Cearta Universaliilor, etapa pe România. Că atât putem.

Oamenilor,

Este că puteați paria pe laptopurile voastre și pe o cutie de cremă de pantofi neagră că n-o să scap ocazia să-mi spun părerea în legătură cu ora de religie în școli și mega-dezbaterea surdă pe tema ei, și că o să fac asta înainte de ziua de mâine, când expiră termenul pentru depunerea cererilor de îndoctrinare a minorilor? Că, deși cred în libertarea de opțiune, o să vă reamintesc de ce consider orele de istoria religiilor ca singura prezență acceptabilă a religiei în școli și de ce mi se pare scârboasă spălarea pe creier care pornește de la convingerea retrogradă și inexplicabilă că singura cale către un om moral e religia, pusă de pază deasupra conștiinței individului cu nuielușa într-o mână și punga în cealaltă?

Este?

Nasol. Scoateți-vă tabletele de sub perne, stilourile din vitrină și porumbeii călători din ciulama, pentru că ați pierdut.

Din punctul meu de vedere, cu toate campaniile pro și contra, cu toate argumentele furibunde, duios-naționalist-xenofob retrograde sau rațional-progresist normale la cap, cu o luare de poziție surprinzător de ok a CTP-ului* și cu multe jumătăți de adevăruri și convingeri de-a gata aruncate de-o parte și de alta a baricadei, bătălia nu există. E gata. Dreptul fundamental de a avea o opțiune a fost cucerit odată cu decizia Curții Constituționale, care a dat un șut în cur spre normalitate acestei țări care ține cu dinții de secolul XIX (ba chiar de prima lui jumătate). De-acum încolo, e chestiune de negocieri familiale, de curajul fiecărui părinte și copil de a-și asuma o decizie care reflectă convingerile sale personale, și de capacitatea sistemului de a oferi alternative. (Dacă e să fie o problemă majoră undeva, aici va fi, în absența completă a alternativelor. Sper să discutăm peste un an despre toate orele de etică, istoria religiilor, educație civică, educație politică sau ce vreți voi care au luat cu succes locul orelor de religie pentru cei care au ales să renunțe la ele. Dar absența momentană a alternativei nu e un motiv suficient de bun pentru tolerarea și perpetuarea unui abuz, așa că în ansamblu ce se întâmplă e totuși ok.)

Cu alte cuvinte, nu văd de ce ar trebui să ne mai intereseze. De-acum e treaba fiecăruia, acasă la el, să decidă ce fel de om este, cel fel de om ar vrea să fie copilul lui, și cum înțelege să ajungă la acest rezultat. E treaba fiecăruia dintre cei cu copii școlari să aleagă ce vrea și să-și apere, dacă e nevoie, alegerea în fața oricăror presiuni. Nu e treaba mea, babă agnostică, anti-îndoctrinare și anti-intoleranță cum sunt (da, sunt conștientă de ironia că anti-intoleranța e o formă de intoleranță, și mi se pare singura acceptabilă, ba mai mult, necesară), să încerc să conving părinții națiunii că și așa cum zic eu se pot crește copii cu moralitate pozitivă, comportament social etic și minte sănătoasă, bașca niscaiva atât de necesar spirit critic. Nu-i ca la vaccinuri. Aici, decizia unui părinte nu afectează cu nimic sănătatea fizică sau mintală a copilului altuia. Prin urmare, nici părinții între ei nu ar trebui să se creadă îndreptățiți să discute subiectul, cu atât mai puțin să încerce să-i tragă pe alții într-o parte sau alta. E la fel de mult treaba fiecăruia pe cât sunt toate celelalte lucruri care țin de ființa civică și morală a individului. Adică 100%. Ăsta e principiul, și aplicarea lui prin decizia CC e marea victorie pentru care merită să ne bucurăm.

În rest, între decizia Curții Constituționale și ziua de poimâine, când sezonul deschis la prozeliți se va fi terminat, chestiunea mă lasă rece. Mi-ar plăcea, în schimb, să se numere în zilele imediat următoare câți copii au rămas înscriși la ora de religie și câți au renunțat. În procente din populația școlară, firește. Dacă se poate, defalcat și pe grupe de vârstă, mediu social și sex. Ne-ar da o imagine cu multe concluzii posibile, ceea ce ar fi simpatic și simptomatic. Era să zic și somatic, că rima, dar cred că asta o să o știe la modul real numai asistenții personali ai lui Daniel.

* Căutați voi editorialul lui de alaltăieri de pe Gândul.info, că eu la un ziar care se vrea intelectual dar se comportă ca o Libertatea cu altă pălărie nu pot să dau link, oricât de normale la cap s-ar întâmpla să mai fie unele chestii care se strecoară pe acolo.

Proasta proastelor în acţiune – bunica Miaiela Rădulescu loveşte din nou

Bre babelor,

Mă gândesc la mine acu vreo patruj de ani, când aveam vreo 60. Arătam ca pula – ţâţe fleşcăite, pizda prăbuşită, eram o oroare. Şi cu toate astea îmi purtam urâţenia cu mândrie, ştiind că e a mea. Prin urmare, nu aveam niciun motiv să blestem universul pentru faptul că mă aruncase în scurgerea inexorabilă a timpului, reducându-mă, inevitabil, la o ruină. Fizic, bineînţeles, că la minte sunt smirnă. Rezolv un rebusache cu ochii-nchişi şi oala pă foc.

Tot de atunci am învăţat să mă feresc de proşti. Dar ei sunt mulţi, ştim prea bine, aşa că m-am decis să îngustez plaja de indivizi pe care să-i ocolesc: prin urmare, am înţeles că trebuie să mă feresc şi de proaste. Cu astea, însă, e complicat, pentru că sunt proaste şi proaste, cum era şi vecina Aglaia, care se credea mare betoancă la 86 de ani. Şi, bineînţeles, cele mai proaste dintre proaste, categorie în care intră şi biata Miaiela Rădulescu, o persoană de care dacă nu ne-ar fi milă ar trebui, poate, să ne stârnească dorinţe de răzbunare.

Iar aicea, zbang, din senin, o poză:

m radulescuHahahahaha, nu-i aşa? Mamaia cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte vrea care va să zicălea să reducă la tăcere toate vocile netrebnice care-i contestă calităţile de divă îmbălsămată pe veci, probabil în formol, că altfel nu prea ai cum să arăţi bine până la 500 de ani. Sau poate 5000, că cel mai probabil cam atât ar vrea să trăiască. Şi să arate bine.

Dar să-i dăm cuvântul imbecilei, pentru că, mă tem, orice aş scrie sau spune, nu se ridică la înălţimea intelectului acestei distinse doamne:

“Dupa ce reusiti sa depasiti primul obstacol – cel in care vi se pare ca e de la photoshop sau bisturiu, treceti in etapa urmatoare si imaginati-va ca nimeni si nimic nu va sta in cale sa va mentineti tonusul, energia buna, zambetul…”

Hahahaha. Şi aici, zbang, înc-o poză:

m radulescu 2Hahahahaha, femeie, eşti penibilă, revino-ţi! Pe lângă faptul că probabil nu te mai fut nici boschetarii de la Gară, arăţi ca dracu, în pula calului! Eşti mai lipsită de sex appeal chiar şi decât femeia care prezintă vremea la TVR, doar că spre deosebire de tine, tipa respectivă chiar e o femeie şi nu o mahalagioaică fără educaţie! Bre Miaiela, hai, deschide ochii, trezeşte-te, se poate! Chiar şi mai târziu, foarte târziu, cum ar fi cazul la cei optzeci de anişori ai tăi, dar se poate!

Ce, să-i dăm din nou cuvântul Miaielei, spuneţi? Dar vă rog!:

“Deci, dati-va deoparte din calea…voastra si simtiti-va varsta care va prieste. Si faceti ca mine – sa nu va pese de nicio parere a cuiva care habar n-are cine sunteti, ce faceti, ce iubiti, cum simtititi etc. Sa va pese doar de parerea celor foarte, da’ foarte dragi si apropiati. Azi am 20 de ani. Pentru ca asa vreau eu, asa ma simt si exact asa o sa ma imbrac.”

Şi încă una tare, ultima din păcate:

m radulescu 3Hahahahaha! Bre, proasta pământului, aici nu arăţi în niciun caz precum o femeie de nota 10, aşa cum îţi imaginezi, ci, în cel mai bun caz ca un bidon plin de căcat! Pe bune, faci de râs orice idee decentă despre feminitate, opreşte-te-n pizda mamei lui de univers care te-a scos pe faţa pământului, deşi ne temem că tocmai acolo s-ar putea să ţi se refuze accesul înapoi de-acum şi-n vecii vecilor, atât de varză eşti! Femeie, dacă încerci să ne bagi pe gât un atare sofism cum că dacă tu te simţi ca la 20 de ani deşi arăţi ca o balegă, trebuie să te şi îmbraci ca atare, ţine cont că noi nu avem niciun văl pe ochi, nicio copertină sau cuvertură, sau cine ştie ce căcat de pierdere temporară a vederii sau altceva!

Nu, noi te vedem aşa cum eşti: o femeie care a îmbătrânit şi care, nimeni nu ştie de ce, e foarte ruşinată de treaba asta!

Câteodată, da’ câteodată, babele râd cu toți dinții și intră benevol în gropi

Oamenilor,

Era marți dimineață, la o oră la care nici măcar cucul din ceas nu e treaz. Dacă vă întrebați vreodată care e ora aia, ea este ora șapte fără un sfert. O Petronie trează deja de o oră și jumătate (deci, pentru că simt nevoia să subliniez asta, de la ora cinci și un sfert), alimentată cu o doză de entuziasm care o întrece chiar și pe cea de cafea, tropăie furibund spre un loc de întâlnire aflat undeva, în mijlocul ceții. Pentru că în București marțea trecută a fost ceață. Nu ceață. Ceața. Nu știu cum a fost în restul zilei, dar la ora șapte fără un sfert trebuia să-ți bagi degetele în ochi ca să verifici că încă sunt la locul lor și unele, și ceilalți. Bun.

Ce caută Petronia, despre care știm că nu se culcă niciodată înainte de ora 3 (3 jumate în cazul de față) prin lume la ora șapte fără un sfert, ba încă și fără dorința de a ucide tot ce-i iese în cale, poate vă întrebați?

Păi să vedem. Care ar fi singurul lucru din Universul cunoscut capabil s-o facă pe Petronia Marcs, așa cum o cunoașteți și iubiți de numere variabile de ani în funcție de identitățile voastre, să tropăie cu entuziasm spre nicăieriul din ceața orei șapte fără un sfert, într-o marți dimineață?

Mormântul hipogeu cu dromos și banchet funerar de la Constanța și ansamblul de la Basarabi-Murfatlar, bineînțeles.

(Scuze. N-am mai rezistat cu suspansul. Nici marți dimineață nu mai rezistam cu suspansul, drept care erau să mă omoare, în ordine: robinetul de la baie, cafetiera, fularul, scările și metroul înainte să am vreo șansă să ajung la locul de întâlnire din mijlocul ceții.)

Important e că Petronia face cumva și păcălește moartea și de data asta și chiar ajunge la locul de întâlnire invizibil, de unde urma să se plece spre, practic, visul ei din ultimele cinci, respectiv două decenii (complexul de la Murfatlar a fost descoperit în 1957, mormântul de la Constanța în 1988). Bun. Să cădem de acord că, chiar dacă v-am spus asta, chiar dacă știți despre ce e vorba și chiar dacă mă cunoașteți, tot nu aveți cum să vă imaginați a ce dihanie cu ochii cât morile de vânt arătam eu marțea trecută la ora șapte fără un sfert (da, știu că la un moment dat va trebui să încetez a mai sublinia obsesiv ora, dar acel moment dat nu a venit încă) și să trecem mai departe.

*Urmează parte de tocilari, dacă aveți chef puteți să treceți peste.*

Pentru context, o să reamintesc doar că mormântul hipogeu cu dromos de la Constanța, databil în secolul IV, mai probabil spre prima jumate – deci când Roma însăși era încă pe gard dacă pune botul la creștinism sau nu – e mult mai degrabă păgân decât creștin, dar dacă-i tragi de păr pictura poți să presupui că, dacă nu erau chiar înclinați spre creștinism încă, posesorii lui inițiali poate auziseră măcar de el. Asta pentru că unele din dihăniile pictate pe acolo sunt ambivalente ca simbolistică. Am zis că e pictat complet? N-am zis? Zic acu. Oamenilor, e pictat complet! Banchet funerar cu șapte personaje, prepelițe, iepure și păuni, bașca panouri, benzi și un tavan întreg de motive decorative. Buldozerul care a dat peste el în 88 i-a cam dărâmat dromosul (tunel de acces), ceea ce e trist chiar și pentru cineva claustrofob ca mine, și un colț, dar în afară de asta e intact și are cele mai proaspete și neverosimile culori și tușe lejere, așaaaa, din poignet, pe care le poți vedea. Iar dacă-ți amintești că are 1700 de ani vechime mori, poate-poate te lasă acolo. Dar n-ai norocul ăsta. Sunt sigură că nu trebuie să vă precizez c-am încercat.

DSC_0001

Intrare pentru oameni foarte mici

DSC_0004

Tavan

DSC_0005

De asta dai cu ochii dupa ce te culegi de pe jos

DSC_0006

Panouri pictate si zona unde stateau locatarii

DSC_0017

Sa fie pagane? Sa fie crestine? Sa fie superpasari?

Cât despre complexul de la Basarabi-Murfatlar, el a apărut, cel mai probabil, cândva în ultimul sfert al secolului X. Din nevoia de a construi un val de apărare – că l-au construit bizantinii contra bulgarilor sau invers, sau unii care n-aveau treabă nici cu unii, nici cu alții, și doar începuseră să-i deranjeze și unii, și alții, că se tot tăvăleau prin zonă, e neclar. Or, era acolo un deal de cretă. Oamenii s-au uitat la el, au zis „uite, un deal de cretă!” și s-au apucat să-l dezmembreze, normal. În procesul ăsta, au creat probabil cele mai vechi dovezi de prezențe creștine pe meleagurile astea, cărora li se adaugă dovezi de alte tipuri de spiritualitate și inscripții runice și paleoslave. Visul umed al paleografului, cu alte cuvinte. Printre grămezile de cruci de toate felurile se văd călăreți, dragoni, svastici, păsări, ceva animale neidentificabile, șerpi, corăbii (astea au fost botezate repede-repede drakare vikinge, deși ar putea să fie, realmente, vreo zece tipuri de bărcuțe, fără ca asta să însemne că au trecut egiptenii lu Cleopatra prin zonă) și lilieci. Ăștia nu sunt incizați, ci cât se poate de tridimensionali și de vii, spre groaza oamenilor care au fobie de ei (ocazie cu care am aflat și io cu surprindere că asemenea oameni chiar există și că pot să fie în rest foarte simpatici.)

Acum, că acceptăm ipoteza că unele semne ar fi mai puțin opera vikingilor și mai mult a unor rude de-ale lor mai speciale, varegii, sau ideea mișto a lui Vladimir Agrigoroaei că și-au băgat cuțitu-n creta de acolo oamenii cneazului Sviatoslav al Kievului, care în perioada asta se ocupa cu ajutat / trădat bizantini prin zonă, că nu, important e că e unul dintre cele mai căcătoare locuri din țara asta. E un deal enorm cu minuni la tot pasul, doar că e un fagure. Atât de gol, încât are ecou când calci mai apăsat și nu glumesc deloc. Ți se cam strâng chiloții când vezi creta exfoliată peste tot și auzi dealul cum sună când calci pe el. Dar, la fel cum în mormântul din Constanța nu te deranjează să te târăști ca să treci printr-o deschizătură de 60 de cm. doar ca să cazi în cap (diferența dintre intrare și nivelul de călcare e destul de mare – cu alte cuvinte, dacă reușești să treci prin ușă, îți rupi gâtul dacă nu știi ce urmează), iar miriapozii cât degetul mic, prezenți cu o densitate de 10 bucăți / decimetru pătrat, îi vezi abia din minutul șapte, nici la Murfatlar lucrurile astea nu te deranjează, oricât de claustrofob sau speriat de alte bombe ai fi. Ești mult, mult prea ocupat să-ți culegi fața de pe jos și inima din chiloți.

De aici se vede?

– Se vede tot? – Nu.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Un A medieval, semnatura unui nobil local. Sau o stanca pusa la loc cu ciment, cum vreti.

Dar de aici se vede?

– Dar de aici se vede tot? – Nu.

Dap. O mină. Doar că la suprafață.

– Dar de aici… Nevermind.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Și brusc merită.

Dap.

Sigur că dealul ăla se duce bucată cu bucată, și nici măcar nu mai e nevoie să plouă peste el ca să se întâmple asta. Sigur că șopronul ăla uriaș construit deasupra lui ar putea să fie mai bun (deși cel puțin nu mai e cel original, care pe sus lăsa să intre tot și pe jos făcea efect de pâlnie de aduna toată umezeala din vale în creta de acolo, ba chiar și importa umezeală din satele vecine). Sigur că Mimi + Gicu = Love te împiedică să citești o inscripție de o mie de ani sau o pulă tronează unde înainte era capul unui călăreț.

Sigur că mormântul de la Constanța e protejat de ceva ce arată, practic, ca un șopron de mături al restaurantului Zorile de lângă el sau ca o magazie de murături construită abuziv pe un spațiu verde înconjurat de gard viu de vreun locatar al blocurilor din jur. Aranjament cu aspect precar de plăci de PAL, scânduri și table în care, ca să poți intra, trebuie ca un lucrător să taie un lanț, să deschidă un lacăt și să scoată cu ciocanul cuiele în care este bătut unul dintre panourile de lemn ale instalației. (Ceea ce e mult, infinit mai bine decât dacă i-ar fi venit cuiva ideea genială să construiască un șopron de termopan, totuși. Și e bine că nu știe prea multă lume ce e, de fapt, acolo. Cel puțin până Muzeul Arheologic din Constanța o să-și permită pază nonstop, ceea s-ar putea să dureze, dat fiind că Muzeul Arheologic din Constanța nu se mai permite pe el însuși, în sensul că stă să-i cadă clădirea proaspăt consolidată pe el sau pe trecători.)

În ciuda impresiei și a antecedentelor de păzit patrimoniul cultural de pe la noi, oamenii responsabili de aceste două motive de căzut plombele și pierdut cuvintele chiar încearcă să facă ceva pentru ele, măcar cât să le mai poată studia și mai încolo. De asta nu e voie în nici una dintre ele. (Remember Mimi + Gicu = Love? Plus că oamenii vii au prostul obicei, chiar și când au intenții bune, să respire și să aibă o greutate oarecare, ceea ce pentru situri atât de fragile e suficient și prea mult.) Împotriva faptului că faleza pe care e mormântul o ia, practic, la vale (mai sunt câțiva metri mici și meschini până malul ajunge la mormânt) și a faptului că din dealul de cretă tot mai cade câte o felie care, dacă e destul de mare și se vede de unde a picat, e lipită înapoi cu ciment, însă, trebuie niște bani ca să se poată face ceva. Deci pula.

Până atunci, recunoscând că pe moment am avut orice alte preocupări decât cele fotografice (nu sunt complet idioată, se ocupa altcineva de asta, cu aparat profi și tot), vă trimit la două  locuri unde puteți citi și vedea mai multe. De fapt la unul singur, că amândouă sunt pe blogul lui Radu Oltean, tip care face o treabă mișto cu reconstituiri istorice documentate meseriaș, despre care zic de o mie de ani că scriu și nu mai ajung s-o fac. Drept care doar vă recomand blogul lui, în ciuda inflației ocazionale și surprinzătoare de „i” de pe alocuri. Din păcate, linkurile, care trimiteau la chestii excelente pe temele astea, nu mai funcționează. Și linkurile mor câteodată. Poate speră și ele să fie îngropate în mormântul hipogeu din Constanța.

Așa. Acum știți ce făceam eu marțea trecută și cum e posibil să ajungi la 30 de metri de mare și să nu o vezi, dar să o respiri. (Era ceață și în Constanța, dar mult mai a dracu decât în București. Nu ne vedeam nici gândurile.) Și mai știți și ce o să visez în următorii șaptezeci de ani.

Ce nu știți însă e că s-ar putea să mai urmeze chestii pe tema asta. Haha!

Petronia Marcs în varianta ei veselă, as per your request

Oamenilor,

În principal din cauză că mâine urmează să pipăi cu ochii niște chestii prin care mâna omului nu prea pune piciorul, și în secundar din cauză că de bucurie și anticipație (cât dracu mai e până mâine la ora 7 jumate?!) am desființat în trei minute o sticlă de vin care pretindea un tratament mai relaxat, în momentul ăsta am făcut câteva descoperiri.

  1. capetele mari care se plâng că pentru ariile de activitate ale capetelor mari nu există informații credibile și profesioniste pe net au făcut, probabil, facultatea cel târziu odată cu mine. Zic asta pentru că și eu eram obișnuită să cred că nimic din ce găsești prin interneți (nu prin ăia românești, cu siguranță) la capitolul „istorie”, cu toate variațiunile lui posibile și aplicabile în spațiul românesc, nu poate fi luat în serios. Oamenilor, s-a schimbat căcatul. Poate de la Patzinakia încoace (deși văd că Patzinakia, ca un bun precursor, a dispărut fără urmă), poate de mai devreme. Nu știu din ce motiv, dar practic toate publicațiile cât de cât serioase din domeniu și-au pus arhivele pe net. De la RESEE la Mitropolia Olteniei, la Pontica și toate revistele de muzeu municipal din țară (try cimec.ro) sau la ditamai Biblioteca Digitală a Bucureștilor, interminabilă deși organizată după criterii doar de ea știute. Din 1950toamna până ieri. Prin Pontica, de exemplu, mă dau acum de zor cu viteza unui snowboarder sinucigaș (v-am zis vreodată că citesc în medie 1.200 de cuvinte pe minut? Viteza maximă nu o știu, n-a avut nimeni curajul să o măsoare vreodată.), istoria istoriografiei românești (inclusiv în nișa ei artistică, un pic mai interesantă pentru mine decât restul) e pe net acum. Când eram io tânără studentă (ziceți drept, de cât timp așteptați din partea uneia dintre noi o izbucnire de tipul „eh, maică, pe vremea mea…”? Voila.) singurele informații care bântuiau interneții pe tema asta erau elucubrațiile protocroniste, ultraortodoxe sau de-a dreptul și pur și simplu idioate. Acum să mor io dacă mai ai vreo scuză să fii tâmpit, chiar și în românește.
  2. revelația nr. 2 nu e deloc o revelație, dat fiind că e practic constanta umană nr. 1: tot, dar absolut tot ce s-a făcut vreodată și a rămas posterității fie chiar și sub formă de praf într-un philacteriu dintr-un mormânt anonim s-a făcut ori din nevoie de bani și putere, ori din groază de moarte. Asta așa, pentru că chiar și istoricilor le prinde bine o punere în perspectivă a realității din când în când. O reamintire a faptului că, indiferent cum se prezintă, realitatea are aceste două forme. Milenii după milenii de artefacte, războaie, du-te-vino de trupe, imperii și ideologii, opere de artă care-ți taie mintea-n loc – toate sunt reductibile la nevoia de putere & bani sau la frica de moarte. Nu știu câți dintre voi sesizează amuzamentul situației, dar mi-ar plăcea să aflu. Wanna talk about it? Go ahead. Eu, după cum am stabilit, tocmai am băut o sticlă de vin acum zece minute, practic din trei înghițituri și jumătate. Dacă lucrul de dragul căruia am băut chiar se întâmplă mâine, vă voi exaspera în curând cu cea mai plictisitoare postare din istoria acestui blog. Dacă nu, nu. Spre nenorocul vostru, însă, careva dintre voi m-a întrebat recent cum arată o postare scrisă în maximul meu de veselie. Na.

Românii sunt nişte proşti. În frunte cu Manolescu

Două scandaluri mari şi late au zguduit zilele trecute piaţa de carte din România. Piaţa de carte din România fiind, vorba cuiva, cam cât aia a unei edituri mari din Franţa. Vorbesc de încasări, cutare cutare.

