Şoc şi extaz! Live text Surorile Marx de la BIAS 2015!

Oamenilor,

Pentru că este foarte modern şi cool, iar noi suntem cele mai moderne şi cool babe, dar mai ales pentru că anul ăsta am uitat să vă anunţ din timp, o să comit în următoarele ore ceea ce se numeşte un live text de la singurul eveniment care mă scoate benevol din casă ziua, ba chiar şi fără proteste. Mă refer la BIAS, bineînţeles.

Planul, pe care spre inconvenienţa mea imediată şi viitoare în ce priveşte credibilitatea punctualitatii mele, am apucat să-l împărtăşesc cu Dragonul, era să ajung acolo la 10:45, să prind prima tură de Baltic Bees. Drept urmare, tocmai am ieşit din casă. Normal. E 11.

Aşa că acum stau într-o staţie de 205 şi râd cu hohote interioare de ceea ce trece prin căşti, în pauzele muzicii, din discuţia unui moş cu o babă despre cum e de căcat ţara asta în mod iremediabil şi cum l-au împuşcat degeaba pe Ceauşescu. Cumva, am senzaţia că ei nu merg la BIAS.

Staţi pe-aproape, s-ar putea chiar să ajung acolo la un moment dat.

PS (deja): asta fiind prima dată când folosesc wordpressu de pe tel ca să scriu, s-ar putea ca lucrurile să ia o turnură, nişte turnuri. Asta fiind şi ideea, bineînţeles.

13:25 (a doua zi) Am scos de la „favorite” din telefon şi am închis pagina BIAS 2015. Un moment trist. Drept care, să mâncăm nişte brânză cu vişine.

21:42 (update salvat în telefon atunci, dar încărcat acum din rezon de baterie) Gata. Bandiţii au fost, ca de obicei, prea scurt. Putea să ţină şi trei zile, tot prea scurt era. Înainte de ei au mai zburat o tură Mig-ul, Typhoon-ul şi planoarele. Aş zice că lumea a reuşit să ignore cu destul de mult succes maimuţăreala de pe scena, vândută drept muzică sau ceva. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu stră-trîmbiţaţii Criiisti Minculeeescu pluuuus Iiiiiris!!! (Da, ştiu, şi mie mi s-a părut interesant, estimez că în maxim două săptămâni auzim despre re-despărţirea lor. Sau re-re, cine mai ţine socoteala.) Încă nu începuseră să zbiere că să nu-i uităm şi că poate că doare (durea, zău!) când lumea a început să curgă fluvii-fluvii spre ieşiri. Ai crede că or fi prins mesajul, dar sunt sigură că viitorul ne va demonstra cu vârf şi îndesat ca nu. Cu mirosul de kerosen ars în nări şi gâtul plin de praf şi paie stârnite de elicoptere, lumea care venise pentru show-ul aviatic s-a cărat acasă, unde deja aşteaptă tura de la anu’.

20:04 De pe juma de orizont se târăşte spre noi o noua ploaie, pe care sperăm să n-o prindem, dar degeaba sperăm. Baltic Bees au evoluat fain, iar io regret că nu am ţinut socoteala de cate ori au făcut tîmpiţii de prezentatori aluzie la curajul celor care au zburat, spre deosebire de laşitatea turcilor, care au decis să nu zboare. Nu ca era plafonul de nori prea jos pentru supersonice, doar că n-au respectat ei publicul. Urmează planoarele pe acompaniament de Amadeus (fetele naşpa cu viori, nu Mozart), dar toată lumea aşteaptă Air Bandits. Deocamdată, ne pică plombele cu Hawks of Romania.

18:30 Mda. Se pare că m-a muşcat karma de cur şi ciuciu Turkish Stars. Asta ar putea fi din cauza norilor, sau ar putea fi din cauza faptului ca Pavel Bartoş, inexplicabil prezentator iar, le-a pocit numele formaţiei absolut de fiecare dată când a încercat să îl pronunţe. E posibil doar să se reorganizeze  programul. Typhoon-ul zboară, spre liniştea si mai ales lipsa de linişte a publicului. Ferenc Laszlo a făcut minuni cu Extra lui, Ion Alexandru s-a tăvălit şi el pe cer în cele mai neverosimile moduri imposibile, iar acum toată lumea aşteaptă gigantul pakistanez, incredulă ca aşa ceva chiar poate sa zboare. (Prin „gigantul pakistanez” mă refer, fireşte, la cel mai mic şi mai zburdalnic avion al zilei.)

18:05 Hopa, s-a dat până la urmă drumul la baloane, şi baloanele au pierdut. Se asteapta ok-ul meteo pentru Turkish Stars.

17:48 După o tură serioasă de ploaie, vine altă tură şi mai serioasă. Până una-alta, Aeroclubul României şi-a pus Zlin-urile să zboare într-o vânătoare de baloane, doar că (probabil din cauza vântului) nu s-a mai şi dat drumul la baloane. Că ajungeau baloanele la Bobocu înaintea avioanelor.

17:21 După o şaorma sănătoasă pe pistă, cum îi şade bine oricui, şi o ploaie şi mai sănătoasă, tot pe pistă, s-au reluat lucrurile. Thunderbolt-ul americanilor nu mai vine, că s-a pupat cu un front de furtună, nu s-au plăcut şi avionul nu a vrut să meargă mai departe. Buhuhu.

15:36 Au apărut relativ simultan F-16 şi ploaia. Din fericire nu tună, că se deprimau Thor şi Sf. Ilie şi dezvoltau complexe de inferioritate.

15:02: Şi au fost, ca de obicei, fabulosi. Acum ne holbăm în toate părţile ca nişte giruete isterice după Thunderbolt-ul americanilor. Dar apar Mig-urile noastre. Zgomotoase, puternice, cum le stă bine.  A ieşit niţel soarele, drept care am nevoie de mâini pentru proba mondială de tencuit spf 50 viteză.

14:36 Intră Iacării în display.

14:06 Oamenilor, în timp ce prin faţa noastra face opturi un elicopter, vă mărturisesc un lucru: cu singura excepţie a unui Mig care a trecut la 10 metri deasupra mea când aveam vreo opt ani, făcându-mă să mă cac pe mine şi să scap pe jos un sac de nuci, Eurofighter Typhoon este singurul avion de care mi s-a făcut frică. E o bestie. O bestie care valsează dezinvolt la unghiuri la care un avion nu ar trebui să zboare, într-un zgomot infernal, I repeat, infernal şi cu un dezinteres complet pentru orice ştim că e posibil. Căcător şi sper să nu-l văd vreodată vorbind serios.

13:45 Paraşutisti, deci se poate scrie. Pe dracu, s-au făcut interesanti şi ăştia. Între Kairys şi Turkish Stars au mai tăiat respiraţii şi Flying Bulls, făcând tumbe cu elicopterul. Important e că e în general înnorat, chestie care demonstrează că dacă înduri fără să te plângi (-ish) an după an de soare dement, karma e cumulativă şi la un moment dat ceva se întâmplă. Gata, acu chiar a venit Typhoon-ul.

13:40 A aparut Typhoon-ul. Pauză de orice, inclusiv de respirat.

13:20 Kairys a început să facă omor de public cât eram în budă. Sper că sunteţi de acord că nu puteam face nimic altceva decât să ţâşnesc din budă cu pantalonii în vine şi ochii pe cer. Din fericire, n-avea cine să mă vadă. Turkish Stars au făcut ce fac ei cel mai bine, adică au lăsat lumea fără piuit.

12:08 Am intrat pe poarta Romaero. Tot Bucureştiul care nu-i pe drum încoace e deja aici. Deja am auzit clasica imbecilitate „oare cat costă?” Pe cer, planoarele. Ceea ce explică de ce n-am auzit motoare. Game on.

11:56 Am mers 100 de metri fără oprire! Yes we can! Simt cum îmi trece protecţia solară. Fetiţa încă plânge. Din fericire, căşti.

11:42 Sau nu. Tocmai am prins roşu a şaptezecea oară la Piaţa Presei. O fetiţă care a urcat cu maică-sa la Muzeul Satului plânge că vrea afară. Îi spun că o înţeleg. Băiatul de lângă mine miroase a transpiraţie şi eu vreau să văd Typhoon-ul în acţiune.

11:31 Afirmaţia referitoare la lipsa duhorilor tocmai a devenit invalidă. Din fericire, suntem la Arcul de Triumf, deci poate am şanse să prind tura 1 de Kairys.

11:20 Am urcat in 205. Nu pute nimeni, e răcoare, geamurile sunt deschise şi am prins loc pe partea cu umbră. Ziua începe bine.

Îndemn la culturalizare. Insistent îndemn la culturalizare.

Oamenilor,

Văd că nu mă credeți. Ca să remediem această regretabilă situație, poftim câteva poze ca să vă faceți o idee despre cum arată un mormânt pictat de prin anul 350 care a plecat la plimbare și s-a oprit la Biblioteca Academiei Române. (În avatar, nu în persoană, că nu poate să plece din malul în care e îngropat, se dărâmă faleza fără el acolo. Sigur, se dărâmă și cu el acolo, dar asta e altă poveste tristă pentru altă zi. Una pe care sper să n-apuc s-o trăiesc, la fel cum sper să n-apuc ziua în care blestemele pe care le trimite în direcția mea Vasilescu de la cinci, pentru fiecare dată când l-am lipit de propriul colac de WC, să se îndeplinească. Deși e puțin redundant, pentru că dacă ultima, atunci prima. În fine, era vorba despre altceva.)

DSC_0418

DSC_0420

DSC_0421

Aia dată la o parte nu e ușa, e peretele cu ușa. Ușa e gaura aia pătrată, prin care eu îmi mențin părerea că trebuia să se uite omu vizitator, dacă peretele era lipit la locul lui așa cum e în realitate. Cică se temea lumea că-i ghilotinează. Ok.

Chestia asta există. La noi în țară. La Constanța, îngropat cu încă vreo 200 ca el într-un mal al falezei, pe unde mulți dintre voi ajung mânați de cu totul alte intenții decât vizitarea de monumente antice. Nici să vreți n-ați putea, pentru că acolo nu se intră. Știți unde se intră? În sala Pallady a Bibliotecii Academiei, care e deschisă în timpul săptămânii, ba chiar și sâmbăta de la 10 la 14. Sigur, nu e așa de răcoare ca în mormântul adevărat în sala asta, și nici așa de întuneric, și nici nu o să faceți gimnastică ca să intrați în ea, și nici nu o să vă scoateți miriapozi cât degetul mic din păr două zile după aia. Dar merită. Au adus în vitrine, tot în versiuni printate 3D, bucăți din Basarabi (o corabie, pasărea, câteva rune) și machetele altui mormânt pictat, tot de la Constanța. Și ceva de la Axiopolis. Ca să vedeți cam cum se fac lucrurile în secolul XXI și să apreciați chestia asta.

Ca să se vadă că ați văzut și să se facă anul ăsta și următoarele trei morminte pictate din proiect. Și Basarabii. Loazelor.

România de căcat și România de te caci pe tine

Oamenilor,

Sigur, am fost furibundă recent, când Mihai Gâdea a asasinat orice impresie pe care putea s-o mai aibă cineva cum că scălâmbăiala lingăreață pe care o face el (și, în general, Antena 3) are ceva în comun cu jurnalismul – păcălindu-l pe Julio Iglesias jr. să spună „Jos Băsescu” în direct, când ăla credea că zice „Noapte bună!” Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că n-ai încotro. Nu deseori vezi totuși, nici măcar în țara asta plină de păduchi pe creier, un jurnalist auto-intitulat făcând în direct o glumă de tipul „cine zice „ce?” e prost”, din alea la care nimeni nu râde cu excepția unui copil de șase ani cu handicap mintal sever.

Am fost și mai furibundă când jegul și-a dat măsura jegoșeniei scuzându-se, la protestele îndreptățite ale victimei farsei lui jenante, că n-a făcut decât să-i dea cu Zeitgeist-ul național. De parcă mai e cineva în țara asta obsedat de Băsescu acum în afară de ei, cei disperați să alunge vorba din jurul prostiilor făcute de Guvern. Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că a demonstrat, încă o dată, cam care-i nivelul.

Am vomat de oroare, tot recent, când un alt jeg cu paiete care se crede boț de aur, Cornelia Catanga pe numele ei, a hăituit pe scenă niște ditamai muzicienii de vârf mondial, din disperarea de a-și vedea confirmate (în ciuda evidenței că nimeni nu mai era de părerea ei) impresiile de mamă de puiul ciorii. Dar m-am și căcat pe mine de râs. Și pun pariu că și voi. Pentru că, în aceeași tradiție a nesimțirii cinice care mimează nonșalanța nevinovată ca și Gâdea, țața n-a găsit altă explicație pentru siderarea ălora decât că nu le plăceau florile. Ce să mai zici? Nu mai zici nimic, îți pui toporu-n geantă și te urci în RATB.

S-au întâmplat mizerii mari zilele astea prin România, dar astea mici demonstrează, de fapt, cam prin ce mlaștini aborigene ne zbatem.

Cu toate astea, oamenilor, cu toate astea. Se întâmplă și chestii mai puțin mizerabile.

Mai țineți minte cum, acum vreo două luni, muream eu de emoție că m-am plimbat prin niște locuri în care nu se prea intră dacă ești mai greu ca aerul, dacă respiri și dacă te miști? Și vă ziceam că va urma pe tema asta? (N-am mai scris cine știe câte postări de atunci, așa că nu mai dau link. E undeva mai jos, nu departe.)

Eh, s-a făcut „va urma”. Mâine, adică azi, adică marți (ca să tranșăm odată diferențele astea de fus circadian), la ora 12 (ziua!), la Academia Română, în aceeași sală Theodor Pallady pe care am înjurat-o cu mult spor mai altădată, când cu o expoziție de gravuri de Goya, se întâmplă. Niște oameni au reușit să pună la cale, ba chiar să și facă practic, ceva ce prin alte părți se practică zilele astea destul de mult (la Chauvet tocmai au deschis una primăvara asta. Sigur, e mai mare. Dar.) Nu glume imbecile la tv, nu pusee de megalomanie maternă cu iz de mahala, ci o replică 3D, la scară 1:1, a unui monument care nu poate fi vizitat în persoană, pentru că e timid și leșină dacă respiră prea multă lume spre el. Mormântul hipogeu cu banchet de la Constanța, sec. IV. Eu m-am căcat pe mine atunci, dar nu de râs. Dacă vă duceți la Biblioteca Academiei până pe 4 iunie, pun pariu că și voi.

Later edit, much later edit, so much later that it’s basically too late edit: Dragoana imi atrage atentia, din pacate pentru intreg Universul pe buna dreptate, ca expozitia de gravura de la Biblioteca Academiei era, in mod complet nefericit, nu de Goya, ci de Dürer. Chestia asta ne-a prilejuit o (sa-i zicem) dezbatere civilizata legata de identitatea cetateanului, care s-a dovedit a fi Dürer, nu Goya, cum tineam io minte. 1-0, istoric si concret, pentru Dragoana. Este un moment neplacut in existenta mea, dar trebuie asumat cand e cazul. Deci da.

main_1

Un fenomen optic marcă românească: a nu vedea pădurea de copaci, cazul muralei Sf. Gheorghe

Oamenilor,

E clar că, în ce privește Sfântul Gheorghe văruit de pe perete, idioțenia endemică întreținută constant de BOR a ajuns, în final, să dea roadele așteptate fără intervenția directă a grădinarilor (să nu credeți că dacă nu scuip în direcția BOR de data asta, vina, indirect și undercover, nu-i tot a ei și a înapoierii sociale pe care o încurajează și întreține). Prin urmare, astăzi, când am descins în mijlocul tribului ca să observ pe teren sălbaticii în mediul lor urban natural, știam cam la ce să mă aștept.

Prin urmare, pe la ora opt m-am dat plecată dintre niște mormane de cărți care, oricum, îmi cădeau în cap. Și m-am dus în piața Sf. Gheorghe, lângă biserica Sf. Gheorghe, ca să văd cum nu mai e Sf. Gheorghe. Din fericire, am avut prevederea să nu las relatarea optimistă a cititoarei noastre Renata Carageani să-mi trezească vreo brumă de speranță, și bine am făcut.

Căci ce-am văzut eu când m-am învârtit nițel prin piață? Că am avut dreptate: există două feluri de oameni acolo, ca peste tot în centrul orașului. Cei spălați, bine îmbrăcați și accesorizați, în tranzit spre și dinspre tramvaie, autobuze, metrou și birou. Ei sunt cei care-ți pot da, la prima vedere, iluzia că centrul orașului începe să arate bine, ca un fel de oraș normal, cum ar veni. Doar că ei, ca și clădirile frumoase și bine restaurate din zonă, sunt acolo pentru afaceri. În afară de afaceri, nu-și prea permite nimeni să rezide și să activeze în centru. Firesc, hai să nu ne facem că Bucureștiul e singurul oraș în care așa stau lucrurile. Ceea ce lasă pe post de rezidenți și reședințe ale zonei celălalt tip de oameni și celelalte tipuri de clădiri: oamenii abia îmbrăcați, pentru că femeile dacă sunt tinere sunt curve active sau viitoare, iar dacă sunt bătrâne ce rost mai are să se acopere, și bărbații au senzația că nu există nici o diferență între maioul de exterior și cel de lenjerie, ba chiar și că nu există nici o corelație între dimensiunea hainelor și cea a corpului pe care un om normal la cap ar putea fi tentat s-o ia în considerare când se îmbracă. Iar clădirile: jegoase, cu ce a rămas din tencuiala originală de la 1900 strecurată printre găuri care merg până la cărămidă, cu tocuri de geamuri putrezite și geamuri sparte, care put a urină și a rahat sau a câine murdar și unde chiloți murdari atârnă la uscat pe post de steaguri în balcoane.

Sigur, periodicele pavări ale zonei, starea de conservare și aspectul bun ale bisericii din mijlocul zonei, abundența de copaci și tot mai multele clădiri restaurate dau impresia că totul e pe drumul cel bun. De asemenea, ați putea fi tentați să credeți că hoardele de dubioși se datorează tocmai bisericii, care e un vad ideal pentru cerșetori și hoți de buzunare. Fals. Dovada cea mai bună tocmai ați văzut-o. Dintre spărgătorii de semințe înfipți etern pe scaune înșirate pe trotuar întru socializare zilnică, babele mai decrepite decât casele în care stau care cresc potăi vagaboande ziua și le dau drumul pe străzi noaptea, luptându-se vocal cu hingherii cu orice ocazie, și restul lumii care se perindă pe acolo, voi pe cine v-ați pune banii că s-a sesizat ultragiat de aspectul muralei? Sau că a fost mai susceptibil la sugestiile / șantajul popilor de la Sf. Gheorghe, că și asta mi se pare la fel de plauzibil?

