Aflăm de la Răzvan Petrescu. Astăzi: Cum să fii Rimbaud

Ce e prietenia? E prietenia un pahar cu apă? Gen când un om la care ţii e bolnav şi tu te duci să-l întrebi: de ce eşti bă, bolnav? Uite un pahar cu apă.

Poate. Sau poate nu. Poate că prietenia e când îi dai cuiva un telefon, gen să vezi ce mai face fără să ai vreun interes cum ar fi să-i ceri nişte bani. Sau să-i cer nişte bani, că alte interese nu există. Cumva la modu ia zi bă caisă, ce mai faci, ce mai zici, că oricum împărţim viaţa vreme de câteva minute fără să înţelegem nici de unde venim şi nici unde ne ducem. Iar asta oricâtă şcoală am face şi oricare ar fi şcoala aia.

Sau poate prietenia e când scrii cuiva o scrisoare. Cum ar veni când te hotărăşti s-o arzi desuet, să pui mâna pe instrumentu de lăsat urme şi să-ţi lăbărţezi sufletu pe bucata aia de hârtie fără să te doară vreun piculeţ la cur despre ce poate să creadă adrisantu sau – cine ştie – adrisanţii care mai citesc scrisori pe parcurs să vadă dacă nu vorbeşti măscări la adresa regimului. Ok, da, ştiu că astăzi procedeul cu pricina se cheamă ascultatu telefonului, doar că la etatea mea e normal să fi prins şi alte vremuri.

Deci. Să scrii o scrisoare. Sau mai multe. Şi la care să nu primeşti neapărat răspuns, iar dacă-l primeşti să nu-ţi convină în mod special. Dimpotrivă, să fii nemulţumit, să-ţi laşi mintea să zboare, să visezi la gagici şi la mirosurile pe care le-mprăştie ele pe stradă, sau la cum să fii Rimbaud. Adică exact cum face Răzvan Petrescu în Scrisori către Mihai. O carte despre care s-a scris şi vorbit deja destul, eu nemaiavând prin urmare neapărat ceva de adăugat. Decât că e literatură foarte, foarte bună, făcută mai mult sau mai puţin voluntar. Şi că Răzvan Petrescu e unul din foarte puţinii autori români contemporani care se pot citi, adică unul din doi, celălalt fiind Radu Cosaşu.

Citiţi-o, deci. Dacă aveţi vreo urmă de sensibilitate în voi citiţi-o şi n-o să vă pară rău. Sau poate că singurul regret pe care-l veţi încerca va fi că Răzvan Petrescu nu ne-a scris o scrisoare şi nouă, Surorile Marx.

scrisori-catre-mihai_1_fullsize

Lucian Boia, extraterestrul de lângă noi

Ziua bună, oameni buni. Şi mai puţin buni şi care mâncaţi îngheţată şi care mai sunteţi p-acolo

Eu fac pariu că voi încă savuraţi veştile stelare care au cotropit planeta în ultimele două săptămâni făcând oamenii să ridice privirea la ceruri cu speranţă şi năzuinţă, mai ceva ca echipaju lu Acolo 11. Sau Apolo, scuze. Adicătelea şmecheria cu Pluton, despre care atât de frumos a scris Dragonu (chiar a scris frumos, nu fac mişto) plus noua planetă bună de găzduit oameni pe care-au descoperit-o ăştia acuma. Kepler-452b, sau cum se numeşte, unde o să facă ştranduri şi benzinării.

În fine. Faza este însă în felul următor. Omenirea nu poate încă să plece pe aceste drumuri ale cunoaşterii şi anticipaţiei dacă nu găseşte mai întâi extratereştrii, gen cum vrea să facă Stephen Hawking cu rusu ăla şmecher care cică dă nişte bani foarte mulţi ca să afle dacă suntem sau nu singuri pân cosmos. Adică, ziceţi şi voi, pula calului, te duci să te muţi pă Kepler da nu ştii dacă nu te acostează careva pe drum să-ţi ceară taxă ca la Feteşti. Nu merge, trei să ştii la ce poţi să te-aştepţi.

E, şi-aicea vin io să-i ajut pă Stephen Hawking şi pă rusu. Păi părerea mea sinceră, pretini, este că voi trebe să staţi un pic dă vorbă cu alde Lucian Boia, că omu nu e deloc cine pare. Cum care Lucian Boia? Da, bre, ăla, istoricu, şmecheru, care-a ieşit şef dă promoţie la Bookfest şi la Gaudeamus şi care a scris chestii savante gen De ce este România altfel, Balcic. Micul paradis al României sau Tragedia Germaniei 1914-1945, dar şi alte chestiuni foarte interesante. Ei bine, iată-l aici însă, în facsimilu de mai jos, într-o ipostază în care poate că nu-l ştiaţi: aceea de fantast profesionist, ba poate chiar de Cristian Tudor Popescu galactic. Cum ar veni de om care umblă, află, scormoneşte, depistează, se uită-n telescop şi dup-aia vine de ne explică cam pă unde ar trebui să ne uităm noaptea pă ceru-nstelat ca să vedem când fojgăie vreo formă de viaţă necunoscută.

Facsimilu face parte din Almanahul Anticipaţia 1990, for the record. Fantastic ce poţi să descoperi când răsfoieşti arhivele, nu-i aşa?

Bine, sigur, cu tot respectul pentru opera distinsului domn, materialul este un articolaş scris degeaba, genul de compilaţie încropită din două-trei articole străine şi azvârlită la gazetă ca să iasă banu, nimic mai mult. Ba am fi putut poate zice chiar şi-un mic copy-paste cu adnotări pe margine, dacă pe vremea aia ar fi existat noţiunea de copy-paste. Dar na, până la urmă ce scriitor român scrie ceva original cu excepţia unor Radu Cosaşu şi Răzvan Petrescu.

Deci cam asta e. A şi o să mai ziceţi probabil că e firesc, că se circumscrie logic carierei actuale a domnului Boia, care, nu-i aşa, a dat recent căii laptee o carte precum Explorarea imaginară a spaţiului. Unde scrie ceva de genul „Toată cariera extratereștrilor (…) poate nu este decât manifestarea unei crize de identitate, a unui proces de alienare, a unui dezacord crescând între aspirațiile omului și mecanismul social. (…) Simțindu-se singur printre miliardele sale de semeni, omul caută azi dincolo ceea ce îi lipsește pe Pământ”

Să mori tu, nea Luciane. Păi asta-i toată ziua Stanislaw Lemn în Solaris, bătrâne: „Omul a ieşit să exploreze alte lumi şi alte civilizaţii, fără a fi explorat propriul său labirint de pasaje întunecate şi camere secrete şi fără a găsi ceea ce se află în spatele uşilor pe care el însuşi le-a sigilat.”

Doar că mai frumos scris, parcă.

Boia

 

Voyeurismul literar, sau unde se vede că cel mai mare dușman al babelor sunt ciornele

Oamenilor,

Tocmai vorbeam cu cucuveaua Peracle, în timp ce eu muream de cald și lucram de zor la un HAARP personal de făcut ploaie și răcoare, iar ea decojea un șoarece. Din discuția noastră întinsă pe câteva zile și nopți, un lucru merită reținut și dat mai departe: ce e ștergerea istoricului browser-ului pentru adolescenți, e ștergerea ciornelor pentru babe. Lucrul pe care te bazezi pe prieteni să-l facă în caz că nu mai poți tu să-l faci.

Asta pentru că Harper Lee e, zilele astea, ceea ce ne rugăm tuturor dracilor care ne datorează favoruri să nu ajungem vreodată. Nu partea cu premiul Nobel ne întristează, ci partea cu muls premiantul Nobel care abia mai știe de el pentru ceva ultimi dolari înainte să dea colțu’, că nu se știe ce-a scris hârca-n testament.

Poate vă amintiți dacă ați terminat școala, Harper Lee este femeia care a luat premiul Nobel pentru literatură cu singura carte pe care a scris-o vreodată, schimbând și ceva mentalități sociale și literare dacă tot s-a apucat. Din păcate, afirmația rămâne valabilă și după publicarea, în condiții care de la început au fost suspecte (femeia fiind acum senilă dincolo de limita auto-apărării, din păcate pentru ea și mai ales pentru mitul ei), celei de-a doua cărți. La 55 de ani de la To Kill a Mockingbird, ciorna ei, Go Set a Watchman, pune pe toată lumea pe gânduri că poate sor-sa știa ea ceva când a zis că baba Lee e într-o stare nu tocmai conformă cu deplinătatea facultăților fizice sau mintale și că ar semna orice îi pune în față cineva în care are încredere. Manuscrisul Go Set a Watchman a fost descoperit și împins spre publicare de avocata lui Lee, Tonja Carter, care și-a zis probabil că nu e de glumă și că timpul de stors bani de la babă e limitat, deci trebuie acționat în consecință.

O fi convins-o, o fi înșelat-o, cine știe? Fapt e că Lee a ținut cu dinții decenii să nu fie publicat Go Set a Watchman, iar când i-a căzut proteza, țuști! s-a găsit cineva să ne arate și de ce. Sigur, critica literară o să jubileze că acum o să aibă la dispoziție materialul pentru analizat procesul literar al lui Harper Lee și o să se scrie submarine de exegeză pe tema asta. De parcă ar fi vreun lucru bun că toată lumea i-a văzut chiloții lu’ Mockingbird. Nu e. Dar ce ne mai place un making of!