Scandal 1 – Manolescu s-a senilizat complet, drept care vrea să-şi asigure curu cât mai are zile, drept care s-a gândit să impoziteze, la grămadă, cititorii şi editorii din România. Asta înseamnă forfetar de 1 leu pe carte, împins în parlament cu sprijinul bunului său amic, Jean Valjean Varujan Vosganian, nulitate literară şi (cum altfel?) vice la USR. Desigur, o instituţie inutilă, dar ca să aveţi o idee despre circuitul întregii chestii, imaginaţi-vă că acest timbrul literar (da, asta e denumirea savantă pe care au găsit-o unei chestii care nu e nimic mai mult decât o taxă de protecţie) nu se duce în final, în marea lui parte, decât tot către USR. Adică aproape în totalitate către o gaşcă de indivizi care nu produc, în cel mai bun caz, decât o literatură de tot căcatul. În fine, or mai fi şi câţiva ok, printre ei, dar ăia sunt probabil atât de puţini că e ca şi cum n-ar fi.

Scandal 2 – Cărtureşti Carusel, cea mai tare librărie din România. Am fost, am văzut-o, locanta e bestială. Dar, acuma ce se-ntâmplă, din păcate pentru acest Carusel, el a fost construit în România, unde românului nu-i convine nimic. Poate să fie ea oricât de mişto, sau de ieftină, sau de bună, sau de şmecheră, românul (care se ştie că e cel mai înţelept individ de pe planetă) tot va găsi ceva să-i reproşeze. Cum ar fi că de ce e prea scumpă? Păi dă-te-n morţii mă-tii, române, dacă e prea scumpă nu intra în ea, futuz gura mă-tii de prost ce eşti, mergi în pula calului în birturile de cartier unde ai ars-o toată viaţa şi prăbuşeşte-te pe veci într-o baltă de căcat, că de mai mult nu pari să fii în stare. Dacă e prea scumpă, du-te-n pizda mă-tii, intră şi tu unde-ţi permiţi, că aia e, oamenii au investit nişte bani şi e cumva normal să vrea să şi-i scoată.

Sau că de ce vând şi nu ştiu ce brizbrizuri pe lângă cărţi, că adică cărţile, cum ar veni, mai mult nu sunt decât sunt. Păi dă-te bă-n pula mea de român prost, căcam-aş în pizda mă-tii, dacă pune Manolescu taxa de protecţie pe carte, ce pula calului vrei să facă oamenii, să moară de foame ca să-ţi facă ţie pă plac şi să nu te isterizezi când realizezi ce viaţă de căcat ai şi cu şi fără librăria asta?

Sau una şi mai tare e că de ce a costat un milion de euro. De-aia, românule, ca să te scandalizezi tu. Dar numai când eşti cu pula-n gură.

Hai sictir de-aici de ţăran prost ce eşti, că pentru tine şi muieţi dacă sunt, tot nu mănânci posmagii ăia. De ce? Pentru că tu mănânci doar căcat, cum ar veni.

Imbecilii față cu realitatea, sau de ce nu trebuie să ai încredere în vegani

Băi oamenilor,

Vă zic drept, și nu mi-e ușor să recunosc, că n-am crezut că va veni ziua în care voi regreta conectarea României la lumea civilizată, în general, și la internet, în special. Pur și simplu, nu credeam că ziua asta va veni vreodată, pentru că internetul vine cu mari beneficii, precum pornul, filmele gratis (what, și desenele animate tot filme sunt, că se cheamă „animații” și candidează la Oscar, da? Da.), rețetele de mâncare făcubile în mai puțin de 15 minute și știrile citite la prima oră, în pat, pe telefon. Sau pe budă, depinde unde se trezește fiecare. Eu, una, nu prea mă trezesc până nu mă spăl pe dinți, indiferent cât de bine reușesc să creez impresia că aș face-o. Ce ziceam?

A.

Dar ziua asta care nu credeam că o să vină a venit.

Pentru că, odată cu pornul, filmele gratis și rețetele de haleală pentru oameni care au și alte treburi în viață decât să stea în bucătărie, în România a ajuns ceea ce compune cam 90% din internet, adică informație trunchiată, greșită, neverificată, compilată, colportată și căcată împrăștiat de oricine, pentru că oricine are acces la internet. Și pentru că accesul la internet nu se acordă, în ciuda recomandărilor mele insistente, pe baza unui test IQ prealabil, se dau pe cărările internetului toți nebunii și idioții care cred toate tâmpeniile pe care le-au căcat mințile altora ca ei și fac o mare labă în cerc cu tâmpenii pe care le emit și înghit pe rând. Asta include anti-vaccinatorii.

Ăștia sunt, după cum sigur ați avut oroarea să aflați pe pielea voastră măcar o dată în viața voastră socială, cetățenii care urlă că vaccinul provoacă autism, deși s-a dovedit că nu are nici o legătură și singurul om care a zis asta vreodată a mințit nu doar gogonat, dar și plătit, că are mercur, deși bagi în tine mai mult mercur dintr-o porție de pește, fie el cât de bio, decât dintr-un vaccin, și că are virusuri în el (aolio!), deși virusurile alea sunt ologite până la inutilitate înainte să li se dea drumul să ne zburde prin vene. În cazul anti-vaccinatorilor, chestia capătă chiar nuanțele unei ironii mai sinistre decât la restul conspiraționiștilor cu un neuron și jumătate care se bate cap în cap, dat fiind că ei au ajuns să prindă internetul și, deci, posibilitatea de a-și manifesta imbecilitatea pe el, în mare parte datorită chestiei pe care o blamează, anume vaccinurile. Dacă crăpau de difterie, tetanos, tuse convulsivă sau rubeolă când erau mici, nu mai umpleau internetul de căcatul minții lor, la fel cum probabil ar fi făcut-o mult mai încet dacă își puteau mișca un singur deget de la o mână, mutilați de poliomielită.