Deci da. Idiotul este legiune, are gura mare și creierul mic. Nu asta e revoltător, în sensul în care revoltător poate fi în general ceva la care nu te aștepți sau contra căruia mai ai vreo speranță. Revoltător, și dacă vreți un motiv să vă plimbați cu toporul prin zonă abia ăsta mi se pare că e, este faptul că sensibilitățile estetice exacerbate ale locuitorilor zonei au fost jignite de iconografia neortodoxă a Sf. Gheorghe de pe perete, în timp ce asta

Fix lângă zidul proaspăt văruit, spre menajarea sensibilităților estetice locale

Fix lângă zidul proaspăt văruit, spre menajarea sensibilităților estetice locale

sau asta

Și asta e fix vis-a-vis

Și asta e fix vis-a-vis

deci cam asta, în ansamblu

Clădiri frumoase, ziduri proaspăt văruite și jeg. Mult jeg.

Clădiri frumoase, ziduri proaspăt văruite și jeg. Mult jeg.

trec neobservate, nu deranjează pe nimeni și sunt parte acceptabilă a peisajului urban. Așa arată, în caz că nu ați trecut recent pe acolo, zona de fix lângă și direct din fața peretelui de pe care Sf. Gheorghe a insultat experiența vizuală a locuitorilor cartierului. Exact lângă, respectiv în fața acestor mormane de eșec urban stă mândru proaspăt (dar economic, așa) văruit cel mai faimos calcan din București. O murală cu extratereștri și draci nu era ok. Jeg, ruine, mormane de gunoaie și scutece folosite, pe de altă parte, ok. Ce să faci, frate, doar n-o să te apuci să faci curat sau să dai o mână de tencuială și var pe un perete, cât să-l țină să nu cadă. Ej’ nebun? Păi nu ne mai ajunge să acoperim blasfemia care nu ne lasă să locuim în pace sufletească și să dormim noaptea liniștiți printre păduchi și șobolani. Suntem sensibili estetic și spiritual, coaie.

 Ca să încheiem cu un palate cleanser, că tocmai am vomat puțin în gură, zic așa. Dacă chiar s-ar materializa semipermanent chestia cu lipirea trucajelor vizuale ironice pe subiect care au circulat prin interneții românești de la acoperirea muralei încoace, așa cum povestea Renata într-un comentariu la postarea precedentă, ar fi superb. Nici n-ar trebui să fie definitiv. Doar sâmbătă noapte, de Noaptea Muzeelor. Pentru că anul ăsta Noaptea Muzeelor exact pe asta marșează: pe ideea de patrimoniu dispărut și neglijat. Sigur, motivul pentru care o să vedeți prin muzee sâmbătă noapte exponate acoperite cu pânză neagră ține mai degrabă de retrocedări decât de analfabetism urban. Dar parcă tare ar fi mișto dacă pe calcanul ăla ar apărea o cortină neagră, niște proiecții și dacă cineva ar filma chestia. Dau ideea gratis, în caz că ne citesc artiști.

Nu mai știu, am zis că jeg?

Martiriul Sf. Gheorghe reloaded sau despre lumea în care, totuși, trăim

Oamenilor,

După cum poate ați avut prilejul să observați pe aici (nu țin minte ca vreunul dintre voi să fi experimentat asta pe propria piele, live și în exclusivitate vreodată. Dacă da, probabil ați meritat-o.), sunt o babă ușor enervabilă. Nu știu de ce. Terapeutul zice că am probleme de furie. Eu zic că am soluții de furie. Există, recunosc, o îngrijorătoare tendință direct proporțională cu vârsta de a mă enerva tot mai puțin, poate din cauză că încep să accept realitatea că majoritatea semenilor mei sunt niște cretini, poate din cauză că încep să mă feresc mai eficient de contactul prelungit cu alergenul. În ciuda acestei tendințe, dracii din dotare rămân, conform ultimelor măsurători, în cantitate suficientă pentru încă vreo cinci secole. Deci sunt o babă nervoasă și cu la fel de multe șanse să rămân așa, pe câte motive de nervi există în jur. Adică teoretic finite, dar practic nu prea.

Dintre toate aceste motive, știți ce mă enervează cel mai tare? Să nu știu pe cine ar trebui să mă enervez. Există adepți ai celor mai imbecile teorii ale conspirației care mă enervează mai puțin decât să nu știu în direcția cui să scuip flăcări, pucioasă și buzdugane. Pentru că nu pot să fiu furioasă pe tot Universul deodată. Vârsta aia a trecut de mult, și mi se pare că nici măcar nu mai e la modă. Punk may not be dead, but it’s so passé.

Să luăm cazul Sfântului Gheorghe pictat pe peretele din centru. E ușor să înjuri BOR la faza asta, că s-a opărit când a văzut un Sfânt Gheorghe interpretat modern și, cum BOR are probleme istorice și isterice atât cu interpretarea, cât și cu modernitatea, a sărit cu trafaletul sfințit să acopere blasfemia. Poate țineți minte că nu de la înjurat BOR mă dau înapoi în viață.

poza de pe hotnews

poza de pe hotnews

Doar că, din câte am înțeles eu, de data asta BOR a fost beneficiarul întunericului minții, nu agentul lui. Dacă am înțeles greșit și știți voi o altă versiune a poveștii decât aia pe care o știu eu, anume că de fapt o turmă de oi creștine care nu merită să locuiască în orașe și să aibă apă caldă a început să sughițe și să plângă că aolio, ce-i parascovenia asta, și a făcut cerere să fie înlăturată, vă rog tare mult să ne-o spuneți și nouă, tuturor celor care abia așteaptă motivul de înjurat BOR săptămâna asta. Dacă știți că oamenii ăia care au pictat peretele aveau toate autorizațiile și permisiunile administratorilor clădirii și Primăriei ca să facă asta, spuneți, ca să ne putem enerva cu argumente. Abia aștept.

Dar așa pe ce să te enervezi? Că românii sunt în majoritate zdrobitoare imbecili, superstițioși și retrograzi, bașca absolut analfabeți (și) vizual? Sigur că sunt. Hello. Trăim în țara în care e posibilă Catedrala Mântuirii Neamului Prost și-n care lumea se calcă-n picioare ca să pună botul la mumii și apă-n sticle de plastic, dar nu se spală și crede că hipertensiunea trece cu cozi de cireșe. Nu poți să te enervezi pe o nație întreagă fără să devii tiran psihopat sau unabomber. Sau, mai rău, idealist.

Bine, capacitatea mea aproape infinită de enervare poate suporta și un vinovat colectiv. Doar că, fir-ar a dracu de treabă, dacă s-au adunat destui cretini care au avut o problemă nu atât cu opera murală în cauză, cât cu subiectul ei și cu iconografia adoptată, e rău. Pentru că e corect din punct de vedere democratic, cât timp nu s-au adunat mai mulți amatori de artă urbană care să zică că e bine, iar în fruntea lor să fie posesorii clădirii și artiștii autori, cu avizele în dinți și topoare în mâini. Sau nu m-am uitat eu la știri destul încât să văd asta: un protest egal ca forță și opus ca direcție. Ha?

S-au făcut glume pe Facebook. S-a făcut și pagină memorială pe Facebook sau ceva. Foarte tare și foarte inutil. Putem să facem mișto de mintea înapoiată a opiniei publice românești, fie ea și urbană, doar că dacă ne gândim o secundă nu prea ne dă mâna, pentru că 1. nu e nici o surpriză și 2. e o realitate scârboasă în mijlocul căreia nu prea avem multe soluții la a trăi. E ca și cum ai râde de păduchi la stână.

Așa că explicați-mi și mie: pe cine ne enervăm? Că sunt dispusă, să moară bufnița Peracle, doar că nu știu unde să mă uit. Și aș prefera tare mult să nu trebuiască să mă enervez pe ceva atât de inevitabil și abstract ca opinia publică românească, pentru că mi se pare futil. Or, există multe cuvinte care încep cu „fut” și-mi plac, dar nici unul dintre ele nu e „futil”.

PS: că veni vorba despre blasfemii mai sus și că tot e util să ne amintim din când în când printre ce amibe trăim de fapt, poftim termen de comparație: Norvegia tocmai a decis că, legal, blasfemia nu există. Aici mi se pare că e de discutat: avem o jumătate de lume care, în fața unor scelerați fără simțul umorului și noțiunea de libertate de expresie și opinie, a decis că problema e la scelerați, nu la restul lumii. Și avem cealaltă jumătate de lume, care de fapt e cam trei sferturi și în care trăim și noi, bălăcindu-ne încă în Evul Mediu, unde scelerații suntem noi. Nu sunt eu, nu sunteți voi. Dar suntem noi, și abia asta mă enervează.

Why don’t you come over? Celebra campanie publicitară îşi schimbă adrisantul cu cel mai prieten dintre popoare

Halou, halou

Mergeam zilele trecute pe stradă, când văd un anunţ. Cică: Vin Ruşii! Sau cu r mic, nu ştiu exact, că acolo au dat cu majuscule. Io în mintea mea zic: foarte tare campania! Deci chiar e tare şi creativă, chiar dacă e speculată pe marginea unei angoase care s-a instaurat în străfiinţa românului de vreo 70 de ani. Adică 194zecişiceva + 70 = peste douămiizece, deci p-acolo.

Nu e nevoie să zic despre ce angoasă e vorba. Adică sigur nu e aia că vin turcii, un popor care la orice oră şi oriunde ai face un sondaj în România de azi, e mult mai bine văzut decât ruşii. Mult, mult mai bine.