Nu știu ce părere are Harper Lee cea de acum despre publicarea celei de-a doua cărți a sa, care de fapt e tot prima. Dar cred că pot să-mi imaginez ce părere ar avea Harper Lee cea care, în 1966, a donat bani unei școli din Virginia care îi interzisese cartea pentru că ar fi fost imorală, în scopul ca ăia din board-ul de conducere să se înscrie în clasa I, pentru că evident nu știau să citească.

To Kill a Mockingbird rămâne ce-a fost: cartea pe care, înainte s-o dăruiască umanității alfabete, Harper Lee a primit-o ea însăși cadou, de la prietenul care i-a plătit un an de stat acasă și scris la ea. O carte-legendă în felul ei în istoria literaturii, în care unul dintre personaje e inspirat de Truman Capote, care a inspirat oamenii să pună literatura deasupra cenzurii idioților și s-o dea mai departe copiilor. Și care, deh, a devenit obligatorie de citit la școală pentru adolescentul american, că ăsta-i reversul nasol al medaliei pentru literatura mare. Go Set a Watchman e puțin probabil să rămână altceva decât un termen de comparație, și toată lumea, inclusiv io, o s-o citească cu To Kill a Mockingbird în gând, ca pe un joc de „găsiți cele 20 de diferențe” din ziarul de duminică. Partea tristă e că s-ar putea ca fix atâtea să fie.

Miroase a gogoși de afară, așa că foarte pesimistă nu pot să fiu, și mi-am cam pierdut șirul ideilor. Așa se întâmplă cu babele. Cine știe, poate asta a fost suficient și pentru Harper Lee: o cutie de gogoși, fie ele reale sau figurative. Nu știu alții cum sunt, dar io sunt tristă că Harper Lee a devenit exemplul practic pentru expresia pe care până acum o consideram, recunosc, doar o formulă a mediocrității supreme. Se pare că uneori, totuși, „mai bine” poate fi dușmanul lui „foarte bine”.

 Și nu, n-are rost să vă dați bine pe lângă mine, nu păstrez nici o ciornă din nimic. Preventiv, totuși, o să am grijă să nu câștig nici un premiu Nobel.

Dragonul și New Horizons. Și un răspuns, pașnic, ca de obicei, la o amenințare.

A wizard is never late, nor is he early, he arrives precisely when he means to. (Gandalf)

De fiecare dată cînd cineva mă provoacă să scriu despre astfel de subiecte am aceeași problemă: cîte informații tehnice să includ, pînă unde să duc documentarea. Pentru că, atunci cînd începi să scrii despre un proiect de tipul New Horizons și citești documentații ca să nu spui prostii, începi să sapi din ce în ce mai adînc și să te entuziasmezi din ce în ce mai tare de toate aspectele conexe proiectului, de sistemul de corecție a traiectoriei, de sistemul de control, de instrumente, de enormitatea sistemului solar în comparație cu drumul pînă la aprozarul din colț sau chiar cu o expediție pînă la Polul Nord.

După care vine constatarea saltului imens, tehnologic, științific, cultural, pe care l-am făcut în doar cîteva sute de ani și vrei să scrii și despre asta. James Cook, de exemplu, si-a petrecut în cele 3 voiaje ale sale în jurul lumii cam același timp cît i-a luat New Horizons să ajungă de la Pămînt la Pluto, o distanță de vreo 30.000 de ori mai mare. Sau faptul că doar 300 de ani s-au împlinit anul trecut de la celebrul „Longitude Act” emis de Guvernul britanic, act ce a dus abia 60 de ani mai tîrziu la apariția primului cronometru utilizabil pe mare, cel al lui John Harrison, și la primele călătorii în oareșcare siguranță în largul oceanului.

Evident, nu e loc într-o singură postare de blog pentru toate astea, așa că o să mă folosesc de una dintre cele mai mari calități pe care le posed, pesimismul (îi zic realism în gîndul meu, da’ nici eu nu mă cred), pentru a filtra informația. În consecință: de ce e atît de minunat New Horizons din perspectivă științifică sau ce ar fi putut să meargă prost?

Răspunsul scurt la întrebare este simplu: totul! Toate cele ce le voi scrie în continuare trebuie privite din perspectiva a 3 „detalii” extrem de importante: 5 miliarde de kilometri lungimea drumului, aproape 10 ani durata lui, apropiere la aproximativ 12.000 de kilometri de suprafața lui Pluto.