A zis un escroc că vaccinurile provoacă autism, gata. Idioții lumii nu-și mai vaccinează copiii, că dacă fac autism. Zeci, sute de studii științifice demonstrează („demonstrează” – ceea ce e opusul lui „afirmă”, „neagă” fiind doar antonimul lui și atât) că nu există nici o legătură între vreun vaccin și autism, idioții dau din cap și-l cred pe singurul om care a afirmat asta vreodată, și care a fost dovedit ca escroc care avea tot interesul să lanseze o panică anti-vaccinuri. Pentru că oamenii au tendința psihologică naturală de a avea mai multă încredere în cineva cu care se identifică, or, ăla fiind un imbecil, normal că se adună în jurul lui armate de imbecili, că nu de ăștia ducem lipsă. Asta e de înțeles, pentru că ăsta e mecanismul imbecilității în lanț și internetul îl amplifică la scară planetară, și e mai ușor să crezi că există o conspirație a producătorilor de vaccinuri împotriva imbecilului decât să cauți să înțelegi mecanismul (nici măcar foarte complicat) al unui vaccin, sau să cauți o minimă informație despre evoluția bolilor vaccinabile în lume în ultimii 100 de ani, sau să întrebi un copil african dacă e de părere că vaccinurile sunt nașpa

Ceea ce e cu adevărat de neînțeles, din punctul meu de vedere de babă hârșită și aproape resemnată cu imbecilitatea umană, este cum pot oamenii să nu se întrebe cine sunt oamenii care le spun ceea ce aud.

Cum poți să crezi o semi-vedetă cunoscută pentru pula măgarului lui Buridan știe ce, care dacă a citit o carte de biologie în viața ei a tocit pentru BAC trei mitocondrii și o râmă, dar care altfel nu are nici un motiv să aibă măcar impresia că are dreptul la o opinie medicală, dar să nu crezi sute de oameni de știință care spun chestii cu argumente și dovezi? Dovezi, bă. Vin ăștia cu dovezi că vaccinurile sunt motivul pentru care ne bălăbănim cu toții pe lumea asta în număr așa de mare și cu o speranță de viață atât de crescută, nu. Toți mint, deși – și vă rog să mă scuzați, dar trebuie să subliniez iar – sute de oameni care activează în același domeniu nu o să fie niciodată de acord cu ceva dacă ceva-ul ăla nu are cele mai mari șanse să fie adevărat. Voi ați cunoscut vreodată un om de știință? Aveți idee cum se ceartă, cum se sapă și cum se mănâncă oamenii ăștia, pentru că toți vor să rămână în istorie cum că au descoperit viața eternă? Toți muncesc pentru același lucru – validarea științifică. Ceea ce înseamnă nu adevărul suprem și definitiv, că de asta se ocupă religia, ci acele lucruri despre care cam toți pot fi de acord: focul arde, sarea e sărată, ciuma e nașpa și variola e prevenibilă.

Imbecilitatea asta contagioasă a pornit de la un doctor corupt, Andrew Wakefield, care avea toate motivele să spună enormitatea de minciună pe care a spus-o. Andrew Wakefield a mințit că vaccinul ROR (rujeolă-oreion-rubeolă) provoacă autism pentru că Andrew Wakefield avea depusă o cerere de patent pentru un vaccin ROR concurent celui existent în 1998 pe piață. A și fost plătit să o facă. Asta ca să știți pe viitor de unde a pornit nebunia. Un doctor corupt și fără nici o idee de responsabilitate medicală a mințit ca să-și poată vinde propriul produs, sau, în caz că asta nu funcționa, ca să primească mulți bani de la concurenții celor care au avut ideea produsului respectiv primii. A luat, prin urmare, una dintre puținele boli ale cărei cauze medicina nu le-a găsit încă, și a zis pur și simplu că e provocată de vaccinul ROR. Un dement lacom și iresponsabil, cum sunt atâția pe lume, inclusiv în sistemul medical. El cel puțin are, dacă putem spune așa, scuza că avea ceva de câștigat din asta.

Dar, fără contribuția unor semi-vedete de pretutindeni, care prin semi-vedetismul lor îmbină cele mai nocive două caracteristici într-o asemenea situație – vizibilitatea publică și impresia greșită că lumea le admiră pentru că sunt deștepte – ea nu s-ar fi răspândit niciodată așa de tare. De exemplu Jenny McCarthy, o nimeni din SUA, și Olivia Steer, o nimeni de la noi. Sigur, s-ar fi dezlănțuit la nivel underground la fel de puternic, cum bântuie teoriile despre Illuminati și masoni și Yetiul din trecătoarea Diatlov. Dar fără fufele de doi lei și doi neuroni care, folosindu-se de faptul că au un public care deja le crede capabile pe alte teme fără nici o legătură cu activitatea intelectuală, au răspândit isteria, nu s-ar fi ajuns la epidemii de boli prevenibile care au băgat în sperieți departamentele de sănătate publică din SUA și Europa. Chestie care zilele astea se întâmplă din ce în ce mai grav și mai des. Izbucnesc peste tot epidemii de boli de care ne obișnuiserăm să ne doară în cur. Ba mai vin cretine semi-publice și zic că ce, e chiar sănătos să faci bolile copilăriei. Ce dacă rujeola poate degenera în encefalită rujeolică și îți moare copilul în brațe? Poate nu ți se întâmplă ție, nu? Asta e logica favorită a tuturor cretinilor. Poate li se întâmplă altora, lui Roald Dahl, de exemplu (bănuiesc că ați văzut cu toții textul lui în care își amintește cum i-a murit în brațe fiica de șapte ani, în timp ce-i citea o poveste fetei cu o rujeolă care până atunci părea să fie pe drumul spre însănătoșirea aia naturală și firească pe care toți cretinii o dau drept sigură.)

Există puține adevăruri incontestabile cu privire la vaccinuri, dar ele există și sunt următoarele (n-o să intru în argumentele logice, științifice și verificate despre de ce funcționează și cum, că și așa postarea asta amenință să devină cea mai lungă din istorie):

  1. de când au fost introduse vaccinurile pentru o grămadă de boli care decimau populațiile înainte de programele de vaccinare susținută, aceste boli au dispărut practic din lumea civilizată. Un grafic cu exemplele clasice aici, în caz că ați uitat. În caz că aveți nevoie de traducere, asta înseamnă că vaccinurile funcționează, și ca principiu științific, și mai ales și în practică. Oricât de pornit ai fi în imbecilitatea ta, asta nu poți contesta. E din categoria „focul arde”.
  2. când dispar din lumea civilizată, bolile astea nu se duc în rai, iad sau eter. Ele nu dispar, de fapt, nicăieri. Continuă să se plimbe printre noi, doar că o fac ca niște vampiri lipsiți de surse de hrană timp de un secol. Fără puterea să atace eficient.
  3. există, fie că anti-vaccinatorii sunt de acord sau nu, ceva care se cheamă „imunitate de grup”. De „turmă”, dacă vreți să traduceți literal expresia englezească – „herd immunity”. Asta înseamnă că, într-o societate în care suficient de mulți indivizi sunt vaccinați împotriva unor boli, deci imuni la ele, bolile respective au acces mai greu la toată lumea, inclusiv la indivizii care nu pot fi vaccinați (copii prea mici pentru anumite vaccinuri – că nu se fac toate vaccinurile la orice vârstă –, femei însărcinate, indivizi cu probleme de imunitate care nu le permit vaccinarea, că teren mai slab decât normal + virus mai slab decât normal = virus normal + teren normal, ce e atât de greu de înțeles? Deci e nașpa. Un om cu HIV, de exemplu, nu poate fi vaccinat. El va lua, în schimb, cam toate bolile la care este expus, tot ce ar trece în mod obișnuit pe lângă un om sănătos și vaccinat. Dar dă-l în pula noastră colectivă pe omul cu HIV, care poate e copil și așa s-a născut, sau care poate a luat HIV de la acul cu care i s-a făcut penicilină în anii 70, când încă nu era clar cum se răspândește virusul ăsta. Dă-i în pula noastră colectivă, ce dacă sunt oameni și ei? Dacă face copilul nostru autism, despre care habar n-avem cum se face și de la ce? Dar dacă face ciumțotusecămilească?)
  4. pragul imunității de grup este foarte înalt, dacă vreți. Cam 85%. Asta înseamnă că vreo 85% din populația dintr-un loc trebuie să fie vaccinată pentru ca vampirii să rămână flămânzi și slabi, ca să revin la analogia mea stupidă. Când se scade sub pragul ăsta, e doar o chestiune de timp (de PUȚIN timp) pentru ca bolile astea, care nu au plecat nicăieri, să trăznească pe tot mai mulți. Chestia amuzantă e că nu poți prezice cum o să evolueze un virus în contact cu un mediu nou. Cel mai adesea, după cum se vede la virusurile gripale sau la bacteriile care dezvoltă rezistență la antibiotice, el se adaptează. Mortal pentru noi, vital pentru el. E un virus, nu are creier, dar știe că are ocazia să supraviețuiască și că trebuie să o valorifice. Ceea ce se pare că îl face mai inteligent decât o parte crescândă a populației unei specii despre care ne place să credem că, în ansamblu, e una avansată și inteligentă.
  5. dacă suficient de mulți cretini refuză să se vaccineze pentru că un mincinos dovedit le-a zis că vaccinurile sunt cauza unei boli a cărei cauză nu o știm, imunitatea de grup dispare și va fi greu de recuperat. La fel de greu e de anticipat ce forme va lua dezastrul. Dar oamenii preferă să creadă un mincinos corupt și niște aberații pe care nici măcar ei nu le pot detalia de tembele ce sunt, decât să se informeze de ce le e teamă de fapt și dacă au vreun motiv real să le fie.
  6. putem să credem niște nimeni sau putem să le readucem aminte permanent cam care sunt limitele opiniei lor profesionale. Asta din start. Dar nu trebuie să fii medic ca să zici „muie Olivia Steer”, ci doar un om capabil să urmărească un șir logic de argumente raționale și să proceseze informații despre mai mult decât o rețetă de guacamole. Nu trebuie să fii medic ca să înțelegi de ce vaccinurile funcționează, ci un om cu o minimă inteligență.

Prin urmare, da. Stop Olivia Steer. Dacă am fost vreodată tentată o secundă să-mi fac pagină de Facebook pentru ceva, asta a fost. Se pare că nu mai e nevoie, fiindcă a funcționat într-un fel, măcar momentan. Deci io, Petronia Marcs, babă cârcotașă cu toate mințile la mine, aplaud inițiativa unor studenți de la medicină care, cu cuvinte mult mai frumoase decât merită subiectul și fără greșeli majore de scriere, cu o politețe de care eu nu sunt în stare nici în cea mai veselă formă a mea, s-au apucat să explice de ce prostia asta e nocivă. Pentru că eu nu sunt un grup de studenți la medicină cu exces de politețe și răbdare, vă trimit la cea mai bună sinteză a poveștii și argumentelor și mai zic doar că știam eu că e ceva dubios cu femeia asta de când am citit cum ridica în slăvi veganismul. Încep să cred că „să nu ai încredere în vegani” devine un principiu de viață tot mai solid.

Apel pentru protejarea unei specii amenințate: babele cârcotașe

Oamenilor,

Iau o pauză de la luat o pauză de cafea pe terasă ca să vă zic că am ajuns la o concluzie. Viața noastră, a babelor cârcotașe și cu relativ toți neuronii la locul lor și puși pe treabă, este mult mai grea decât trebuie să fie. Da’ mult, nu așa.

Să vă explic cam cum se desfășoară, cu variațiuni minore, viața unei babe cârcotașe, specie pe care o reprezentăm de mulți ani cu mândrie și obiecte contondente.

Baba cârcotașă poate avea un job normal, cu program fix, ședințe și proiecte și deadline-uri, sau poate avea un program plin de imaginație și draci, în care lucrează mereu la cel puțin trei chestii diferite în același timp, dar nu se face că lucrează la nici una, are o mică plantație de cafea în Brazilia din motive de rentabilitate și ore de lucru care nu există, pentru că toate orele și zilele au potențialul de a deveni de lucru. Într-o formă sau alta, baba cârcotașă pursânge își ocupă creierul și timpul cu chestii reale. În absolut nici un caz baba cârcotașă pursânge nu este totuna cu baba cârcotașă de neam prost, din lipsă de ocupație și scop în viață. De altfel, cele două specii nici măcar nu pot fi confundate de observatorul atent, date fiind arealele complet diferite de răspândire: baba cârcotașă de neam prost se găsește plantată pe băncile din fața blocurilor, la chioșcurile de ziare, de unde își procură Libertatea pentru femei și Click, precum și hrănind maidanezii pe care-i găzduiește în scara blocului. Baba cârcotașă pursânge – în orice alt loc. O altă deosebire importantă este că baba cârcotașă pursânge poate avea absolut orice vârstă, sex (de obicei chiar are) și studii mai degrabă spre superioare, în timp ce baba cârcotașă de neam prost, în general, nu poartă povara unei educații prea insistente sau a prea multor puncte de IQ, iar sex are doar pentru că limba română practică discriminarea de gen la adjective. (Mai rare, dar departe de a fi inexistente, sunt exemplarele de babă cârcotașă de neam prost masculină.)

Asta ca să fie clar despre ce vorbim. Bun. Acum să ne concentrăm pe baba cârcotașă pursânge, cum am zis. De-a lungul unei zile obișnuite din viața ei, care poate începe la orice oră și se poate termina la un moment dat, baba cârcotașă pursânge se întâlnește cu informații despre cum merge lumea din jur. Asta și pentru că, în general, baba cârcotașă pursânge nu se menține la curent cu mersul lumii de pe Antena 3, ci dându-se pe net în conformitate cu interesele sale personale. Asta o plasează în lumea oamenilor care știu că Universul nu se termină la curtea blocului, ceea ce e un lucru bun, însă și pe un curs de coliziune cu toți idioții și toate idioțeniile care bântuie prin această lume, ceea ce e un lucru simultan exasperant și delicios. Fie că se prezintă sub formă de feminism în lumea civilizată, de știri despre homofobi, fundamentaliști religioși, vegani sau militanți anti-vaccin, fie că apar sub formă de teorii ale conspirației din întreg spectrul de nuanțe ale retardului mintal sau iau forma modelor sociale care dictează că bicicletele sunt mai mult decât un mijloc de deplasare, idioții și idioțeniile sunt o chestie cu care orice babă cârcotașă pursânge se întâlnește de mai multe ori pe zi, chiar dacă reușește să nu iasă din casă mai mult de o dată pe an.

Baba cârcotașă pursânge poate alege, în cazul ăsta, să facă ceva concret în legătură cu abundența de idioți și idioțenii de pe planetă, caz în care lucrează de zor la călătoria interplanetară sau apelează la prieteni să-i aducă supă în închisoare, sau să râdă. Pentru că râsul e ceea ce faci atunci când decizi că nu merită să omori toți idioții.

Râsul de idioți și idioțenii este, dacă vreți, un mecanism de apărare (simultan a babei, adică a sănătății ei mintale, și a societății, cu liniștea și pacea ei). Pe care baba îl practică în privat, în cercurile ei de prieteni, sau o răspândește în lume pe diverse căi, pentru că nu se știe când poate fi util să știi de unde să iei o mică armată de oameni care sunt de acord cu tine pe niște chestii esențiale.

Aici ajungem la partea cu pericolul. Pentru că, la fel ca orice grup special, reprezentanții băbismului cârcotaș pursânge se bucură atunci când recunosc unul de-al lor pe undeva. Cu cât contextul are mai mare nevoie și mai mică densitate de opinii sănătoase la cap, cu atât bucuria de a da peste o altă babă cârcotașă acolo este mai mare. Mai puțin, oamenilor, când dai peste o opinie supranatural de idioată, de care râzi și cu curul, pentru ca apoi să te uiți la comentarii, să mai râzi o dată, și mai tare. Și dai acolo de o rază de speranță: un necunoscut din lumea mare a internetului cu disponibilitatea nervoasă de a formula un argument sau o înjurătură la adresa idioțeniei. Ce bine! Există viață inteligentă acolo. Și parcurgi argumentul, dând din cap la adevărurile de bun-simț pe care le zice, și uneori poate chiar și admirând stilul în care o face. Și tot dând din cap, ți se agață ochii de un „i” în plus într-unul din cuvinte. Un „i” care n-are ce căuta acolo, și te-ai săturat să consideri greșelile astea typos, să speri că există oameni inteligenți care le pot face din rațiuni care țin de sensibilitatea tastaturii lor, sau pentru că au Parkinson incipient și le-a tremurat mâna pe tastă. Nu zic de „decât”-uri sau de „care” aiurea sau de dezacorduri, că astea încadrează din prima omul în categoria care nu merită atenție, ci doar hohote de râs. Zic de acel mic, insidios și discret „i” care-ți fute toată ziua, pentru că s-a ascuns în mijlocul normalității îmbucurătoare, la fel ca și adevărul despre emitentul lui: că el nu este o babă cârcotașă pursânge, ci încă un idiot care doar a învățat să mimeze bine normalitatea. Chestie care te întristează tocmai pentru că aproape te făcuse să speri, când te-a lovit cu tesla-n coaie.

Acum, babele cârcotașe pursânge sunt o specie antrenată la dezamăgiri și imunizată la speranța cu privire la rasa umană. Cel mai probabil, incidentul nu o să le strice prea mult dispoziția. Dar tot e ca și cum ai recunoaște un englez pe o insulă de canibali, te-ai duce spre el cu mâna întinsă și ăla ți-ar hali-o. Și ar mesteca-o și cu gura deschisă, normal, ba ți-ar mai râgâi în nas după. Cam așa e.

Fac, prin urmare, apel la populația de idioți a lumii să se accepte așa cum e și să nu mai încerce să mimeze inteligența. Când te cerți cu cineva despre care credeai că are toate mințile în cap pe tema numărului de „i” al uneia dintre conjugările lui „a fi”, chiar ca babă cârcotașă antrenată, te apucă nițel disperarea. (Cam între 0,0002 și 0,005 secunde după ce îți trece convingerea că omul respectiv glumește.) Și disperarea e un lucru tare nociv pentru babele cârcotașe pursânge, pentru că riscă să aibă consecințe practice. Să nu ziceți că nu v-am zis.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 355 other followers