Acuma, de ce s-a decis să să meargă pă aşiest conşept creativ, noi ştim: fiincă publicu ţintă a fost Dan Puric. Şi e ochiei. Doar că, vedeţi voi, rusofonilor, rusofililor şi alţi Dan Purici, noi nu suntem iubitori de ruşi. Adică poporul român, el nu e iubitor de ruşi, din motive pe care probabil că nou înfiinţatul Centru Cultural Sovietic de la Bucureşti nu le înţelege şi pe care îi va fi foarte greu să le şteargă, cu toată masa lui rotundă despre al Doilea Răzbel Mondial. Unde ni se va zice, nu-i aşa, că poporu pretin ne-a eliberat şi că tezauru ni l-am dus la ei singuri. Ceea ce e adevărat, proasta diplomaţie a fost şi este o constantă a românilor, doar că asta nu şterge nici davai ceasu nici davai paltonu. Asta e, pretini, asta e, nu vă mai căcaţi pă voi atât.

Aoleu, scuze, o erată: am zis mai sus Centru Cultural Sovietic? – scuze, am vrut să zic Comunist; pardon, am zis Comunist?, voiam să zic pan-slavist etc.)

Aşa. Iar acuma fiincă reacţia românaşilor noştri a fost foarte, foarte, foarte slabă cam păpeste tot, de ca şi cum pă român nu l-ar mai fute asemenea griji, deşi va avea în curând rachete nucleare ostile dumisale la câteva sute de kilometri dă celebrele plaje amenajate de madam Udrea şi madam Mazăre, ne-am gândit să introducem chiar noi în discursu public aşiest subiect. Care zicem aşa:

Vine coru Armatei Roşii? (astea bănuiesc că sunt cu litere mari, nu ştiu. Ar cam trebui, că cică au salvat Ioropa dă nazişti) Păi foarte bine. E muzică, e antren, e floricele. A, ba nu, astea e la filmele dă la mall-urile alea cu care ne-a spălat pă creier cultura decadentă dă peste oşiean, bă băiatule! Jos cu ele! Nu floricele! Nu mall! Nu converşi! Numa coru Armatii Ruoşii, căcam numa atâta mai are şi maica Rusie să ne arate în materie dă cultură. (Ok, mai e şi balet, da Pliseţkaia tocma a murit)

Bun, acum nu ştim dacă răzbate umoru până la tovarăşii noştri, da îi asigurăm că spiritu e constructiv, adică dă mişto-uri, dă glumă. Chiar dacă vine dă la un blog care să chiamă Surorile Marx (dânşii ar trebui să ştie cel mai bine cum e cu psihologia inversă). Să nu scoată racheta din siloz încă, că poati ne înţielejem! Da treaba e aşa:

Dacă românachis veneau la Moscova să îl promoveze pă Fuego, sau pă Salam şi ziceau ceva dă genu: Vine Salam, ăl mai mare futăcios din România! Băgaţi femeile şi lanţurile dă aur în dulap! Băgaţi şi patrafiru lu patriarhu Kiril, că vi-l ia şi pă-ăla! Azi la Odesa, mâine la Moscova, că ştie drumu! Ştim că vă plac minorităţile, primiţi cu ţiganu? – deci dacă făceam noi asta, sau ceva la modu ăsta, oare se simţeau pan-slaviştii bine? O luau la glumă, la alea-alea, sau scoteau naţionaliştii cu lanţuri (da nu dă haur) şi topoare din dulap?

Păi na, răspunsu e ştiut. Se supărau, răsuceau dân mustăţi, că sunt neam dă supăraţi pă viaţă şi imediat ne arătau Tupolevu 160.

La care că tot e gluma, glumă, ne-am gândit să facem şi noi un afiş în replică la anunţatu eveniment. Care nu credem că-i va supăra, că doar suntem prieteni şi ştim dă vorbă bună. Şi dacă cumva se gândesc să vină-ncoace, cam cum a fost party-u ăla la Izabela, să ştie că ştim doar atât: de data asta doar călare pe bomba atomică mai intraţi acilea, pretini. Faptă care vorba aia, sperăm să nu se-ntâmple, dintr-un motiv pe care o sa-l înţelegi din imaginea dă mai jos.

A, şi încă ceva: omu e dator să-ncerce, sigur, da nu vă mai aruncaţi bre banii pă prostii. Să deschizi un centru cultural într-o ţară care nu ştie să spună trei cuvinte în limba culturii pe care vrei s-o promovezi, e cel puţin caraghios. Mai ales când, bănuim, obiectu discuţiei e însăşi cultura, deci printre altele şi o limbă, un grai cum ar veni, şi nu doar nişte şuruburi sau alte niscai obiecte dă larg consum. Iar dacă totuşi vreţi cu tot dinadinsu să faceţi asta, aşa cum ştie o planetă întreagă că aveţi obiceiu, o sa ziceţi cel mai probabil că nu contează: ce dacă românii nu ştie să vorbeşe ruseşte, noi suntem fraţi, fraţi ortodocşi, care ne tragem cu toţii dă la domnu Iisus şi Maica Precistă şi catapeteasmă şi amvon şi alea-alea!

