adica titlul uneia din ultimele carti ale lui Gabriel Liiceanu, Humanitas 2006. Daca nu chiar ultima carte, nu stiu exact. Despre aceasta carte vreau sa vorbesc aici si, insist, Rhetta, nu ma fute la cap cu alte tampenii. Intr-adevar, Dark Knight e un film complicat si stupid (ca opus al lui simplu si frumos). Da, Juno e un ceva usurel, bine facut, dar nu memorabil. Tropic Thunder, am ras de m-am scapat un pic pe mine, drept care acum recunosc ca mi-e rusine, mai ales ca asta era ultima mea rochie iar masina de spalat nu merge. Nu mai intreb de ce nu merge.
Asadar, in cartea dansului, Despre Minciuna, Gabriel Liiceanu aduce in discutie doua texte antice (tragedia Filoctet, a lui Sofocle + Hippias Minor, unul din dialogurile lui Platon) si unul ceva mai apropiat de noi, daca se poate spune asa, si anume Principele lui Machiavelli. Pornind de la primele doua texte, autorul identifica sursele in care minciuna da semne ca se va constitui ca „program de morala politica eficace”, justificand, in felul asta, „folosirea raului in vederea atingerii binelui comun”. Suna complicat, dar va asigur ca, citind cartea, nu e. Nici eu nu cred ca am innebunit subit postand asa ceva, pentru ca ceea ce vreau sa fac este sa atrag atentia asupra scopului pentru care a fost scrisa cartea. Avem doua texte, asadar. In primul, Odiseu incearca sa-l convinga pe Neoptolem, baiatul lui Ahile, sa-l aduca pe Filoctet in asaltul final asupra troienilor. Singurul mod prin care poate face asta, insa, e prin minciuna, prin inselaciune, din moment ce Filoctet nu va vrea niciodata sa dea ochii cu Odiseu. Normal, avand in vedere ca cel din urma l-a surghiunit pe insula Lemnos chiar de la inceputul razboiului. Ce nemernic, ati spune, nu? Ce cacanar.
Al doilea text aduce, in urma unui dialog intre Socrate si sofistul Hippias, ideea ca „daca bun inseamna capabil, atunci cel mai bun va fi omul care face rau si greseste in mod voit si nu cel care o face fara voia sa”. Sau, in cuvintele conclusive ale lui Socrate, asa cum apare personajul in textul lui Platon: „Atunci, Hippias, cel care greseste si face lucruri rusinoase si nedrepte in mod voit, daca exista un astfel de om, nu poate fi decat omul cel bun”. Intregul interogatoriu incrucisat in urma caruia se ajunge la concluzia asta e de altfel in sine interesant, dar nu e aici locul si nici timpul sa insist asupra lui.
Pe acest paradox e construit de altfel, involuntar sau nu, personajul Batman. Si tocmai pentru ca sterge granita raului adus in slujba binelui comun, de care vorbeste Machiavelli, facandu-ne sa nu mai intelegem cine ajuta pe cine, greseste Dark Knight. Dar nu asta conteaza acum, ci faptul ca mergand mai departe pana la Principele lui Machiavelli si explicand excelent de ce gandirea lui reitereaza, dar si dezvolta problemele ridicate de greci, Liiceanu pune un diagnostic fara drept de apel al societatii romanesti actuale. Ca sa intelegeti cum face asta, insa, insist asupra faptului ca daca la Platon, personajul Socrate pune sub semnul ipoteticului existenta unui om bun care face raul in slujba binelui („daca exista un astfel de om”), Machiavelli face pasul inainte. Altfel spus, nu are nici un dubiu ca omul asta traieste, exista printre noi.
Ce legatura are asta cu Romania? Pai e foarte simplu. Liiceanu explica iarasi foarte bine de ce regimul comunist din Romania a fost „raul pur pus in slujba raului pur”. De ce ? Iar e simplu, pentru ca ceea ce numeste autorul „morala de a doua instanta”, adica raul pus in slujba binelui, devine in comunism „cea mai mare imoralitate din istoria omenirii”, adica rau care lucreaza pentru un rau si mai mare, perpetuu, gigantic, interminabil, acceptat atat de cei care stiu ca totul e o minciuna, cat si de cei care cred orbeste in minciuna respectiva.
Care e diagnosticul societatii romanesti? O spune, fara sa vrea, Machiavelli: pentru ca o scoietate sa se elibereze de rau si sa experimenteze catharsis, purgativul psihic, e nevoie de acel uomo virtuoso, de acel nou principe care, asemenea lui Odiseu sau Batman, sa stie sa puna raul in slujba binelui comun. Asa cum o explica insa Liiceanu si o stim de fapt cu totii, nu numai ca la romani lucrul asta nu s-a intamplat, dar puii iesiti din burta monstrului ucis la zid au asigurat si asigura continuitatea raului. De ce? Pentru ca nu a existat si nu exista, o repet, un nou principe care sa-i aduca in fata justitiei. De ce? Pentru ca justitia nu functioneaza decat prin respiratie artificiala. Sau, asa cum spune foarte bine Liiceanu, pentru ca „Romania este o tara incaputa pe mainile Spanului si in care harap Alb ramane anonim”.
Recomand cu caldura cartea asta tuturor acelora care au pareri despre Romania.
Eu una, domnule Liiceanu, ma declar satisfatti de lectura cartii dumneavoastra.
Iar acum ma duc sa ma cac.
Prin asta nu inteleg o lipsa de respect fata de munca dumneavoastra, ci pur si simplu faptul ca pur si simplu imi vine sa ma cac. Mai mult decat atat, descopar o anume placere filosofica – careia recunosc ca as vrea sa-i dau o tenta militanta, ba chiar de prozelitism – in acest act fiziologic simplu si natural.
16 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
sper ca ai avut o sedere placuta pe veceu.
si ma bucur ca domnul liiceanu si-a propus si chiar a scris cartea asta. erau lucruri pe care intr-adevar le stiam, le banuiam, le zaream cu coada ochiului si e bine cand cineva le spune cu voce tare.
poate ca nici nu era necesar ca domnul liiceanu sa mearga atat de departe si sa se scufunde in texte antice, poate putea sa se opreasca la o zicala poporala romaneasca: „facerea de bine, futere de mama”. si putea sa continue filosofia de acolo.
in ceea ce priveste inexistenta lui harap-alb de romania sau ramanerea lui in anonimat, trebuie sa recurg din nou la o zicala romaneasca. ba nu, la doua.
acest harap-alb (presupunand ca el chiar exista, nu sunt prea convinsa de asta) nu scoate capul din barlog , pentru ca „capul plecat sabia nu-l taie” si pentru ca oricum noi „bucurosi le-om duce toate…”
asa ca vedeti, draga veta si draga dle liiceanu, raul cel mai mare (sau cel mai bun, depinde din ce capat a sabiei privesti) de care sufera poporul roman este ca i s-a ingradit dreptul la educatie si cultura, de aceea imi permit sa va spun ca oricum, poporul roman o sa va intrebe cine dracu e harap alb asta si daca sunteti siguri ca anonim se scrie legat sau cu liniuta.
N-ar fi trebuit sa ma provoci. Stii cum ma agit cand este vorba despre minciuni si comunisti si Platon si Harap Alb.
Hai să vă spun o poveste.
Argentina, anii 70. Dictatură militară, chestii. Câteva mii sau chiar zeci de mii de persoane sunt arestate şi, ulterior, „dispărute”. În general tineri care se opun (ideologic) regimului militar. Începând din 1977, câteva mame ale dispăruţilor se adună în Plaza de Mayo şi cer să li se spună unde le sunt copiii şi, dacă aceştia mai sunt în viaţă, să fie eliberaţi. Femeile sunt arestate şi bătute, dar îşi continuă acţiunea. În fiecare joi se adună în Plaza de Mayo şi fac ocolul pieţei în tăcere. În fiecare joi, de treizeci de ani încoace.
Drept urmare, mulţi dintre torţionarii regimului militar au fost arestaţi şi judecaţi. Poate că nu toţi, şi poate că în ultima vreme organizaţia mamelor respective s-a modificat, susţinând acum alte cauze, în mare parte stângiste şi, din punctul meu de vedere, greşite (regimul Baathist din Irak, guerillerii FARC, terorişti palestinieni, etc.).
Dar nu asta este important, ci faptul că aceste femei au avut curajul să protesteze, şi după căderea dictaturii să ceară dreptate, să insiste să li se facă dreptate.
Ne întoarcem în România, deşi nu am plecat de aici.
Liiceanu are parţial dreptate, desigur. Dar numai parţial. Zic asta pentru că el cere, dacă înţeleg bine, un uomo virtuoso, un nou principe. Adica un Batman, un Isus, un Salvator, un Mesia care să repare răul făcut, să readucă societatea românească în normal, să o elibereze de spân.
Însă, după cum reiese din exemplul cu care am început, societatea se poate elibera şi singură. Numai să vrea. Dar ea vrea? Şi cine este acestă „societate”?
Prima întrebare este: vrea societatea să se elibereze?
Nu, nu vrea.
Vrea să uite. Vrea să şteargă 40 de ani de istorie.
Hai să vă povestesc mai departe.
În România, mai exact în Bucureşti, există câteva, poate o duzină, poate mai multe, organizaţii care cer restaurarea caselor vechi, a centrului istoric al oraşului, al unor clădiri din perioada interbelică lăsate să se dărâme. Cer ca primăria să nu permită să se facă zgârie-nori lângă catedrale, să păstreze intacte nu-ştiu-ce coşmelii, şi alte chestii de-astea. Aţi primit şi voi, probabil, linkuri către diverse e-petiţii pentru restaurarea, menţinerea, înnoirea centrului vechi. Le-aţi şi semnat, sunt sigură.
Ceea ce nu este un lucru rău. Deloc.
Dar aici aş dori să pun următoarea întrebare: câte petiţii pentru repararea răului istoric care a fost comunismul aţi primit? Câte organizaţii cunoaşteţi care cer urmărirea penală a securiştilor de atunci, şi nu mă refer la turnători, ci la securişti, la cei care au format aparatul numit Securitate, cei care au primit leafă de securist, cei care au azvârlit oameni a căror singură vină a fost faptul că aveau o conştiinţă în puşcării sau i-au trimis la canal?
Există o asemenea organizaţie? Una care să îşi propună să-i bage la zdup pe alde Iliescu şi alţi comunişti ca el, atât cei care au dat ordine cât şi cei care au urmat aceste ordine?
Nu, nu există. Sau poate există şi eu nu ştiu, caz în care cer să mi se spună cum pot să devin membră a organizaţiei respective.
Dacă nu există, însă, de ce nu există? Ştiu răspunsul: pentru că o asemenea organizaţie nu ar face decât să se lupte cu morile de vânt. N-ar avea nici o şansă, nu? Ar fi condamnată să fie ridicolă şi nebăgată în seamă pentru eternitate.
Dar poate că asta s-ar fi putut spune şi despre mamele de la Plaza de Mayo, nu?
Deci iată ce propun, dar propun cu jumătate de gură, pentru că ştiu bine că nu se va realiza niciodată, şi în orice caz nu de mine, pentru că sunt prea bătrână şi prea departe de lume ca să mă implic în mod serios în aşa ceva:
Propun ca cineva, oricine, domnul Liiceanu, Veta, Rhetta, Ana Poker, cele cinci pisici ale surorilor Marx, să întemeieze această organizaţie. Organizaţia pentru Urmărirea Penală a Crimelor Sistemului Comunist (şi pentru Trimiterea în Judecată a celor care le-au comis). Da, ştiu, titlul sună cam pompos, şi nici acronimul nu este prea tare (OUPCSC).
Asta cere multă muncă, muncă făcută probabil degeaba, pentru că sistemul judiciar este corupt şi incompetent. Cere adunarea de mărturii, dovezi, amintiri, documente care zac prin te miri ce cotloane, hârtii ponosite, etc.
Dar ăsta este singurul mod posibil de a repara şi învinge răul. Şi este ceva ce a funcţionat în Argentina şi funcţionează la ora asta, cu rezultate mai mult sau mai puţin palpabile, în Cehia.
În fine, am scris cam mult şi tare mă tem că mi-am bătut gura degeaba. Nu cu voi, ci cu restul, cu cei care au, poate, timpul şi resursele necesare pentru a face ce am propus, dar preferă să repare o casă sau să demonstreze contra unui zgârie-nor.
Asta e, babelor. Ce să mai zic. România nu va deveni o ţară funcţională din punct de vedere moral atunci când Bucureştiul va arăta din nou ca în anii 30. Ştiu că mulţi îşi doresc asta, îşi doresc să şteargă cei 40 de ani ruşinoşi, să dea timpul înapoi, să pretindă că nu a existat niciodată comunismul sau, dacă da, că cel mai oribil lucru pe care l-a făcut au fost nişte blocuri de beton şi dărâmarea unor biserici.
Termin abrupt, babele mele, pentru că, ca şi Veta aseară, simt o mare nevoie de a mă căca.
Vă pup,
Rhetta
rhetta, mi-au dat lacrimile.
sincer.
mi-as dori ca intr-o zi 19 milioane de romani sau cati am mai ramas sa ne trezim dimineata sa ne spalam pe dinti si sa iesim in strada. nu sa mergem la munca, nici la supermarchet, nici la ginecolog, nici la facultate, nici la gradi. sa iesim si sa stam o zi in strada, fiecare in ce strada vrea, fara sa zicem nimic.
pentru ca, pana la urma, ce dracu mai e de zis?!
nu zic sa iesim si sa dam foc la guvern, nici sa aruncam cu cocktailuri molotov in iliescu si in fratele lui basescu, nici sa urlam, nici sa fim „anarhisti”… pentru ca asta ar fi urat, nu? ar fi sub deminitatea noastra. noi nu facem ca altii de prin alte tari care se solidarizeaza instantaneu la nedreptati si ies in strada cu coase si cu furci. da uite, putem sa iesim in strada cu capul plecat (vorba proverbului mentionat anterior).
asta mi-ar placea. mi-ar da o speranta. mult mai multa speranta decat daca maine ar aparea din misiunea lui undercover acel harap-alb al lui liiceanu. ar insemna mult mai mult. ar insemna ca poporul asta s-a trezit. si un popor treaz e mai bun de o mie de ori decat un harap-alb adormit. (asa cum spuneai si tu, rhetto)
not gonna happen!
azi bateam strazile cu un amic american proaspat sosit de-acolo si am dat peste o adunatura de oameni care urlau ceva in fata la guvern. ziceau ceva de dreptul la libera exprimare etc etc. erau aproximativ 25-30 de oameni.
eu, ca o baba curioasa si barfitoare ce sunt, i-am zis amicului sa ne-apropiem. si-n timp ce ne apropiam amicul imi spunea urmatoarele: in toate tarile din lumea asta, cand a fost rau si oamenii au dorit ca lucrurile sa se indrepte, au iesit in strada, cu miile, cu sutele de mii, cu sutele, whatever, zice el, si nu s-au intors in casa pana n-au obtinut ceva. in romania… not gonna happen, mai zice. si tace.
iti dai, va dati seama ca m-a suparat chestia asta si n-am mai vorbit cu el toata ziua. mai ales pentru ca avea dreptate.
dar nu sunt de acord cu tine, rhetto, ca „societatea” vrea sa uite si sa stearga istoria ultimilor 40 de ani.
„societatea” nici nu mai exista. a murit.
tot ce a mai ramas din ea sunt vechii securisti care continua sa faca lucrurile asa cum au invatat (sa spunem ca astia sunt unghiile si parul moartei, pentru ca elementele astea continua sa creasca si dupa trecerea in nefiinta) si o masa imensa si confuza de viermi mai subnutriti sau mai grasi, depinde care pe unde a apucat sa ciuguleasca ceva.
intelegi ce spun? ma intelegeti???? societatea la noi e doar un cuvant, care a inceput sa puta. si pe care ar trebui sa-l scoata cineva din dictionar.
SOCIETÁTE s. f. 1. ansamblu unitar, sistem organic închegat de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, al căror fundament îl constituie relaţiile de producţie.
not gonna happen.
cat despre OUPCSC, rhetta, visezi frumos. dar eu sunt gata sa visez cu tine.
Dar vezi tu, Ana, amicul american nu avea absolut deloc dreptate. Sunt puţine cazurile în care oamenii au ieşit pe stradă pentru că le-a puţit ceva. Şi cu cât mai puternică este o dictatură, cu atât mai slabi sunt oamenii. Nu vreau să-i judec aici, pentru că mie îmi cade uşor să judec, n-am fost niciodată pusă în situaţia altora. Dar gândeşte-te: în Germania nazistă n-a ieşit nimeni pe stradă. În URSS, la fel, până la Gorbi. În China? Au ieşit pe stradă în 1989, dar până atunci nu. Şi aşa mai departe, exemplele sunt multe. Oamenii ies pe stradă acum, în zilele noastre, în ţări civilizate în care nu le este frică că şi-ar putea-o lua în faţă de la poliţie. Poţi ieşi pe stradă în Franţa, în Anglia, în Cehia, chiar şi în România. Dar nu poţi ieşi pe stradă în Zimbabwe sau în Burma, nu? Pentru că nu vrei să-ţi laşi copiii orfani sau nevasta văduvă.
În rest, permite-mi să apreciez ideea ta de protest, ieşitul în stradă. Foarte… romantică, aş zice.
Iar pasajul despre societate mi se pare pesimist, Ana, prea pesimist şi prea sumbru. O să revin asupra lui, dar nu acum, pentru că îmi curge nasul şi nu pot gândi coerent.
Veta ar spune că asta nu-i o noutate.
Ha ha ha ha… v-am facut sa vorbiti. V-am trezit din somn.
da, rhetto, poate m-am esssprimat gresit, poate nu in toate tarile din lume iese lumea pe strada sa zica ceva, cum ar fi vrem lapte cu castraveti.
dar in romania ar putea, zici tu. atuncea de ce nu ies in romania? nu vor lapte cu castraveti murati? nu vor sa afle si ei ce s-a intamplat cu comunistii aia, nu voiesc sa „repare raul si sa-l invinga” ca aia din argentina si cehia si etc?
pasajul cu societatea o fi pesimist dar e exact ceea ce cred.
si protestul meu nu mi se pare deloc romantic, mi se pare stupid, ca toate discutiile despre chestiile astea, discutii care se deruleaza intotdeauna asa: cineva da un exemplu, altcineva rezoneaza, unul injura, altul crapa de nervi, doi pregatesc o actiune, unul le zice ca n-ar functiona asa ci altfel, toti se supara si intr-un final primul rade si zice c-a fost o gluma si oricum trebuie sa se intoarca toti la munca.
veto, eu nu dorm. veghez.
Ana,
Nu, nu vor să afle nimic. Îi doare drept în cur de comunişti, în cel mai bun caz. Pe majoritatea.
Iar minoritatea, cei care au senzaţia unei nedreptăţi sau erori istorice, ei bine, această minoritate vrea să salveze nişte clădiri. Ăsta este aportul lor, mai mult nici nu vor, nici nu pot.
Uită-te în jurul tău: cine vorbeşte despre trecut? Şi cum?Dacă vorbeşte cineva, sau cineva care are sub 50 de ani, atunci vorbeşte la mişto, ca cârciuma aia, La Scânteia. Pentru că suntem un popor care ia totul la mişto, inclusiv pe sine însuşi.
Cârciuma aia, de exemplu. Crezi că o să vezi vreodată în Germania un bar numit „La Auschwitz”? Cu portretele lui Hitler, Himmler, Goering, Goebbels pe pereţi?
Exact.
Iar la al doilea punct, permite-mi din nou să-ţi dau dreptate. Da, vorbim în gol, absolut aşa cum zici. Dar măcar vorbim. Măcar se strâng undeva, chiar dacă numai pe un ecran, câţiva inşi care vorbesc. Asta e. Mai bine decât nimic. La urma urmei, nici Pleşu şi Liiceanu nu fac altceva.
mie nu mi-a placut niciodata expresia „mai bine atat decat nimic”. o prefer pe aia: „totul sau nimic” sau cealalta: „nike, just do it.”
si nici vorbele: „asta e” sau „asa a fost sa fie” nu-mi rasuna normal.
pot sa le explic provenienta, in schimb. vin tot din aia 40 de ani de-i aminteai tu mai sus.
Ana, din punctul meu de vedere, adică punctul de vedere al Rhettei Marx, al unei babe de 94 de ani care merge pe 95, nu pot spune altceva decât „asta e”. O spun însă referindu-mă la acest context, adică la blog. În felul meu, fac ceva, totuşi. Ceva mai mult decât a vorbi în gol. Poate este încă prea puţin, poate că aportul meu la schimbarea societăţii este nul, sau chiar minus doi, aici nu vreau să mă exprim, pentru că nu sunt domnul Halacu-Nicon, ci doamna Marx. Nu pot să fac însă ce ştiu că ar trebui făcut, din acelaşi motiv din care nu pot cumpăra Raiul Găinilor a lui Dan Lungu.
Believe me or not.
Dacă vrei informaţii suplimentare, ţi le dau pe mail.
rhetta, draga, iarta-ma. am uitat ca esti atat de batrana! am uitat ca batranetea te face mai intelept adica mai tolerant. eu una ma simt a dracului de tanara, poate chiar adolescentin de tanara. si de-aia.
Ana, nu ştiu cât de înţeleaptă m-a făcut bătrâneţea. Cât despre toleranţă, am învăţat să tolerez prostia, pentru că suntem proşti cu toţii la un momentdat, dar nu şi nedreptatea, deşi suntem nedrepţi cu toţii la un momentdat.
Altă alegere nu văd să am.
scumpa rhetta, cu totii alegem cate ceva, suntem liberi sa alegem chiar si atunci cand nu suntem liberi.
daca nu VEZI alta alternativa nu inseamna ca ea nu exista.
asa incat poate trebuie sa-ti maresti dioptriile la ochelari. sau sa mai astepti putin, pana ti se dezaburesc.
sau nu stiu
in capul meu de hoasca zbarcita si-a dracu, alegrea e simpla: shit or get off the can. ori te caci, ori te dai jos de pe olita. nu poti sa stai pe olita si sa mananci cacat, si mai rau, cacatul altora. e degeaba.
asadar, uite eu, de exemplu, aleg sa descalec de pe olita. nu pentru ca nu-mi vine, ci pentru ca simt ca-mi vine dar nu chiar acum.
descalec si trancanesc de pe margine.
vorbim despre acelasi lucru, sau am luat-o razna cum mi se intampla mie de obicei?
Nu, Ana, când nu suntem liberi să alegem, nu suntem liberi să alegem. În cazul nostru, da, suntem liberi să alegem, avem alternative, putem să o frecăm sau să aruncăm cu pietre sau să scriem articole sau bloguri sau să bârfim la birtul de la colţ sau să devenim jurişti sau să demonstrăm sau etc.
Suntem liberi, suntem foarte liberi, doar că nu înţelegem ce înseamnă libertatea. Sau nu „ce”, mai curând „cât”.
Pentru că dintre toate libertăţile enumerate mai sus, acum 20 de ani nu exista nici una. Dar evident, când eşti liber nu te gândeşti la libertate. Un mic exemplu, sau mai curând o analogie:
Să zicem că X lucrează ca vânzător la Unirea, are doi copii, o nevastă, un apartament cu chirie. Pleacă de la muncă pe la şapte seara. Pe drum cumpără o pâine, nişte cremvurşti, patru portocale. Ar lua şi cartofi, dar crede că mai are acasă câţiva, şi oricum dacă nu are, mănâncă cremvurştii cu orez, că orez sigur e.
O situaţie absolut normală, nu? Ai ceva de obiectat?
Acelaşi X, acum 20 de ani. Este vânzător la Unirea, are doi copii, o nevastă, un apartament cu chirie. Pleacă de la muncă pe la cinci seara.
Şi se duce direct acasă, pentru că nu are de unde să cumpere pâine, cremvurşti, portocale.
O situaţie absolut normală, nu? Ai ceva de obiectat?
Primul X, Xul din prezent, nu o să se gândească că Xul din trecut ar fi petrecut seara cu stomacul gol, uitându-se vreo două ore la televizor. Nu înţelege ideea de „foame” sau „lipsuri”, pentru că dacă îi este foame mănâncă, dacă îi lipseşte ceva, îşi cumpără.
La fel şi cu libertatea. Nu înţelegi libertatea decât dacă ai fost lipsit/ă de ea. Dar odată căpătând-o, te obişnuieşti foarte repede să fii liber, pentru că este o stare naturală, aş zice eu.
De aia nu aş vrea să îi critic pe cei care s-au obişnuit cu ea. Mă mulţumesc să le amintesc din când în când că se poate şi altfel.
Dar încet-încet capăt şi impresia că poate nu vorbim despre acelaşi lucru. Poate că Veta ar trebui să descâlcească iţele puţin, cu mintea ei sclipitoare de babă care citeşte filozofie, dar nu trage apa la veceu.
Mă auzi, Veta?
ba poate ca vorovim despre acelasi lucru, dar pur si simplu avem unghiuri de vedere diferite. (vezi, eu nu port ochelari…)
tu crezi, scumpa si minunata rhetto, ca romanii de azi, astia care acum 20 de ani nu erau liberi, inteleg acum libertatea? oare inteleg ei cu adevarat ce este? eu nu cred, pentru ca nu au de unde. dupa 90 au capatat unele libertati fundamentale, dar nu libertatea propriu-zisa.
de exemplu nu sunt liberi sa gandeasca pentru ca sunt in continuu manipulati pe diverse cai. nu sunt liberi sa-si exprime opiniile si nu au acea libertate care le-ar da puterea ca opiniile lor sa devina, in mod democratic, lege.
sigur, tu te referi la anumite libertati: sunt liberi sa manance orez cu peste, sunt liberi sa intre in supermarchet sa-si umple cosul, sunt liberi sa cumpere wisky fin, sa iasa la disco, sa mearga in tunisia de revelion. da, sunt de acord ca s-au obisnuit cu libertatile astea.
dar sunt oare ei liberi sa isi aleaga de exemplu un presedinte? nu crez.
sunt oare ei liberi sa isi spuna punctul de vedere in stat?
au ei libertatile cetateanului unui stat democratic? nu crez.
Cum sa nu fie liberi sa gandeasca? Sunt, toata lumea este, si de asemenea toata lumea este manipulata, pentru ca nu traieste fiecare pe insula lui. Si nu as numi asta „manipulare”, ci „expunere”. Suntem din nastere expusi, mai intai parintilor, apoi scolii, apoi universitatii, apoi locului de munca, si in acelasi timp prietenilor nostri, sotilor si sotiilor, copiilor, nepotilor… Si pe langa asta televiziunii, presei, filmelor, muzicii, cartilor. Suntem expusi non-stop, da, ploua cu informatii, dar avem totusi dreptul sa le triem, discernem, alegem, procesam cum vrem noi.
Cat despre lipsa libertatii, explica-mi-o te rog. Cu ce se deosebeste un cetatean roman de unul american sau german, ce libertati ii lipsesc? Da, orice cetatean roman are dreptul sa aleaga un presedinte, si orice cetatean roman are dreptul sa isi spuna punctul de vedere. Problema este ca nu prea are de unde sa aleaga cand vine vorba de presedinte, si ca nimeni nu il asculta cand are ceva de zis.
sigur ca suntem expusi in permanenta iar asta s-ar intampla si daca am trai pe o insula pustie. suntem permanent expusi si permanent invatam cate ceva din toate lucurile din jur. asta ne formeaza si ne dezvolta personalitatea. iar ceea ce alegem, discernem, triem, procesam, analizam, sintetizam este un rezultat al personalitatii si prin urmare a sumei tuturor lucrurilor pe care le-am invatat de-a lungul vietii.
ori sa luam un exemplu:
un copil primeste cand e mic de la Mos craciun o bomboana stricata. o scuipa si vomita. nestiind ce sa faca, priveste inspre maica-sa. iar maica-sa ii spune: nu! nu il injura pe mosu si nu-i reprosa ca ti-a dat o bomboana stricata, ca la anu’ nu mai vine!
ce a invatat copilul nostru de aici? ca daca vrea sa ii fie bine, nu trebuie sa deschida gura si sa spuna ce gandeste.
mai mare fiind, copilul se duce la scoala. face un referat despre inmultirea la amibe. se documenteaza si i se pare ca e bun. profa de bio ii pune 8. copilul, nervos, plange. insa nu-i spune nimic profei, nici macar legendarul: da’ de ce, doamna? pleaca acasa nestiind unde a gresit, daca a gresit sau ce e in neregula cu el.
peste ani, acelasi copil, acum matur, merge la piata, cumpara orez, cremvusti si peste prajit. ar luat si cartofi, dar poate mai sunt acasa… pe drum isi da seama ca ar fi vrut totusi sa cumpere si cartofi, dar adevarul adevarat e ca n-a mai avut bani. si n-a mai avut bani pentru ca nu-i ajunge salariul. care nici macar nu e un salariu, el fiind platit in baza unui contract de cedare de drepturi de autor. i s-a parut lui ceva in neregula cu asta, pentru ca el nu creaza opere, ci e sofer. dar a acceptat asa, pentru ca alta obtiune nu i s-a oferit. banii de pe drepturile de autor nu ii ajung. nici credit nu poate face, pentru ca bancile nu accepta acea forma de contract, pe termen definit. iar el ar vrea acei carofi….
e liber sa ii fure. dar alege sa nu, pentru ca intelege consecintele.
e liber sa plece acasa nemultumit. si alege asta.
dar teoretic e liber si sa mearga la senatorul pe care l-a votat si sa ceara schimbarea aplicarii legii dreptului de autor. in felul asta n-ar mai putea fi platit pe drepturi, ci pe carte de munca. si poate ar duce-o mai bine. dar el nu stie ca are libertatea asta.
si atunci, cand o libertate este ascunsa in mod voit si deliberat, se mai poate numi asa?