Babelor,
Mergeam eu prin Cărtureşti.
Stai, o să spuneţi, de ce mergeai prin Cărtureşti?
Ce vreţi bă? Mergeam.
Bun, deci asta fiind stabilit, mergeam, cum zic, prin Cărtureşti, şi la un moment dat văd o pisică. Mă aplec, o iau, o bag în portofel, merg mai departe. Găsesc cartea pe care o căutam („Cum să-ţi omori sora cu o pendulă care arată ora două dimineaţa”, de Antoine Jarricquault, Editura Fines, Bruges 1964), o bag şi pe aia în portofel, merg la casă, scot cartea, o plătesc cu pisica, dau să plec. Dar ce văd? Văd o revistă. O iau, o întorc pe toate părţile, citesc că e gratis, o bag în portofel şi plec.
Vă întrebaţi acum de ce încap tot felul de chestii în portofelul meu, nu? Păi, pentru că este foarte mare.
În fine, ajung acasă, scot revista, citesc titlul: Film Menu. Mă uit după ea pe net, observ că are şi blog. Dar despre asta mai târziu.
Revista ca obiect fizic arată aşa:
şi undeva sus scrie că ar fi o „Revistă de cultură cinematografică, editată de studenţii la film din U.N.A.T.C.”. Mai scrie şi că numărul ăsta este dedicat filmului documentar.
Ok, îmi zic. Mă duc la veceu, unde citesc de obicei, o deschid, dau peste un articol în care mi se spune că Felicia înainte de toate este un film bun, ceea ce este o tâmpenie, citesc un review la Fish Tank, care chiar este un film bun, şi aşa mai departe. Revista conţine reviewuri ale unor filme pe care nu le-a văzut mai nimeni, mai niciodată, portretele unor cineaşti (probabil) despre a căror existenţă n-aveam nici o idee, un articol măricel al lui Andrei Gorzo despre realismul noului val al filmului românesc şi nişte transmisii în direct de la câteva festivaluri de film din ţară sau de aiurea.
Partea bună este că revista arată ok, că se distribuie gratuit în nişte locuri (Cărtureşti, Cinematecă) şi că unele chestii sunt interesante. Partea proastă este că nu îmi e deloc clar cui se adresează. Mie nu, şi probabil că nici unei mari majorităţi a babelor care citesc acest blog. Adică da, îmi plac filmele, îmi place Filmul; dar de exemplu citesc un articol despre Dziga Vertov. Sau despre Raymond Depardon. Sau despre Len Lye. Sau despre Werner Schroeter.
Şi mă întreb: cine pula mea sunt ăştia? De ce citesc eu despre ei, când chiar şi dacă aş vrea, tot n-aş avea acces la filmele lor? Şi de ce nu scrie nimic în revista asta despre Daniel Craig? Ei n-au văzut ce bine arată? De ce nu au nici o poză cu el? Ce fel de revistă de cultură cinematografică e asta dacă n-are nici o poză cu Daniel Craig?
Bun, mă calmez puţin şi continui: revista e citibilă şi pe alocuri interesantă, doar că vorbeşte despre oameni necunoscuţi şi filme în care doi sau mai mulţi oameni tac privind o masă. Altfel zis, este elitistă, ceea ce poate că nu ar fi rău dacă nu ar sări calul cu vreo opt metri.
PS: Pe blogul lor am reuşit să găsesc un articol despre un om de care am auzit la viaţa mea: Paul Morrissey. Citind articolul, am realizat însă că totuşi n-am auzit de el, pentru că pe solistul de la The Smiths nu îl cheamă Paul pe numele mic.
Oricum, i-am băgat în blogroll, că poate o să bage într-un viitor oarecare nişte poze cu Daniel Craig, şi atunci m-am scos.
Vă pup,
Rhetta
PPS: Ziceam? Nu, nu ziceam, dar acum mi-a venit în creier o idee: Film Menu ăsta are în fiecare număr un dosar, adică se scrie foarte mult pe o singură temă (în numărul viitor: femei regizor. Adică: Femei regizor?!?). M-am gândit niţel şi am realizat că aş putea propune nişte teme cel puţin la fel de interesante: „Seninătatea tăcerii în filmul tadjic”, „Nemişcarea şi inerţia ca expresie cinematografică” şi, last but not least, „Poze cu Daniel Craig”.
Bănuiesc că realizatorii revistei vor năvăli pe blogul nostru să vadă ce scriem despre ei. De altfel, ei tocmai în acest moment citesc rândurile de mai sus, şi probabil vor citi, fiind curioşi, şi rândurile de mai jos. Aşadar le propun să mă coopteze şi pe mine în echipa lor. Am dovedit în felul meu că ştiu să scriu despre filme, m-am certat lung şi inteligent cu Alex Leo Şerban, şi la urma urmei blogul nostru are 22.779 comentarii. Al lor are, uh, 15. Ca s-o zic pe înţelesul lor: c’est une niche un peu plus mică (nu mai ştiu cum e în franceză), n’est-ce pas?
18 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
La filme sunteti buni, fara falsa modestie…e adevarul gol-golutz! 🙂
Eu, de exemplu, nu ma pricep la filme si recunosc acest lucru…
Presupun ca aluziile inflationiste ale Rhettei de la inceput voiau sa ne obisnuiasca cu ideea de quantitative easing faza a doua, de remarcat abilitatea cu care a evitat asocierea personajului domniei sale cu celebrul Ben, dar tot nu inteleg asocierea cu Mugur, la anii ei. E clar o conspiratie subliminala pesedista impotriva guvernatorului. Oricum, metafora tapului verde inlocuit cu pisicuta romaneasca zisa admirativ si leu este introducerea brutala in acest univers deloc greenish al invectivelor. Auzi, sa le provoci pe alea de la UNATC, you are so bullish my lady. Asta numesc eu sa injectezi lichiditate in sistem.
fillm in piele goala?!?
@baba Rhetta: un pic offtopic, nu prea inteleg ce ai tu cu „Felicia înainte de toate” (am vrut sa-ti zic si la postul dedicat, dar acolo era o lunga discutie offtopic in care comentariul meu poate s-ar fi pierdut). Doar nu e un film compus din cadre statice, taceri, asteptari si metafore absconse, ca alea de care iti place sa faci haz si pe care nici eu nu le prea gust. E cat se poate de realist in minimalismul sau. E drept ca nu se intampla mare lucru in el, dar iese un portret reusit, viu si cat se poate de verosimil al unei familii si al unor relatii de familie (plus, in plan secundar, neputinta omului fata cu birocratia, la aeroport). Nici Boogie nu ti-a placut ?
Bughi, n-am văzut încă Boogie, cineva îmi tot promite că mi-l dă şi nu mi-l dă. Felicia m-a plictisit însă fără măsură, poate din cauza lipsei de miză, poate din cauza lipsei de întâmplare din film, poate din cauză că nimic nu era imprevizibil, inclusiv criza de nervi a Feliciei şi nemoartea tatălui. După cum am spus şi în postarea cu pricina, filmul era bine scris, bine jucat, n-avea de fapt nici o greşeală, dar nu avea nici nimic care să mă atragă. La urma urmei, ce-l deosebea de un soap?
În fine, ce să zic, poate că doar m-am plictisit de minimalism, de realism, de mediocritate. Şi în mod sigur m-am plictisit de Răzvan Rădulescu.
Bughi Mambo Rag, eu ca de obicei sar de după colţul conversaţiilor cu observaţii colaterale şi zic de asta asta că da, în postarea de care zici era într-adevăr un balet pe câmpii cunoscut şi ca „off topic”. Dar comentariile cele mai recente apar la rubrica intitlulată chiar „Comentarii recente”, ori la liniştea generatoare de ecou care-a fost zilele astea pe aici nu prea avea sorţi de rătăcire.
Dar mai zic şi că nu mi se pare în nici un fel obligatorie vreo relaţie între comentarii şi postări, că la urma-urmei de aia are fiecare ochi şi memorie: ca să vadă unde trimite un interlocutor.
Deci pace şi linişte sau aşa ceva.
Doamna Rhetta,
Sunt coordonatorul acestei reviste si imi place mult ideea dvs. de a realiza un dosar despre „Poze cu Daniel Craig”. Chiar ma gandeam impreuna cu ceilalti colegi de redactie la un asemenea dosar. Insa nu inainte de a dedica un dosar „Sireturilor rosii din filmele alb-negru ale lui Erich von Stroheim” si „Minimalismului ezoteric al filmelor lui Bruce Lee”. Dar, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu e o idee rea nici cea propusa de dvs., cu “Seninătatea tăcerii în filmul tadjic”. E foarte tare, de fapt.
Pe scurt, da, suna interesant si o colaborare a dvs. cu revista, dar – si sa nu va suparati – dupa fotografie pareti ceva mai in varsta. Ideea revistei e sa incurajeze o noua generatie de cinefili sa scrie si sa realizeze filme. Insa, avand in vedere ca pareti foarte tanara in spirit, daca stau sa recitesc acest post al dvs., cred ca am putea discuta despre o colaborare.
Am o curiozitate: sunteti cumva ruda cu Groucho Marx? Daca da, as vrea sa va iau un interviu despre „Poeticile cinematografice ale cinematografiei umoristice americane antebelice”.
Din cauza ca stau sa scriu aceste randuri tocmai sunt pe cale sa ratez o intalnire cu selectionerul de la Cannes. Acolo se discuta despre „Nemurirea sufletului in filmele tailandeze premergatoare mileniului al 4-lea”. Pare extrem de interesant.
Observ ca fotografia din header va aduce deja multe prejudicii „morale”. Eu cred ca ar trebui sa faceti ceva in acest sens, nu uitati ca traiti in Romania unde exista acest obicei tembel de altfel, de a considera ca oamenii albi in cap sunt terminati…
Ma bucur insa, atunci cand constat ca vi se recunoaste totusi spiritul ramas tanar…
Deci, pe mine nu reusiti sa ma pacaliti, asa incat puneti in header o poza din tinerete, atunci cu siguranta veti reusi sa va integrati in „noul val” mai usor…
Cu stima si consideratiune!
Domnule Profane,
Profund înmărmurită de răspunsul Dumneavoastră (mai că v-aş propune să vă alăturaţi blogului nostru, dar probabil că aveţi alte probleme, cum ar fi promovarea Film Menu-ului), protestez totuşi violent la sugestia că aş putea fi rudă cu Groucho Marx, care îmi este văr de un grad atât de îndepărtat încât de fapt nici nu îmi este văr. Ce-i drept, mi-a fost profesor o vreme, eram la facultatea Pro, secţia de proctologie, dar să nu vorbim despre trecut.
Deşi aparenţele – părul alb, ridurile adânci, vocea hodorogită – nu îmi sunt favorabile, sunt totuşi, după cum aţi remarcat, destul de proaspătă la minte. În plus, am o cultură cinematografică remarcabilă, văzând până acum o grămadă de filme, până şi prostiile care rulează pe amărâtele noastre programe de televiziune. Aşadar, aş putea fi ca o injecţie cu proteine sau ca o proteză dentară mult aşteptată pentru revista Dumneavoastră, al cărui număr următor îl aştept cu sufletul la gură, ca o prozelită fidelă ce sunt. Sunt convinsă că voi detecta un progres uluitor faţă de numărul trecut, foarte bun şi el, de altfel.
Din păcate o operaţie de prostată mă obligă să mă opresc aici; pacientul se prosternează deja în faţa mea, bisturiul şi foarfecele sunt ascuţite, narcoza pregătită, şi mi-aş face un întreg proces de conştiinţă – pe care evident că l-aş câştiga – dacă l-aş lăsa pe bietul om (programator la Procter & Gamble, din câte ştiu) să mă mai aştepte mult.
În speranţa că vom realiza împreună multe şi frumoase proiecte – un profil al lui Daniel Craig ar fi un început promiţător, nu credeţi? – rămân a Dumneavoastră Rhetta Marx.
Rhetta, Rhetta, pastraza-ti firea.
Wannadark, haide acum. Ştim să fim şi oameni drăguţi când nu ne calcă nimeni pe bătături, când dăm de ceva fain, când planetele se aliniază perfect nu numai între ele ci şi cu polonicele din sertarele noastre (e puţin mai greu cu Saturn, că ăla trebuie să se alinieze cu frisbee-urile), când somnul a fost bun (şi cel din farfurie şi cel de pe pernă), când trotuarele pe care mergem nu au nici o groapă şi portocalele din copacii pe care-i cresc vecinii pe casa scării sunt zemoase şi dulci. Toate în aceeaşi oră.
După cum se vede, nu cerem mult. Ştim şi ne mirăm că universul nu se înghesuie să ne furnizeze aceste umile condiţii mai des.
mda; cind strimbam din nas toti parem destepti, probl apare atunci cind ni se cere sa furnizam exemple de filme bune…
gen: ‘marti dupa craciun’ (‘felicia’ etc), ce porcarii! – da care film ro ti-a placut? – pai, nunta in basarabia!’ (sau ‘nunta muta’/’concertul’ etc)
yeah right :)))
ALŞ, eu par deşteaptă şi când mănânc clătite şi mi se scurge bunătate de dulceaţă pe bărbie. Şi mai deşteaptă par când joc fotbal, dar despre asta am mai vorbit. Marţi nu e o porcărie, e doar plictisitor. Felicia este un film bun, dar şi mai plictisitor. Plm, la 94 către 95 de ani nu mai ai timp să vezi cum nişte oameni trăiesc. Tu eşti tânăr şi încă nu ştii. Despre Nunta mută am scris chiar prima postare de pe blogul ăsta, şi crede-mă că nu era de bine. De fapt, ăla este un non-film par excellence, şi m-am simţit profund jignită de existenţa lui. Iar Nunta în Basarabia, ce să zic… am văzut Italiencele, şi ştiu proverbul ăla cu lupul care îşi schimbă părul. Oricum, remarc că eşti într-un fel la fel de babă ca şi mine: ţi-am zis de zeci de ori că A fost sau n-a fost e un film bun, şi tot uiţi, tot uiţi. Şi despre Poliţist, adjectiv am avut vorbe de laudă, iar California Dreamin’ era mişto foc.
În rest, plictiseală, căscaturi, scărpinat în cur.
Da’ mai bine zi cum ţi se pare Film Menu, că despre asta era vorba aici.
Eu de la Nunta muta (non-film par excellence, dupa cum bine ziceati) nu am plecat plictisit. Ba chiar ma gandeam la niste lucruri – fac asta rar, ca si asa am prea putin timp liber si nu vreau sa il stric degeaba.
La cateva dintre filmele (in toata puterea cuvantului) mentionate mai sus as cam fi cerut banii pe bilet inapoi, sa joc un biliard onest.
babă rhetto, îți zic ‘decît’ dacă îmi zici dacă i-ai spus și mai venerabilului tău tată ce i-am transmis 😛
als: Nu am apucat, bătrânul se ascunde de mine pretinzând că ar avea treabă, că tocmai construieşte un pod peste lacul Herăstrău şi alte poveşti de-astea. Dar când îl încolţesc, o să îi comunic, fii fără grijă.
bto: ce-i drept, nici eu nu m-am plictisit, pentru că prea mă minunam de cât de cretin e filmul, care mă surprindea în fiecare minut cu o nouă faţetă a imbecilităţii. La Felicia şi eu aş fi cerut banii înapoi, da’ era premiera, intrasem cu invitaţie, n-am ştiut cât să cer, aşa că am lăsat-o baltă.
Şi mă întorc la als: Vreo părere despre Pentru alte mame, dacă l-ai văzut?
eu nu mai vad filme, k atare nici nu mai citesc reviste dspr…
decit alea in care (mai) scriu – gen ‘film comment’ (nu ma-ndoiesc k, la etatea ta, ai auzit de ea ;P)
Doamna Rhetta,
In primul rand as vrea sa va rog sa imi spuneti pe numele mic (Ormus), deoarece numele de familie (Profane) imi aduce aminte de lucruri dureroase din trecutul familiei mele. Apartine unei strabunici din partea mamei mele, care a fost arsa pe rug in secolul al XV-lea in Belgia. E o femeie venerata in familia mea, insa toate povestile despre ea pe care le-am auzit inca din copilarie ma fac sa sufar de fiecare data cand numele ii e mentionat undeva. Ormus e mult mai placut, chiar si ca rezonanta, deoarece vine de la un strabun din partea tatalui. Acest barbat a trait o suta patruzeci si unu de ani in India, a scris si a cantat in piete publice si se spune ca nu ar fi murit de fapt niciodata (corpul nu i-a fost gasit de altfel), ci ca s-ar fi retras undeva in padurile amazoniene alaturi de Romy Schneider si de Francois Truffaut si de Gustave Flaubert si de Marguerite Yourcenar si de Platon si alaturi de multi altii (inclusiv Scarlett O’Hara), unde se distreaza de minune compunand un album unplugged continand duete cu toti acestia, care urmeaza sa fie lansat in SUA in vara anului viitor (in Romania e probabil sa nu fie distribuit, dar exista amazon.com acum si torrentele, asa ca va fi usor de accesat).
In al doilea rand, sa stiti ca in timpul proiectiilor a trei filme de la Cannes („My Joy” – un film ucrainean, „Frankenstein Project” – un film maghiar si „Des hommes et des dieux” – un film francez) m-am tot gandit la Sandra Bullock. Imi era atat de dor de cinemaul american vazand acele filme pretentioase si penibile, incat imi venea sa plang gandindu-ma ca la un moment dat Sandra Bullock se va retrage in padurile amazoniene impreuna cu strabunicul meu si se va lasa de actorie pentru a canta in duet cu toti ceilalti.
Iar in al treilea rand, un „Portret Daniel Craig” mi se pare un pic prea banal pentru revista noastra. Un articol cu titlul „Poze cu Daniel Craig” cred ca ar fi mai satisfacator si mai incitant. Nu credeti? Ca sa fiu sincer, eu nu ma prea omor dupa acest actor (ii prefer pe Mark Ruffalo si pe Ryan Gosling si pe Joaquin Phoenix din generatia lui, desi per total preferatii sunt Harvey Keitel si Ben Gazzara). Insa pot intelege de ce o doamna ca dvs. ar putea sa fie atrasa de tipul de interpretare al acestuia, atat de corneille-an si shakespearian si becketian si camilpetrescian si eminescian pe alocuri.
In al patrulea rand, sa stiti ca am lansat ieri seara revista si a decurs totul ok. Mi-am dat seama imediat dupa ce am prezentat-o ca dintr-unul din articolele din dosar lipsesc doua cuvinte de la final (un rand de revista adica), constatare ce m-a intristat. Insa, avand in vedere ca am observat si alte greseli mai mici ulterior la nivel de ortografie sau punctuatie, m-am mai linistit. O eroare s-ar fi simtit mult mai stinghera de una singura, dar in compania altora mai mici se va simti chiar superioara, va avea mai multa autoritate asupra celorlalte. Asa ca sunt chiar mandru pentru ea. Insa in numarul urmator vom inaugura rubrica „Erata”, ceea ce ma entuziasmeaza tare de tot.
In ultimul rand acum (cred ca al 5-lea, dar nu am timp sa recitesc – sunt tot timpul pe fuga, dupa cum vedeti), „Felicia inainte de toate” e filmul realizat ulterior nasterii mele in Romania pe care il prefer. Singurele doua filme romanesti la care tin mai mult sunt „Secvente” si „Croaziera”, ambele aparute putin inainte de a veni eu pe lume din Cambodgia, unde traiam impreuna cu Fram ursul polar, cu Tarzan, cu Maria Mirabela si cu J.K.Rowling si scriam seria „Harry Potter”. Dupa cum stiti probabil, doamna Rowling ne-a escrocat, publicand toate volumele intr-o varianta vulgarizata si a castigat singura toti banii si toate onorurile pe seama unei munci colective. Insa tin sa va informez ca momentan am in sertar o alta serie de carti care va bate seria „Harry Potter”. Se numeste „Ciresarii” si cred ca se va bucura de succes peste tot in lume (am si tradus-o de altfel in 69 de limbi, inclusiv armeana, iraniana si latina). Tocmai am dat-o unui editor din Azerbaidjan spre lectura si mi-a spus ca, desi a ajuns abia la pagina 10987 din 123400 de pagini, va depasi cu siguranta pana si „Biblia” in popularitate. Sunt foarte fericit, asadar.
Gata, fug, dar poate ne intalnim la o cafea intr-una din zilele viitoare pentru a discuta despre colaborare, despre „Felicia inainte de toate”, despre „Ciresarii” si despre Romy Schneider, cu care vorbesc in fiecare seara cate zece minute la telefon si e absolut geniala.
Numai bine si sanatate va doresc, stimata doamna