Dar să o luăm cu începutul. Lansarea: rachetă AtlasV, lansată de la Cape Canaveral, Florida. Pînă acum s-au făcut 54 de lansări cu AtlasV. Dintre cele 54, una a fost un eșec parțial, în 2007, cei doi sateliți de recunoaștere transportați de rachetă fiind plasați pe o orbită inferioară celei intenționate doar pentru că o valvă nu se închidea bine și a permis scurgerea de combustibil. Dacă ceva similar s-ar fi produs la lansarea New Horizons, cel mai probabil impactul asupra întregii misiuni ar fi fost enorm. Luînd în considerare faptul că o astfel de rachetă are o mulțime de componente critice ce trebuie să funcționeze aproape perfect pentru ceva mai mult de 30 de minute pentru a oferi navetei la final viteza necesară pentru a scăpa de forța gravitațională a Soarelui (~16.5 km/sec, 59.000 km/h), lansarea în sine este o minune. Cu atît mai mult cu cît a fost prima rachetă care a încercat o astfel de accelerare.

Apoi sistemul de corecție a vitezei si traiectoriei. New Horizons a plecat de pe Pămînt cu un rezervor de doar 77 kg de hidrazină, un combustibil ce înmagazinează ceva mai puțină energie decît clasica benzină. Orice eroare suficient de mare, unde suficient de mare nu este foarte mare, a traiectoriei sau a vitezei ar fi de necompensat cu o cantitate atît de mică de combustibil. În cei 10 ani, naveta a făcut doar 5 corecții de viteză, trei imediat după plecare, in ianuarie si martie 2006, una în 2007, la 7 luni după trecerea pe lîngă Jupiter, și ultima pe la mijlocul drumului în 2010. Dar corecțiile au fost minuscule, cea mai mare corecție fiind de ~65 km/h (de comparat cu 59.000 km/h), și au lăsat rezervorul aproape gol. Dacă ar fi ratat întîlnirea cu Jupiter, de exemplu (primele trei corecții insuficiente), ar fi fost nevoie de 2-4 ani în plus pentru a ajunge la Pluto.

Radiații, centura de asteroizi, gerul cosmic! Toate componentele navetei au fost construite pentru a le face față. Trăind aici pe Pămînt, la adăpostul atmosferei și a cîmpului magnetic al Pămîntului, nu realizăm cît de dur este spațiul interplanetar. Unii dintre noi suferă de vagi dureri de cap în zilele cu activitate solară mai intensă, dar nu realizăm cum ar fi totul dacă planeta nu ne-ar mai ține umbrela deasupra capului. Datorită radiațiilor, de exemplu, New Horizons este controlat de un procesor construit special, super-protejat la radiații, derivat dintr-un vechi procesor MIPS R3000 (design 1988), cu o frecvență de doar 12 MHz. Asta înseamnă că orice telefon aflat acum pe piață, oricît de ieftin și de prăpădit, are de zeci de ori mai multă putere de calcul decît ceea ce controlează naveta care a ajuns la Pluto cu o asemenea precizie. Doar că orice telefon aflat acum pe piață, oricît de scump, ajuns dincolo de zona de protecție a magnetosferei Pămîntului ar fi „prăjit” în cîteva secunde (dacă nu mai repede).

Ca să nu vorbim despre comunicații și despre sursa internă de energie a navetei. Pe de o parte, pe măsură ce naveta s-a îndepărtat de Pămînt, timpul de comunicare s-a tot lungit. În acest moment orice mesaj are nevoie de peste 4 ore să facă drumul într-un sens. Dacă echipa de control are de transmis o comandă, în momentul ăsta se adună vreo 9 ore ca să afli dacă comanda a fost primită și se execută. La asta se adaugă numeroase motive pentru care comunicațiile sînt blocate (diverse corpuri cerești interpuse, furtuni solare, antena orientată în altă parte). Peste asta vine viteza „miraculoasă” de comunicatie, estimată cam la 1 kbit/sec.

Pe de altă parte, energia necesară alimentării instrumentelor de la bord, un generator termoelectric cu radioizotopi, producea în momentul plecării aproximativ 250 W (cam cît o sursă mică de desktop), scăzînd după 10 ani de flendureală prin spațiu la aproximativ 200 W. O parte din energia produsă de generator este alocată încălzirii diverselor componente care nu pot funcționa la temperaturi extrem de joase. Restul este cedat, pe rînd, instrumentelor. Din cauza asta (și din cauza vitezei mici de comunicare) va fi nevoie de aproximativ 16 luni pentru a se trimite înapoi pe Pămînt toate informațiile colectate de la ajungerea în apropierea lui Pluto. Știu că unii dintre noi s-ar fi așteptat la streaming în direct, în Ultra-HD, la trecerea pe lîngă Pluto și Charon. Doar că așa ceva este, deocamdată imposibil. Dar asta nu face apariția unor imagini ca cele de mai jos mai puțin miraculoasă.

Deja m-am întins cam mult și ar mai fi foarte multe de spus. Voi mai aminti doar un singur lucru. Călătoria asta a durat 3462 zile, 18 ore, 49 minute și 57 de secunde pînă la întîlnirea cu Pluto. New Horizons a trecut la momentul respectiv la aproximativ 12.000 de km de Pluto. Dacă ar fi ajuns acolo cu doar o zi mai devreme sau mai tîrziu (o eroare de doar 0.0288 %, o nimica toată), distanța n-ar mai fi fost 12.000 km, ci de 400.000 km (adică 0.0081% raportat la distanța parcursă în total de New Horizons). Imaginea deja devenită celebră (vezi mai jos), de exemplu, este capturată cam de la 800.000 km (echivalentul a 2 zile eroare). Imaginile de mai sus, cu toate detaliile lor incredibile, ar fi fost doar subiect de visare pentru cei cîțiva care s-ar fi întrebat cum ar fi fost dacă.

Încercam să-i explic Petroniei ieri că matematica din spatele acestei călătorii nu este chiar așa de complicată. Există probleme mult mai complexe decît să calculezi parametrii de deplasare a unei navete de la Pămînt la Pluto. Dar condițiile în care are loc călătoria, faptul că, odată lansată, nivelul de control uman de la sol este practic nul, faptul că nu poți interveni dacă se strică ceva sau ai greșit ceva, că nu ai nici foarte multe informații de la navetă și nici prea repede, toate astea și multe altele fac reușita grupului de la John Hopkins University un mic miracol.

Și sper să vină o vreme, de preferință cît mai am și eu solzi pe mine, în care calculele si pregătirile astea să fie o treabă de rutină pe care o execută vreun tehnician pedepsit pentru că iar a uitat să închidă geamurile la naveta spațială și l-a tras curentul pe căpitan. Pînă atunci vă urez să vă bucurați de toate minunile mărunte de care este în stare specia asta încă tînără și la început de drum. Și nu uitați să priviți din cînd în cînd cerul pentru a vă aminti că acolo este următoarea graniță de depășit.

Baba și New Horizons. Și o amenințare, ca de obicei.

Oamenilor,

Trăim momente istorice.

Nu, nu pentru că am fost eu la mare, ba chiar în Vama Veche, și că am intrat în apă până la gât (!). Cutremurul corespunzător acestui eveniment s-a întâmplat inevitabil, după cum îi asiguram pe Dragoni că o se întâmple. Zice și Hotnews c-am avut dreptate, deci cu asta suntem cumva chit cu Universul.

Nici pentru că nu mai e Ponta șeful lu’ PSD sau pentru că dă din ce în ce mai des pe la DNA, pentru că asta nu o să dureze și nu o să se termine cum vrem noi să se termine. Sau nu suficient de curând. Dar are și răbdarea virtuțile ei.

Și tocmai de asta trăim momente istorice, pentru că și răbdarea are virtuțile ei. Ceea ce înseamnă că, în aceeași lume în care astăzi un cârd de oi stătea la rând să primească răspunsuri despre și pentru viețile lor nesemnificative, neglijabile și efemere de la un mort care s-a făcut de mult una cu Universul, în aceeași lume zic, doar că cu rândurile mai împrăștiate și cu mințile mai adunate, o grămadă de oameni aștepta să vadă imagini istorice cu vecinul nostru de Univers, Pluto. Care nu e planetă, care e planetă, căreia cui dracu îi mai pasă ce desemnare convențională îi punem, cum spunea chiar unul dintre cei implicați în spionat peste gardul sistemului solar astăzi, câtă vreme o vedem? Suntem acolo. La capătul ogrăzii cosmice. Sigur, au mai trecut și Voyagerele și Pioneerii prin zonă, dar ele erau grăbite, că mai e mult până nicăieri.

Cam atât. Vă las să meditați la chestia asta. Ceva făcut de oameni ca mine și ca voi, numai că mult mai deștepți, atât de deștepți încât poate nici nu-i deranjează că miliarde de conspecimeni de-ai lor își pierd timpul întrebându-se cât de importanți sunt ei în marele plan al unui prieten imaginar în numele căruia urăsc și omoară, sau doar disprețuiesc și împart lumea în felii morale arbitrare. În timp ce dincolo de cerul la care li se opresc privirile lipsite de imaginație și rugăciunile îmbibate de oroarea de moarte și de incapacitatea de a accepta că vine, dincolo se întâmplă tot. Acum zece ani, fără să știe dacă o să mai trăiască să vadă rezultatul, că așa se fac toate lucrurile care contează, o mână de oameni s-au adunat și au dat foc unei chestii care a ajuns astăzi la marginea a ce a rămas din discul din care ne-am adunat cu toții prin cartierul ăsta. Dacă ați găsi un creaționist cu simțul umorului sau gust pentru alte alegorii decât alea care justifică bigotismul, i-ați putea spune că astăzi omenirea a tras cu ochiul mai îndeaproape peste gardul Raiului, la bulgării de lut care i-a rămas lui Dumnezeu după ce i-a modelat pe Adam și Eva. Dacă.

Mi se pare frumos de pus alături pozele alea, drept care o să le și fac cunoștință. În stânga poza din link-ul de mai sus. Un cârd de oameni, ca multe altele, așteptând să li se spună că au dreptate în povestea lor îngustă despre lume. În dreapta, un reminder despre ce este, cu adevărat, out there. Despre ce e vorba.

oi

    pluto

Dar nu vă pierdeți speranța. Nu doar ăia din stânga își cresc copiii în spiritul în care cred ei că trebuie să-i crească, rezultatul fiind următoarea generație de intoleranți cu minți înguste și fără întrebări. Există o lume întreagă pe care Arsenie Boca n-a prevăzut-o, și care a crescut cu Universul adevărat, mare, real și plin de întrebări, în gând. Există oameni de vârstele noastre și mai tineri cărora părinții le-au povestit, în loc de că homosexualii o să ardă în iad, că Universul e o realitate uimitoare, în care cu toții însemnăm la fel de puțin, dar, paradoxal, nu cu toții însemnăm la fel de mult. Există oameni care le spun copiilor „Dumnezeu e răspunsul pe care-l cauți”, indiferent de întrebare, și oameni care le spun copiilor că nu e rău să ai mai multe întrebări decât răspunsuri, ci dimpotrivă. Știți momentele alea „faith in humanity restored” care bântuie pe internet? Căutați în AMA-ul reddit făcut de echipa New Horizons azi, la cald (pentru că știința, spre deosebire de religie, e făcută de oameni vii pentru oameni vii și întrebările nu reprezintă un pericol), întrebarea unui părinte despre ce mare capitol al explorării cosmice urmează. Pentru că el a crescut conștient de faptul că explorăm Universul și ar vrea să aibă și fii-sa, care se va naște în septembrie, o șansă la mirarea asta. Și vedeți răspunsul unuia dintre cei din echipă: vine misiunea Europa în 2020 și ceva, o să aibă cam 8 ani. Du-o la lansare și apoi urmăriți primirea primelor informații când o să fie adolescentă. Ideea că cineva în lumea asta își va educa plodul să crească odată cu omenirea mă încălzește, cumva, mai mult decât ideea unui copil care știe că homosexualii sunt răi, dar nu știe de ce.

Sigur, tot în America asta, aia pe care ne place s-o expediem drept cretină în masă, a existat Cosmos-ul lui Carl Sagan, continuat astăzi de Neil deGrasse Tyson. Iar dacă luăm ca medie de inteligență a societății nu pe cea aritmetică, ci pe cea care știe să nu bage furculița-n priză, s-ar putea să avem totuși surpriza că aflabetismul științific e nițel hăt peste media noastră de români dăștepți, așa promovabili la BAC din nou cum suntem.

În această notă optimistă, nu puteam încheia decât cu o amenințare. La adresa Dragonului, mai precis. Știm că zilele astea trebuie să te dea Dragoana jos de pe monitor cu răzuitorul de parbriz, dar poate când reușește asta ne explici tuturor latura științifică a lu’ de ce e atât de minunat New Horizons. Dacă nu, o s-o fac io, și să mor că there will be blood. Science’s.

De ce nu fac publisherii mari marketing afiliat în România?

Cum?

Da, e o întrebare. Iar dacă nu pricepi despre ce-i vorba, dă-i cu skip. Cu alte cuvinte, de ce nu fac Humanitas şi Polirom marketing afiliat? E o chestie la care mă gândesc după ce am dat cu search un pic pe profitshare şi 2 parale. Şi nexam.

Oare de ce? Pentru că nu ştiu ce-i aia? Pentru că-i doare-n cur? Nu, cred că răspunsul e mult mai simplu: pentru că nu au nevoie. Sau mai bine zis ăsta bănuiesc eu că e răspunsul, dar flerul mă face să cred că nu greşesc. Pur şi simplu respectivii vând suficient de mult şi de bine pe căile tradiţionale ca să-i doară la bască. Ok, să însemne asta că numai playerii de căcat se bagă în sistemul de afiliere? Poate că da, deşi făcând o paralelă între domenii complet diferite – ceea ce sigur că nu e cea mai bună metodă de argumentaţie, dar nu m-am putut împiedica să nu oberv – deci făcând această paralelă am observat că un advertiser precum Emag, adică echivalentul unui publisher mare pe piaţa de electronice (repet, o paralelă forţată, da asta aţi priceputură deja) e cât se poate de vizibil.

În fine, zic şi eu. Poate că nu-i aşa, poate că respectivii sunt la plajă sau fac sarmale, nici nu contează aşa mult. Iar acum, pentru că totuşi nu puteam să plec cu plasa goală după excursia la aprozaru virtual, vă aşteptaţi probabil să vă recomand ceva din galantar. Vreun mare roman deştept, o poveste uluitoare cu multă metafizică şi alte băşini pentru români, care se ştie şi o demonstrează zilnic că sunt cei mai deştepţi dîntre oameni.

Ei bine, nu. Haigata cu prosteala şi înţelepciunea de picioru mesei. Ca o gospodină adevărată care mă aflu, de data asta vă recomand o carte de bucate. Păi stai să vezi aicea domne la câtă epicitate se pretează blaturile de pizza, în ce suspans căcător intră sfincterele şi alte asemenea personaje. Cât despre partea practică, din ea veţi afla, dacă vă interesează, cum să faceţi pandişpanu cu marmeladă, toba cu zarzavat şi alte asemenea chestii. Mă rog, glumesc, în cartea asta e gastronomie serioasă, nu prostiile pe care le scriu io. Precum şi în altele asemenea, din care puteţi găsi aici (cum se haleşte chinezeşte) şi aici (cum bucătăreşte osu domnesc).

După cum vedeţi, la mine în bucătărie arată foarte bine.

Silvia Jurcovan

Şoc şi extaz! Live text Surorile Marx de la BIAS 2015!

Oamenilor,

Pentru că este foarte modern şi cool, iar noi suntem cele mai moderne şi cool babe, dar mai ales pentru că anul ăsta am uitat să vă anunţ din timp, o să comit în următoarele ore ceea ce se numeşte un live text de la singurul eveniment care mă scoate benevol din casă ziua, ba chiar şi fără proteste. Mă refer la BIAS, bineînţeles.

Planul, pe care spre inconvenienţa mea imediată şi viitoare în ce priveşte credibilitatea punctualitatii mele, am apucat să-l împărtăşesc cu Dragonul, era să ajung acolo la 10:45, să prind prima tură de Baltic Bees. Drept urmare, tocmai am ieşit din casă. Normal. E 11.

Aşa că acum stau într-o staţie de 205 şi râd cu hohote interioare de ceea ce trece prin căşti, în pauzele muzicii, din discuţia unui moş cu o babă despre cum e de căcat ţara asta în mod iremediabil şi cum l-au împuşcat degeaba pe Ceauşescu. Cumva, am senzaţia că ei nu merg la BIAS.

Staţi pe-aproape, s-ar putea chiar să ajung acolo la un moment dat.

PS (deja): asta fiind prima dată când folosesc wordpressu de pe tel ca să scriu, s-ar putea ca lucrurile să ia o turnură, nişte turnuri. Asta fiind şi ideea, bineînţeles.

13:25 (a doua zi) Am scos de la „favorite” din telefon şi am închis pagina BIAS 2015. Un moment trist. Drept care, să mâncăm nişte brânză cu vişine.

21:42 (update salvat în telefon atunci, dar încărcat acum din rezon de baterie) Gata. Bandiţii au fost, ca de obicei, prea scurt. Putea să ţină şi trei zile, tot prea scurt era. Înainte de ei au mai zburat o tură Mig-ul, Typhoon-ul şi planoarele. Aş zice că lumea a reuşit să ignore cu destul de mult succes maimuţăreala de pe scena, vândută drept muzică sau ceva. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu stră-trîmbiţaţii Criiisti Minculeeescu pluuuus Iiiiiris!!! (Da, ştiu, şi mie mi s-a părut interesant, estimez că în maxim două săptămâni auzim despre re-despărţirea lor. Sau re-re, cine mai ţine socoteala.) Încă nu începuseră să zbiere că să nu-i uităm şi că poate că doare (durea, zău!) când lumea a început să curgă fluvii-fluvii spre ieşiri. Ai crede că or fi prins mesajul, dar sunt sigură că viitorul ne va demonstra cu vârf şi îndesat ca nu. Cu mirosul de kerosen ars în nări şi gâtul plin de praf şi paie stârnite de elicoptere, lumea care venise pentru show-ul aviatic s-a cărat acasă, unde deja aşteaptă tura de la anu’.

20:04 De pe juma de orizont se târăşte spre noi o noua ploaie, pe care sperăm să n-o prindem, dar degeaba sperăm. Baltic Bees au evoluat fain, iar io regret că nu am ţinut socoteala de cate ori au făcut tîmpiţii de prezentatori aluzie la curajul celor care au zburat, spre deosebire de laşitatea turcilor, care au decis să nu zboare. Nu ca era plafonul de nori prea jos pentru supersonice, doar că n-au respectat ei publicul. Urmează planoarele pe acompaniament de Amadeus (fetele naşpa cu viori, nu Mozart), dar toată lumea aşteaptă Air Bandits. Deocamdată, ne pică plombele cu Hawks of Romania.

18:30 Mda. Se pare că m-a muşcat karma de cur şi ciuciu Turkish Stars. Asta ar putea fi din cauza norilor, sau ar putea fi din cauza faptului ca Pavel Bartoş, inexplicabil prezentator iar, le-a pocit numele formaţiei absolut de fiecare dată când a încercat să îl pronunţe. E posibil doar să se reorganizeze  programul. Typhoon-ul zboară, spre liniştea si mai ales lipsa de linişte a publicului. Ferenc Laszlo a făcut minuni cu Extra lui, Ion Alexandru s-a tăvălit şi el pe cer în cele mai neverosimile moduri imposibile, iar acum toată lumea aşteaptă gigantul pakistanez, incredulă ca aşa ceva chiar poate sa zboare. (Prin „gigantul pakistanez” mă refer, fireşte, la cel mai mic şi mai zburdalnic avion al zilei.)

18:05 Hopa, s-a dat până la urmă drumul la baloane, şi baloanele au pierdut. Se asteapta ok-ul meteo pentru Turkish Stars.

17:48 După o tură serioasă de ploaie, vine altă tură şi mai serioasă. Până una-alta, Aeroclubul României şi-a pus Zlin-urile să zboare într-o vânătoare de baloane, doar că (probabil din cauza vântului) nu s-a mai şi dat drumul la baloane. Că ajungeau baloanele la Bobocu înaintea avioanelor.

17:21 După o şaorma sănătoasă pe pistă, cum îi şade bine oricui, şi o ploaie şi mai sănătoasă, tot pe pistă, s-au reluat lucrurile. Thunderbolt-ul americanilor nu mai vine, că s-a pupat cu un front de furtună, nu s-au plăcut şi avionul nu a vrut să meargă mai departe. Buhuhu.

15:36 Au apărut relativ simultan F-16 şi ploaia. Din fericire nu tună, că se deprimau Thor şi Sf. Ilie şi dezvoltau complexe de inferioritate.

15:02: Şi au fost, ca de obicei, fabulosi. Acum ne holbăm în toate părţile ca nişte giruete isterice după Thunderbolt-ul americanilor. Dar apar Mig-urile noastre. Zgomotoase, puternice, cum le stă bine.  A ieşit niţel soarele, drept care am nevoie de mâini pentru proba mondială de tencuit spf 50 viteză.

14:36 Intră Iacării în display.

14:06 Oamenilor, în timp ce prin faţa noastra face opturi un elicopter, vă mărturisesc un lucru: cu singura excepţie a unui Mig care a trecut la 10 metri deasupra mea când aveam vreo opt ani, făcându-mă să mă cac pe mine şi să scap pe jos un sac de nuci, Eurofighter Typhoon este singurul avion de care mi s-a făcut frică. E o bestie. O bestie care valsează dezinvolt la unghiuri la care un avion nu ar trebui să zboare, într-un zgomot infernal, I repeat, infernal şi cu un dezinteres complet pentru orice ştim că e posibil. Căcător şi sper să nu-l văd vreodată vorbind serios.

13:45 Paraşutisti, deci se poate scrie. Pe dracu, s-au făcut interesanti şi ăştia. Între Kairys şi Turkish Stars au mai tăiat respiraţii şi Flying Bulls, făcând tumbe cu elicopterul. Important e că e în general înnorat, chestie care demonstrează că dacă înduri fără să te plângi (-ish) an după an de soare dement, karma e cumulativă şi la un moment dat ceva se întâmplă. Gata, acu chiar a venit Typhoon-ul.

13:40 A aparut Typhoon-ul. Pauză de orice, inclusiv de respirat.

13:20 Kairys a început să facă omor de public cât eram în budă. Sper că sunteţi de acord că nu puteam face nimic altceva decât să ţâşnesc din budă cu pantalonii în vine şi ochii pe cer. Din fericire, n-avea cine să mă vadă. Turkish Stars au făcut ce fac ei cel mai bine, adică au lăsat lumea fără piuit.

12:08 Am intrat pe poarta Romaero. Tot Bucureştiul care nu-i pe drum încoace e deja aici. Deja am auzit clasica imbecilitate „oare cat costă?” Pe cer, planoarele. Ceea ce explică de ce n-am auzit motoare. Game on.

11:56 Am mers 100 de metri fără oprire! Yes we can! Simt cum îmi trece protecţia solară. Fetiţa încă plânge. Din fericire, căşti.

11:42 Sau nu. Tocmai am prins roşu a şaptezecea oară la Piaţa Presei. O fetiţă care a urcat cu maică-sa la Muzeul Satului plânge că vrea afară. Îi spun că o înţeleg. Băiatul de lângă mine miroase a transpiraţie şi eu vreau să văd Typhoon-ul în acţiune.

11:31 Afirmaţia referitoare la lipsa duhorilor tocmai a devenit invalidă. Din fericire, suntem la Arcul de Triumf, deci poate am şanse să prind tura 1 de Kairys.

11:20 Am urcat in 205. Nu pute nimeni, e răcoare, geamurile sunt deschise şi am prins loc pe partea cu umbră. Ziua începe bine.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 365 de alți urmăritori