Pă bune? Bă băieţi, bă. Luaţi bă pulsu poporului, dacă nu ne credeţi. Pe noi aicea ne doare-n cur de tot Dughinu vostru şi toate centrele voastre culturale ruseşti şi e suficient să deschideţi feisbucu să vedeţi că-i aşa. Hai să fim serioşi. Şi un P.S. – titlul articolului e, pentru cine nu s-a prins, o parafrază la celebra campanie Gândul de acum vreun an-doi.

Şi în loc de final, da, admirabilă cultură, admirabili muzicieni şi pictori şi scriitori şi dansatori şi tot ce mai vreţi voi. Dar ce se întâmplă acum în Rusia nu e ok şi nu face niciun bine culturii ruseşti.

vin rusii nasol pentru ei

Cronica unei așteptări care s-a dovedit la 4 am a fi fost degeaba

Oamenilor,

Teoria spune că, având suficient de mult timp la dispoziție, un individ poate experimenta cam toate sentimentele, stările și situațiile posibile pentru specia sa. Teoretic, cu suficient de mult timp la dispoziție am putea trăi și ziua în care să moară Ion Iliescu. Teoretic.

Se pare că la nivel practic unei babe de vârsta mea îi este însă mult mai accesibilă o altă experiență, și tocmai am trăit-o în seara asta: mi-am dat seama cum se simte un bărbat care suportă un film grețos înțeles greșit drept „romantic”, o cină aberant de scumpă pe care evident a plătit-o el, o conversație idioată cu pretenții intelectuale, o invitație la ea „să mai stăm de vorbă”, ceva acțiune peste haine și apoi află că ea e pe stop și că-n seara asta canci.

De-acum vreo lună, mi-am sunat prietena babă tehnică și i-am zis „bre, mai ții tu minte toate chestiile alea care mă depășesc pe mine, pe care le faci ca să ne putem uita la chestii live pe care tv-ul nu le dă, pentru care trăim în partea greșită de lume și pentru care să plătim nu vrem?”

„Mhm.”

„Am nevoie s-o faci pe 2 mai.”

„Ce-i pe 2 mai?”

„Mayweather cu Pacquiao. Nu-ți bate capul. Eu mă uit, tu-mi bei berea, ne înjurăm, poate ne și batem nițel, adormi pe covor, te trezești afară, o seară plăcută ca de obicei.”

Acum vreo două săptămâni, primesc de la baba mea tehnică știrea că Pro Tv transmite meciul, îi zic: „ai scăpat, dormi liniștită pe 2 mai.”

„Dorm pe dracu, dar important e că nu trebuie să te mai suport pe tine.”

„Idem, hai pa.”

Acum vreo săptămână, am început să aud așa, un zumzet nedefinit în fundul unui sertar din colțul cel mai întunecat și prăfuit al minții mele. Se pare că a scăpat de acolo și s-a răspândit ca ciuma, căci a crescut treptat, până a depășit chiar și capacitatea mea de ignorare a chestiilor neplăcute, moment în care vocea mea ( ! Eu sunt chestia cea mai neplăcută din capul meu, ce surpriză.) mi s-a auzit în cap, întrebându-mă „băi, Mayweather nu era ăla care-și bate sistematic femeile ?”

Moment din care n-am mai avut liniște. Pentru că chiar voiam să mă uit la meciul ăsta, care la nivel sportiv e nah, istoric sau ceva. În orice caz, vizionabil. Capacitatea mea de raționalizare a chestiilor cu care nu sunt de acord în principiu dar pe care vreau să le fac în practică fiind uriașă, gălăgia din capul meu a fost nițel mai mare săptămâna asta decât de obicei. Sportul e sport, iar ăsta e, irefutabil, sport la superlativ. Puțin probabil să prinzi foarte multe meciuri ca ăsta. Faptul că nu mă uit eu și încă trei mii de oameni la care, poate, a ajuns informația că Mayweather a revocat acreditările la gală ale jurnaliștilor care l-au întrebat de chestiunea cu abuzul repetat o să facă fix zero diferență în economia evenimentului, căci despre economie e vorba în primul rând. Poate-l bate Pacquiao de-i sună apa-n cap (puțin probabil) și la final își scoate chiloții și are pe dedesubt unii cu fețele ălora și e ca un fel de răzbunare cosmică sau ceva.

Sau poate mă scuip când mă mai uit în oglindă și-mi dau singură palme când mai încep să mârâi că să bați femei și copii și bărbați care nu te atacă în general nu e ok, mai ales dacă ești boxer de vârf mondial.

Așa că stau la 4 am în sufragerie, cu cucuveaua Peracle (între timp pițigoiul a fugit, și oricum cucuveaua mi se potrivește mult mai bine). Am mâncat butonul cu Pro Tv din telecomandă și mă întreb „băi Floaide, de ce trebuia să fii tu muist?”

Futu-i.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 365 other followers