argo. Urăsc să-mi datorez trezirea de troll de basm cuiva despre care am amintirea că ne ciondăneam amical și făceam ping-pong cu răutăcisme pe-aici acum trei ani, dar asta e situația. Amazonul arde, poftim, dacă vreți ceva la fel de greșit în ansamblul Universului. (Mi Argo, trimit o sticlă de vin vechi de 3 ani pentru iertare, da’ înmulțește și tu cheful de trezire al oricărei babe cu dimineți în valoare de 3 ani și o să înțelegi.)

Dar nu-i exclusiv vina lui Mi Argo (bine, bine, două sticle!). O perturbare în Forță (faimoasa constantă a lui Nosferatu: forța atracției criptei crește proporțional cu coeficientul de greață sartriană) exista deja. Poate vă întrebați, ca și mine, care anume din evenimentele din ultimii trei ani a provocat-o. Candidate sunt multe, dar pentru că n-am timp să ghiciți (în absența mea, s-au mutat în bloc niște hipsteri fals-prietenoși și pseudo-realizați, ceea ce știu că sunteți de acord că impune măsuri pseudo-cinegetice imediate), vă spun.

După cum cred că vă amintiți din E.P.P.M (Era Pre-Petronia Marcs), unul dintre foarte puținele lucruri care mă scot pe mine vara din casă nu doar fără planuri de asasinare, dar chiar și cu plăcere și bucurie (înjurăturile sunt redirecționate către Soare, vreme și alte chestii pe care are tot atât rost să le înjuri ca și pe politicieni) este BIAS. Care înseamnă o zi din an în care pe aeroportul Băneasa fac tumbe în aer aero-chestii variate, de la planoare la Typhoons și Suhoaie. Și pălării de babe, și copii prea gălăgioși, și oameni fără nici un fel de simț al distribuției propriei persoane în spațiu. Io nu vă zic că e azi, că pe urmă poate chiar mă ascultați și aglomerați aiurea pista aia (visul meu de babă e un BIAS doar pentru mine).

Zic altceva: că potrivirea dintre BIAS și prezentatorii lui, pe de o parte, și BIAS și muzicanții care încheie manifestarea, pe de altă parte, este de mulți ani obiect de studiu al cursurilor de literatură și practică suprarealistă și absurdă din întreg Universul. Serios. Țineți minte când a trecut un asteroid cam aproape de Pământ, de-a sughițat Elon Musk în somn și s-a burzuluit la Univers? Ăia erau tripillienii, veneau și ei la curs. Lor nu le-a ieșit niciodată nivelul ăsta de paradox dadaist. Dadaismul însuși, de altfel o beție de-un weekend a perseglugilor în teambuilding, e nimic pe lângă.

Eh, chiar și reușitele anilor trecuți (Iris?!) sunt nimic pe lângă ce li se pregătește anul ăsta amatorilor de aeronave impertinente cu gravitația. După MIG-uri, F16-uri, Baltic Bees, Hawks of Romania și Yurgis fucking Kairys, urechile o să ne fie zdrențuite de… Io nu pot să vă spun. Vă las să vedeți singuri.

Este că nu-s singura care practică necromanția sadică?

PS: À propos, băi BIAS, faptul că programul nu e pe prima pagină a site-ului și trebuie să sapi după el prin cine știe prin ce străfunduri ale debaralei de mături a internetului nu e ok. Hai că se poate mai bine.
Nu, nu toată lumea are Facebook. În continuare.

The Walking Marx

Haaaaaaah! Că bine mai e la aer! Da, chiar și la aer de București. Respirați voi păianjeni și scărpinați-vă nasul când vă gâdilă miriapozii, și apoi să vă aud plângându-vă de calitatea aerului bucureștean.

Asta-mi aduce aminte că am revenit cu un plan.

Madam Fireo (am crezut că-i o glumă proastă când am aflat, una dintre multele, dar ok, țin la glumă), pentru că știu că textul ăsta o să ajungă cumva la tine, asta-i cheia să pui capăt miorlăielilor bucureștenilor că vor să locuiască în orașul ăsta și alte absurdități: închide-i singuri 3 ani în câte o criptă. Sunt sigură că rezolvi cumva cu spațiul, dacă n-ai înființat o companie municipală pentru cimitire probabil doar n-ai găsit omul potrivit care s-o conducă. Ia un băiat de la Prima Casă, redenumești programul Ultima Casă, pac! Și tot așa: se plâng de drumuri, aruncă-i în Dâmbovița. Se plâng de viniete? Dă-le voie în oraș doar cu ricșa. Fiecare să-și care vecinul, alternativ, zile pare – zile impare (dacă nu știi modelul, întreabă pe-acolo prin PSD, dacă mai vorbește careva cu tine – sigur își amintește vreunul că a fost mângâiat pe cap pentru propunerea asta acum ceva timp). Fără mofturi de sciatică, de picioare rupte, de poliomielită (a, asta n-a revenit încă? Scuzați, am ieșit puțin cam devreme din criptă. Observ că Olivia Steer se mișcă mai încet decât estimaseră Frankie și Benjy.) Asta ar trebui să rezolve și problema traficului, măcar o perioadă.

Hm. Ceva se simte greșit aici, și nu cred că e doar faptul că mi-am lustruit gresia din baie cu Peracle. (Nerecomandabil, lasă o grămadă de pene în urmă, dar aspectul practic a fost irelevant, a existat un scop mai important al acestui exercițiu.) Totuși, ce?

Ah!

 
Oamenilor, (nu mai știu nici să vorbesc)

Dat fiind că nici de ieșit din cripta în care m-a închis acum trei ani cucuveaua Peracle, complet din greșeală și poate doar un pic intenționat, nu pot ieși fără public, nu rămâne altceva de făcut în afară de observat: iacătă-mă-s. Experimentul meu de omorâre definitivă a blogului și de damnatio memoriae a verișoarelor mele Rhetta și Veta (inclusiv cu rașchetat ochii portretelor împrăștiate prin cele mai improbabile colțuri de casă, ba de câteva ori cred că le-am rașchetat ochii reali chiar lor înșile), cel mai lung exercițiu de răbdare pe care l-am făcut vreodată, a eșuat lamentabil. Câțiva dintre voi încă bântuie pe aici. Și de câte ori mi-am mușcat limba, degetele și alte părți ale corpului la care ajung (unele dintre ele s-ar putea să fi fost fără legătură cu frustrarea), când aveam chef să bârfesc nasoale pe aici! Mbine, atunci.

Să-i dăm drumul, zic.

Let the bitching and moaning begin again! Că dacă nici acum și-ntotdeauna n-avem de ce, atunci cine?

… a înviat!

Buf. Bufbuf. Buffmmmmpf.

Bufpocpocpocrochrrrrrrr.
….
Sssscrrrrrțipilițipilițipulîzbufaaaaah.

Hrmpf!