De mai bine de 13 ani, ilustru-mi cadavru ambulant și Dragonul se plimbă prin expoziții și muzee de toate felurile, întru cârcoteală de babe cu ochi și ceva studii în domeniu. De obicei, cârcoteala asta se întâmplă, mai mult sau (de obicei) mai puțin discret live la fața locului, sub formă de înecat cu fantome de pișcoturi, manevre Heimlich cu exponatele și tușit răutăți justificate în cotul celuilalt sau celorlalți (uneori suntem patru). De data asta, pentru că cucuveaua Peracle urlă la mine de trei ani că n-am mai scos-o pe strasse la promenadă, iar Dragonul este în imposibilitate de ieșit din casă pe motiv de trei focuri care ard simultan (la mine sunt numai două săptămâna asta), eu m-am ocupat de partea de teren, el s-a ocupat de structura teoretică a reacției pe care o s-o citiți în continuare. Reacție la ce? În principal, la multă impostură cățărată în copacul artei contemporane. La care sigur că trebuie să fii idiot să te mai duci cu sacul, dat fiind… tot, dar chiar și-așa. În cele ce urmează, părțile scrise cu font normal și cu mai puține înjurături îi aparțin Dragonului. Italicele mai puțin elevate, mie.
Într-un eseu din 2003 („What happened to Art Criticism”), James Elkins observa că deja de vreo 30-40 de ani criticul de artă a renunțat să mai boscorodească ce vede prin expoziții și se rezumă la a descrie ce vede. „Am fost acolo, a fost mișto, am mâncat un biscuit și m-am uitat la asta și la asta”. Dacă își dă interesul, mai povestește oleacă de ce i-a adus aminte o lucrare sau alta, mai bagă o auto-etnografie și cam atât. Observația lui Elkins stă în picioare și pe plan local. Cauți ceva despre o expoziție, dai, aproape fără excepție, doar peste comunicatul de presă al galeriei și trei poze de la vernisaj. S-a dus de mult nerăbdarea aia cu care era așteptată recenzia din ziarele de seară, urmată de chiote de bucurie sau depresii care aruncau în pragul suicidului. Gata, ne-am făcut cuminți, totul e călduț. Să nu supărăm pe nimeni, poate mai mâncăm un biscuit și data viitoare!
Eu am o reacție destul de exorcizabilă în ultimii ani, când aud lume plângând după apusele vremi de aur ale criticii de artă românești, pentru că să mor dacă a reușit careva să-mi spună care au fost alea. Corifeii din interbelic și imediat după, alde Jianu, Busuioceanu, Frunzetti, Cisek, Oprescu, Comarnescu, Brezianu, X, Y, Z, Oprea, n-au făcut decât să pună temeinic temeliile tembelismului tropăitor de tropi tiribombastici care a devenit apoi domeniul. Șirato, Han sau Tonitza mai reușeau răutăcisme justificate și pricepute (deși duhneau uneori nițel cam tare a misoginism pentru gustul meu) (Paranteză dragonească la paranteză: bine, bine, da’ noi nu tocmai la răutăcismele astea tragem? Ok, fără sexisme, pentru că noi avem ceva cu toată lumea). Restul se temeau, probabil, să nu i se alăture lui Zambaccian pe pancarta de la intrarea expoziției lui Theodorescu Sion („E interzisă intrarea câinilor și lui Zambaccian”). Dar din ’50 încoace se face aproape exclusiv ekphrasis politicos & prudent de artă. O vreme, din motive foarte bune. Acum, mno, din motive. Nu mai e la modă să se teamă nimeni de critică, suntem în era lu’ „why can’t we be friends”. Oricum, în epoca intersecționalității, ne lipsesc tuturor măcar câte 5-6 neajunsuri care să ne dea dreptul să privim critic orice problemă. A nu se înțelege din asta că plâng după critica de artă normativă și evaluativă, care și ea poate fi prinsă cu pantalonii subiectivității în vine mai des da decât nu. Doar că în vidul lăsat de dispariția ei colcăie sub-mediocritatea, și nici asta nu-i o soluție.
Acum, dat fiind că numărul galeriilor a făcut explozie și că nu mai există de mult un monopol asupra selecției artiștilor expuși, ai zice că ce mare scofală că nu mai ia criticul de artă la puricat calitatea lucrărilor. Și, na, ne-am obișnuit ca scandalul să vină din altă parte. „Păi ce, frate, asta e artă?” n-a dispărut din spațiul public. Cu corolarul lui, „dude, nu înțelegi tu arta!”. La fel cum e prezentă și scuza aia cu pedigree, „artă e ce zice artistul că e artă”. E drept că suntem într-un moment în care istoria și teoria artei sunt în impas, nu prea mai știm cum să ne raportăm la arta contemporană care e orice, în cinșpe mii de direcții, fiecare cu ideile ei.
E drept că ai putea umple un Tardis cu tot ce s-a scris în ultimele decenii despre ce este sau nu este arta, dar măcar la „ce e artă proastă?” încă mai putem răspunde. Sigur, și despre asta se pot scrie și se scriu biblioteci întregi. Mă tem că una mică ne-a ieșit și nouă.
Nașpa!
Totuși! Totuși te poți uita la ceea ce se produce și ce se expune și poți observa câteva lucruri pentru care nu ai nevoie de o bază teoretică pentru a le critica. Lenea, încropitul pe genunchi, lipsa de cultură vizuală, circle-jerk. Și astea sunt omniprezente prin expozițiile din București, probabil și de prin alte orașe. Oameni care n-au nici un fel de aplecare spre curatoriat, nici un fel de viziune a spațiului sau discursului expozițional, nici un alt criteriu de selecție a lucrurilor expuse dincolo de apartenența la o gașcă în care se bat unul pe altul pe spate validându-și reciproc lucrările mediocre ajung să facă expoziții, să-și dea premii și să se ridice în slăvi.
M-a sunat ieri un amic să mă întrebe dacă se compromite dacă expune la sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului. Încă râd.
Mă rog, ziceam mai devreme că nu mai e monopol pe spațiile expoziționale, deci care e problema?
Păi problema apare în momentul în care monopolul ăsta nu mai e chiar așa de inexistent. Și cu asta ajung la expoziția despre care voiam să vorbesc după această lungă introducere.
Și la care eu am fost zilele trecute, cu cucuveaua Peracle pe umăr. Am supraviețuit, ba chiar satisfăcute amândouă. E drept, în feluri diferite. Spoiler: eu am plecat cu un dildo, Peracle s-a găinățat apreciativ pe o lucrare. Vă las să ghiciți pe care.
Galeria Galateea Contemporary Art, Victoriei 132. Galateea a rămas cam singura, dacă nu chiar singura, galerie bucureșteană dedicată exclusiv ceramicii. Și mai și ține de UAP, un motiv în plus să te uiți mai atent la ea, că doar finanțarea vine de la buget (era să scriu de la bufet). Până de curând, se ținea destul de bine. Expoziții mișto, afișe faine, prezență activă în social-media. Mai un artist internațional, mai o colectivă sau o personală bine așezată, „artist of the day” pe Facebook, anunțuri despre evenimente internaționale. De ceva timp s-a schimbat echipa de galeriști și treaba s-a cam fâsâit.
Nu mai zic de penultima expoziție, a miliarda revizitare a „Boîte-en-Valise”, cu rățuștele ei în cutie și „ia cu mine și inima, inima ta”, că nu mai are rost să multiplic exemplele. (Io atât zic: avea maică-mea niște lebede de sticlă în vitrină, când eram eu acasă. Ținea la ele ca ochii din cap. Știam eu bine că trebuia să fac un sacrificiu de dragul omenirii întregi și să mi le bag în cur de atunci.) O să mă duc direct la ultima, „Design obiect” (6 mai-6 iulie) (iunie, Dragoane, iunie. Vezi? De-aia fac eu terenul.), curatori Anca Dragu, Aniela Ovadiuc, Iulian Vîrtopeanu, Cristina Popescu Russu. Patru bucăți de curator pentru un spațiu de juma’ de metru pătrat și 1.5 exponate. Plus una bucată invitat special, Miruna Ardelean, Arhitect, Designer de Interior. Vorba unei babe dragi, și la ce le-a folosit? Mă rog, s-a mai văzut și pe la case mai mari. Să fie câți mai mulți bucătari ca să iasă zama cât mai lungă! Curatori care, musai, sunt prezenți și ca expozanți. Că de, se știe că nimeni nu ne înțelege mai bine arta decât noi înșine.
Și, în mod evident, nimeni nu înțelege noțiunea de „conflict de interese”. Ce subiect suculent ar fi pentru cursul de etică de la UNARTE. Dacă, y’know, chiar ar exista un curs de etică la UNARTE.
„Creativitate contemporană, estetică rafinată, funcționalitate, cultură și eleganță sunt expresiile acestui eveniment”, ne zice Anca Dragu în comunicatul de presă al expoziției. Oh, minunatul, eternul, imbatabilul slogan comunist „calitate, eleganță, rafinament” de pe toate geamurile magazinelor cooperatiste. Vorba lu’ Ilf și Petrov, „Manichiură artistică și Ondulation la domiciliu”. Lipsește doar „Pompe funebre. Bine ați venit!”. Greșit, lipsește și Cooperativa de Achiziționat Coarne si Copite, dar probabil că se consideră acoperiți pe partea asta. Au dreptate, zic io.
Apoi afișul! Afișul este o combinație bizară de constructivism recuperat prost de propaganda comunistă (brrrrr… m-a luat pe șiră) și colaj de poze făcute la serbarea de final de clasa întâi. Haotic, puse să încapă toate, cu o încercare nereușită de făcut cu ochiul la „body in pieces”.
Aici eu cred că le acorzi cam mult credit. Afișul arată, pur și simplu, ca nimic. Și asta fiindcă pun pariu că s-a lăsat cu păruială (sau, și mai probabil, cu exersarea unor poziții de putere rizibile) când au încercat să se hotărască din a cui lucrare să extragă un detaliu care să stea pentru toată expoziția. Io am făcut poza asta acolo, care ar fi fost un afiș de zeci de ori mai bun.
Cu toate astea, reușește să aibă un centru vizual în ceainicul falic (de unde și titlurile postării) al lui Gheorghe Crăciun. Aș comenta aici că e o alegere bizară în contextul în care e singurul bărbat din grupul de expozanți (nu știu cine se ascunde sub numele Firekultur). Că de, dacă avem un bărbat, tre’ să defilăm cu el și falusul dumnealui în frunte, feminism be damned.
Ăla nu este falus, și dacă erai cu mine în expoziție îți și demonstram. Ăla este un dildo priapic cu susu-n jos. Acum, și cu ceșcuțe asortate, ca să înghiți ca o doamnă.
Și lucrările. Să ne înțelegem, unele dintre îmi plac. Chiar mi-ar plăcea pe perete una dintre aplicele Nicoletei Blegu (care nu e la prima revizitare reușită a lui Giacometti) sau o „sferă de lumină” de-a Anielei Ovadiuc atârnată de tavan. Nu-s deloc rele nici „grădinile” Marei Petriche sau vasele Luciei Lobonț (aș mânca fortune cookies din ele) (Eu aș ține acolo all my flying fucks, că au capac. Și ăsta, zău, e un compliment. Chiar arată fain vazele alea. N-am văzut de mult valorificată bine ilustrația de manuscris medieval.) Iar „Luf”-ul făcut de Organica Balcanica e chiar mișto ca obiect decorativ (deși leneșul din mine se gândește imediat la cât de greu e de curățat de praf, da’ asta e problema mea).
Dar! Dar, băi nene, cum poți să pui cap de perspectivă vasul ăla de teracotă cu Omul Vitruvian (pagina întreagă de manuscris din Leonardo) trântit pleașcă pe el (Arina Ailincăi)? Înțeleg, apropriere, o fi revenit la modă, da’ fă ceva cu el. Măcar desenează-i mustăți, sâni, fă-i un falus (să comunice cu ceainicul) care să se înscrie și el în cerc. Fă-i ceva! Altfel arată ca o paporniță d-aia de-o cumperi din gift shop-ul de la muzeu ca să te lauzi că ai făcut și tu city-break. Vine la pachet cu un breloc cu turnul Eiffel sau cu o cană Gioconda?
Și, că tot suntem aici, ceainicul fal(n)ic și setul de căni ale lui Gheorghe Crăciun scoase de la naftalină (făcute în ’71)? Înțeleg, era la oareșce modă la momentul ăla abstracția matematică, s-a făcut, s-a văzut. Da’ în 2022 asta ați dezgropat? Crăciun, de altfel, un artist foarte fain. Am intrat prin 2019 într-o personală de-a lui la Galateea și m-a ținut prins mai mult de o oră în expoziție. De ce acest ceainic? Nu că paharele de horincă de alături, tot ale lui, o combinație de pahar de șampanie și d-ăla de mâncat oul la mic dejun, ar fi mult mai breze, da’ măcar sunt din 2022.
Eu aici am leșinat oleacă în sală. M-am adunat de pe jos, mi-am cerut scuze, aia e, așa pățesc când mai folosesc mașina timpului fără să-mi pun dopuri de urechi. Băi. Au pus în expoziția de ceramică cutting-edge contemporană un ceainic făcut în 1971. Pentru că ce, și atunci când a fost făcut tot contemporan era?!… Cu el însuși?! Singura explicație pe care mi-o pot imagina este că, luând în considerare distanța în timp pe care ar trebui s-o acopere ceaiul ăsta, da, e aproape contemporan. 1971 e mult mai aproape de 2022 decât de 1131, până și inepta algebrică din mine știe asta. Pentru că nu pot să-mi închipui că ar mai fi avut expozanți la dispoziție, dar au preferat să includă o lucrare din 1971 într-o expoziție de artă contemporană. Oh, wait. Ce nu știi tu este că expoziția e cu vânzare. Eh?
Apoi fructierele, sau ce sunt ele, ale Cristinei Russu, care ocupă inutil spațiul alături de vazele ei Ikebana (faine) (alea chiar erau faine. Fructierele arată ca niște benzi puse laolaltă precar, cât să transmită ceva între limax și vulvă, ceea ce are tot sensul lângă ceainicul-dildo.) și platoul, altfel banal, pe care-l salvează glazurarea reușită și lingura aia nepractică, dar interesantă, din bambus. (Platoului mai degrabă unghiurile de fotografiere îi fac o nedreptate. E mișto și forma.) Și „Beyond”-ul Alexandrei Constantinescu, niște căni cilindrice albe pe care scrie „this cup is blue/red/yellow/green” în fața cărora este așezată o piesă de lemn în culoarea anunțată pe cana corespunzătoare. Nu cumva să nu știi culorile, musai trebuie explicată poanta. Păi bine, măi nene, de la „Ceci n’est pas une pipe” a lui Magritte, s-a tot jucat lumea cu conceptul. Klein și Rodchenko au făcut mișto de noi cu pânze în culori pure, Horia Damian, ca să venim mai acasă, ne-a zis că piramida e albastră, da’ era scară, nu piramidă, și era neagră, nu albastră. S-au făcut toate combinațiile posibile. Invenția lucrării, cubulețul roșu! Aici iar ai ratat o hermeneutică profundă, Dragoane. Alea sunt cuburi de joc. Pentru că, vezi tu, artistul se joacă și creează Universul. E că te-ai udat nițel? Nu încă? Stai că ajungem la limbi.
Și, ca să nu mă mai lungesc, cireașa de pe colivă (că m-a enervat cel mai tare), „Poarta” Andreei Chiser. Două căni cu niște toarte extrem de ne-ergonomice (dar, deh, e design, artă, „estetică rafinată, funcționalitate, cultură și eleganță” și omul tre’ să sufere pentru artă), dacă le pui una lângă alta să stea toartă-n toartă, dau o poartă. Care poartă e un spațiu negativ care nu face nimic în afară de a fi decorativ, chestie pe care o pot aprecia la baluștrii de la biserica mănăstirii Curtea de Argeș, aia din secolul XVI a lui Neagoe Basarab sau chiar la desenele lui Escher. Doar că în primul caz era o oarecare noutate adusă de pe la Stambul și-l poți lega de un discurs apofatic asupra divinității, de exemplu, iar în al doilea omul se folosea de acest spațiu negativ pentru a se juca cu ochii și mințile privitorului. În cazul cănilor ăstora nu se întâmplă nimic. E doar un motiv popular, probabil, pe care-l obții dacă așezi cuminte și cum trebuie cănile în vitrină. Aceeași senzație de bucurie ieftină de care te plictisești la cinci secunde după ce ai cumpărat obiectul din gift shop. Io încep să cred așa: ultimul criteriu posibil pentru ce este sau nu este artă contemporană va rămâne „poți să cumperi unul de la Ikea sau de la Pepco?”
Ar mai fi de zis, da’ mă opresc.
Aici s-a oprit Dragonul, pentru că eu mai am de exorcizat ceva. Nu, nu lampa cu buttplugs din colț, deși. Nu. Alte două chestii. Am văzut bad art bună. Acum fix o săptămână și o zi argumentam că „Promenadă în Arcueil” a lui Lyonel Feininger nu arată a, dar este artă bună. Pictura lui Louise Bourgeois nu trebuie să-ți placă, ca să respecți ce face acolo. Dar se pare că nu trebuie s-o respecți ca să-i furi culorile și să le vomiți amorf peste o interpretare atât de literală a cuvântului „bilingual”, încât nu reușește să fie nici măcar ludică. Love is două limbi, niște sâni și ceva bacon, bag de seamă. Da, merci, dar nu aici, Andra Achim. Și nu, merci, nu aici și nu vreodată, Dana Catona cu „Canis 01”. Din nou, arta nu trebuie să fie frumoasă ca să văd că e ceva acolo. Dar, dacă nu e frumoasă, ar face bine să fie bine făcută, nu sub formă de tapet cojit dintr-un orfelinat închis în urma unor investigații. Despre „±Zweihundertsechs” a Lydiei Cieselski nu pot să spun decât că da, o cred pe cuvânt că a fost nevoie să taie plus/minus 206 suluri de carton de la hârtia igienică pentru a ajunge la forma aia. Făcea și maică-mea cu copiii la școala primară, dar măcar ăia le colorau.
Nu sunt babă hateriță din principiu. Bine, sunt, dar chiar și-așa, tot mi-a plăcut, pe lângă ce ți-a plăcut și ție, „Familia de forme”a lui Iudit Crăciun. Forme bine stăpânite, fără pretenții de a inventa o roată care se duce cu oiștea-n gard, iar texturile și suprafețele sunt niște delicii miniaturale cu povești. Și nu, nu e pareidolia. E desen bun, textură care spune ceva și pricepere la glazuri.
Una peste alta, o expoziție făcută pe genunchi, cu senzația aia de „hai să facem și noi ceva”, da’ noi între noi și iubitorii noștri utili. Extrem de inegală și, mai rău, problematică pentru acele câteva lucrări reușite. E drept, nimeni nu-i nici genial, nici fericit, nici îndrăgostit continuu. Mai dăm și rateuri. Doar că această nouă echipă de la Galateea are deja niște expoziții la activ și, dacă mă iau după ultimele două, selecție, allestimento, afiș, ceea ce am văzut la ultima nu pare a fi un accident. Și e bai pentru că, după cum spuneam, prea multe locuri în care să expui ceramică n-au prea rămas. Iar oamenii ăștia care-s acum acolo nu par a pleca curând. Și, dacă nu le zice nimeni că nu fac bine, o să adoarmă în supa asta căldicică pe care și-au făcut-o, se vor bate în continuare pe burtă reciproc și nu vor schimba nimic.
Io aici nu mai pot decât să adaug că, după două luni de draci pătrați, am înțeles în sfârșit de ce nu mai simte nevoia UNARTE să educe curatori și desființează masterul teoretic. Those who can’t teach, do.
Așa că, în loc de concluzie, le-aș recomanda să-și tragă aproape un grafician mai serios pentru afiș, să lucreze cu niște curatori care știu ce fac (fără să le impună pe cine să aducă) și să renunțe la obsesia de a avea lucrări în toate expozițiile pe care le fac. Mai răruț, că-i mai drăguț!
Mai ales când sunt expoziții cu vânzare. Nu de alta, dar ar putea lumea să îi bănuiască de chestii nesfinte, și nu-i păcat de la Sfântu’ Caolin?
Petronia și Dragonu’
Surorile Marx 