Ca de obicei, dar mai leneş

Oamenilor,

Să vedeţi ce de chestii s-au întâmplat în ultima vreme:

Mai întâi, un idiot şi-a dat un cap în gură (dar în repetate rânduri, deci mai multe capete – ceea ce aş fi putut să spun de la început, însă se înţelegea greşit: omul e un tip, deci era ambiguu la care cap mă refer. Ceea ce ar fi fost corect dacă omul ar fi avut mai mult de un cap care să-i determine acţiunile, dar din păcate tocmai pe ăla care să nu lase să-i plouă-n gât nu-l are). Parteneri indignaţi la început, miraţi pe la mijloc şi relativ amuzaţi prin final, prietenii noştri vechi: Dragoana şi Dragonul (care a ajuns să scrie chiar mai des decât noi, adică am ajuns noi să scriem mai rar decât el, oricum aş da-o cade prost). Dacă vreţi să vedeţi singuri cum se face aşa ceva, puteţi să vă documentaţi aici: Eu, ca de obicei, sunt de părere că nesimţirea şi prostia, prezente în doze egal de mari într-o singură fiinţă, se transformă în ceva atât de dezgustător şi de periculos pentru simulacrul de pace pe care ne place să-l numim „civilizaţie”, încât temperatura critică trebuie redusă cu suficient de multe duşuri cu apă rece pentru ca amestecul nociv să nu explodeze, împrăştiindu-se în tot Universul. Or, nu vrem asta. Deci muie domnului şef de la Webfactor, Horia Vasiliu, căruia nu-i putem ura (în afară de ce i-am urat deja, din plin) decât să aibă de-a face cu cretini de talia sa, în fiecare zi, cam doi pe oră. Până auzim de el la ştirile de la ora 17.

Apoi, zic că, după cum vedeţi, ninge. Sau a nins, în fine. Asta înseamnă că am reuşit să repar reţeaua electrică a blocului – de fapt, nu asta, ci faptul că pot să vă anunţ de reuşită. Ninsoarea nu e o consecinţă a stării sistemului electric al blocului, ci invers: din cauza maşinii mele de nins, am scurtcircuitat şandramaua. După cum probabil vă imaginaţi, sunt un om foarte vesel şi degerat zilele astea, pentru că în ciuda încercărilor tuturor oamenilor care ţin la mine (da da, toţi 5,75) de a mă băga înapoi în casă la căldură, de trei zile stau numai pe terasă, într-un nămete de un metru. Pentru c-am citit „Scufiţa albă” când eram mică (aiurea, de fapt fiindcă despre mine s-a scris povestea aia), port în permanenţă pe cap o căciulă roşie cu beculeţe, nu de alta dar am totuşi o limită de toleranţă termică şi în josul termometrului.

Că tot am ajuns la soluţiile mele pentru a-mi face viaţa plăcută pe planeta asta numită „Bucureşti”, anunţ cu veselie că e posibil ca, la vară, să mă plâng mult mai puţin decât sunteţi obişnuiţi de căldurile ucigaşe şi deloc propice existenţei. Nu că aş fi căpătat subit şi inexplicabil vreun soi de stoicism, ci pentru că am găsit zilele trecute ceva foarte interesant în debara. Se numeşte aerogel şi e cel mai tare izolator termic inventat vreodată (ăla pe care l-am descoperit eu din greşeală, din esenţă de pene de porumbel flambat, nu contează, pentru că n-am reuşit să-l repet oricât m-am chinuit). Faptul că e relativ translucid mă va ajuta să mă orientez în spaţiu, din bula de aerogel pe care tocmai mi-am comandat-o şi în care plănuiesc să mă mut aşa, cam prin mai. Uitându-mă la el cum ţopăie, cred că o să am şi o metodă foarte practică şi plăcută de deplasare la vară.

Altfel, ce să mai zic? Business as usual, fireşte. Am făcut curat în comentarii (scuze pentru alea care-au intrat în spam, Askimet nu cunoştea autorii şi e circumspect cu străinii, aşa cum l-am învăţat), am destabilizat probabil puţintel WordPress-ul încercând să schimb ora, n-am dat mâncare pisicilor, am vopsit un perete cu apă de calorifer. Dacă vă lipsesc vecini să ştiţi că nu e vina voastră.  A, şi duceţi-vă la expoziţia de tapiserii franceze de la Muzeul de Artă. Aveţi ocazia să auziţi pe unii zicându-le „tapiţerii”, e mişto.

6 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI