Poveste de paşte

Babelor,

Cică sărbători. Du-te, vino, fugi, fă, şi totul absolut fără nici un sens, pentru că chestia asta pascală nu-mi zice nimic, eu nefiind o persoană religioasă, chit că stau de vorbă cu Dumnezeu. Cu toate astea, azi dimineaţă m-am trezit pe la patru, adică nu m-am culcat, m-am suit în maşină şi m-am dus să iau un miel. Undeva la dracu-n praznic am găsit un ţăran cu o şleahtă de animale care schelălăiau din când în când.
– Cu cât îi dai, bade?, l-am întrebat.
Mi-a numit un preţ absurd, m-am târguit cu el câteva minute, până la urmă am ajuns la o sumă nu rezonabilă, dar ceva mai puţin nebună. Deşi tot nebună era.
Am luat mielul, l-am pus în portbagaj, i-am zis că dacă face murdărie s-a zis cu el şi l-am dus acasă. Veta stătea în prag ascuţind un cuţit şi schiţând un zâmbet atroce.
– Ăsta e?, a zis.
– Ăsta.
Am băgat mielul în casă, Veta a ridicat cuţitul, mielul a ridicat privirea, şi eu am zis „stop”. Pentru că nu se putea. Era barbarie curată.
– Ce naiba, nu suntem musulmani!, am spus.
– Ei, şi?, a zis Veta scăpărând scântei din ochi.
– Ei, şi nu putem face una ca asta.
– Dar domnul nostru Isus Cristos…, a început Veta, care e şi mai netrecută prin biserici decât mine.
– Ce-i cu el?, am spus. Tăia miei? Era măcelar? Ce legătură are? Omul sau ce era a murit pe cruce – dacă a existat – şi nu-mi aduc aminte să fi fost ucis de miei. Nici măcar nu cred să fi fost vreunul prin preajmă. Mai bine sacrificăm un soldat roman.
– Căcat, a zis Veta, sacrificăm mielul, asta-i tradiţia!
– Da’ de ce?, m-am enervat. Ce sens are tradiţia asta? De ce un miel şi nu un animal urât şi mai puţin nevinovat decât ăsta? Un şarpe, de exemplu. O albină. O găină. Ceva fără blană. Uite ce cuminte e! Uite ce faţă simpatică are!
– Meh, a zis mielul.
– Uite, poate şi să vorbească!, am zis eu.
– Poate pe naiba, a zis Veta. E un animal. Ce-i cu mila asta tâmpită la tine? Ai mai mâncat miel, nu?
– Da, am zis. Dar nu i-am văzut înainte. Ăsta e un dulce. Nu-l putem mânca.
– Ba sigur că putem, a zis Veta încercând să mă împingă la o parte.
– Ba nu, am spus. Nu-l mâncăm. E mielul meu, eu l-am cumpărat. Vrei să mănânci miel, du-te şi ia-ţi.
Veta s-a trântit supărată pe canapea şi a aruncat cuţitul în perete. Nu l-a nimerit. Cuţitul a străpuns un Tonitza de o valoare nemăsurată.
– Şi acum s-a stricat şi tabloul, a zis Veta cu un kil de reproş în voce.
– Asta e, am zis.
M-am aşezat pe fotoliu şi mi-am aprins o ţigară. Mielul s-a întins cuminte pe covor şi a început să moţăie.
– Şi acum ce facem cu el?, a zis Veta.
– Habar n-am, i-am răspuns. Nu-l putem lăsa în libertate. Să-l ţinem în casă?
– Pute, a zis Veta, şi avea întrucâtva dreptate, deşi mielul puţea mai puţin decât Chanel No.5-ul în care ea părea să se fi îmbăiat cu puţin timp înainte.
Ne-am gândit preţ de vreo oră cum ne-am putea descotorosi de animal, evident fără să ajungem la vreun rezultat.
– Sau poate totuşi să-l mâncăm?, am sugerat eu în cele din urmă, aceasta fiind soluţia cea mai la îndemână. Mielul era acolo, Veta era acolo, cuţitul era acolo.
– Păi da, a zis Veta bucuroasă, ridicându-se şi îndreptându-se către miel.
Ridicase din nou cuţitul când lucrurile s-au schimbat radical.
– Ştiu să fac giumbuşlucuri, a zis mielul.
– Hopa, a spus Veta lăsând cuţitul jos. Ce giumbuşlucuri?
La care mielul s-a dat peste cap şi s-a transformat într-un cozonac.
Şi cum alt giumbuşluc n-a mai făcut, l-am mâncat pe loc. A fost foarte bun: pufos, multe nuci, frumos crescut.

Să ne fie de bine, şi vouă tuturor sărbători fericite.

Rhetta

11 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI