Oamenilor,
Cei dintre voi care, din motive inexplicabile, au dezvoltat vreo aversiune pentru postările mele extrem de lungi, de serioase și de plictisitoare sunt rugați politicos să revină peste trei zile, cât estimez acum, când încep să scriu acești draci, că va dura citirea lor. Duceți-vă să vânați greșeli de exprimare pe Facebook-ul Mariei Grapini, e mult mai distractiv și mai satisfăcător.
Să nu ziceți că nu v-am zis.
Da?
Da.
Eram acum câteva zile în autobuzul 205. Stăteam pe un scaun și mă uitam pe geam, ca orice babă care se respectă și care, având căști în urechi, își permite să ignore imbecilitățile care se discută în jurul ei. Liniște și pace, mă rog, muzică și pace. Frumos.
Apoi se întâmplă simultan două chestii: autobuzul oprește în stație la Piața Presei, iar mie mi se oprește mintea. Alb. Pauză. Gol. Un moment nu chiar cât un infarct sau o apoplexie, dar aproape. Timp de câteva secunde sau câteva veacuri, am senzația rece, foarte rece, că am trecut cumva, cu autobuz cu tot, cu copaci, cu soare și cu nori în alt timp. Într-un timp paralel, în care 1989 nu s-a întâmplat și totul e în continuare absolut, perfect și ireal, mai ales ireal de ideal. Cu micul inconvenient al realității, dar cine se împiedică de asemenea detalii? Progresul socialist cu siguranță nu. E soare orbitor. Cum altfel?
Clipesc des încerând să scap de senzația că m-am lovit în cap cu ușa. Ce m-a catapultat direct în cursul implacabil al istoriei, așa cum era să fie dar n-a fost?
Asta.
![20160111_131729[1]](https://surorilemarx.files.wordpress.com/2016/01/20160111_1317291.jpg?w=460)
Mai precis, asta
Aripi, Mihai Buculei (foto metropotam.ro)
Care se vrea a fi un monument al luptei anti-comuniste, dar e greșit. Din punct de vedere vizual, că de spus știm ce-a vrut să spună artistul, dar degeaba.
Să detaliem. O să fie nasol, dar nu știu cum altfel să disec amețeala pe care am simțit-o decât desfășurând în scris plictisitorul algoritm care rulează automat în capul oricui a fost cât de cât educat să aibă de-a face cu forme vizuale. Vă rog să vă imaginați următorul proces desfășurându-se cu viteza luminii, dar chiar și așa va ieși, cu siguranță, cel mai lung și mai plictisitor text scris vreodată. Cel puțin aici.
Forma, că asta e cea mai izbitoare și la asta avem acces prima, încă dinainte sau fără să știm vreodată ce vrea să zică monumentul.
Aripi, fără îndoială. Ceva cu victorie și cu sacrificiu. Tradiție veche, de la vulturii imperiali. Suntem într-unul dintre locurile cele mai încărcate simbolic ale României comuniste și post-comuniste, deci altceva decât un memorial anti-comunist nu prea poate să fie, chiar dacă ești complet pe dinafara discuției care durează de câteva decenii despre ce facem, totuși, cu locul ăla. Bun, aripi și zbor și victorie. Aici ceva pute. Vom reveni. Dar ce deranjează din prima tare, strivitor de nervi și rupător de ochi de tare, încă dinainte să ne gândim la sens? Vizual. Linii. Pătrate. Treptate. Trepătrate spre un vârf triumfător.
A.
Foto radiofxnet.ro
Nu bun. Trama aia casetată, corelată cu dinamica în trepte, s-ar putea realmente să fie cea mai rea formă de a compune vizual niște aripi anti-comuniste. Dar mai e ceva. Ce, că nu mai e nimic în jur? Ba da. Ba e, și e atât de mare încât îi stă cortină.
Foto unmeshjoshi.wordpress.com
Ea. Casa Presei. Celălalt exemplu de agregat piramidal în trepte, cu șiruri și șiruri verticale de pătrățele pe post de geamuri. Celălalt mare simbol, din câte a reușit să termine. Prost. Foarte, foarte prost context vizual. Pe o asemenea cortină, mergea aproape absolut orice alt tip de formă. Baloane, găini, reptilieni, Mary Poppins. Tot ce a pus acolo Proiect 1990. Orice altceva.
Unde are sens o asemenea pereche de aripi? Aici
Poza lu cnn, unde de altfel e un articol bun despre cum e asta una dintre clădirile care o să schimbe lumea în 2016
Sigur că România nici să viseze la Calatrava nu-și permite. Dar nu asta e ideea. De ce acolo dă bine și aici nu? Ce diferă? Contextul. Fundalul. Simbol al comunismului, greoi și analfabet pachiderm hibrid de forme anapoda vs. o reușită a arhitecturii moderne. Acord de forme. Vitruvius, Palladio. Hopa. Înapoi.
Nu ajută că par efectiv ăsta răsturnat
Monumentul Tineretului de la Straja, pe malul canalului Dunare-Marea Neagra (1987)
Sau că parcă au picat din spinarea ăstuia
Prometeu de la Vidraru, 1965ish, sau cum sarbatoresc romanii ca au curent (foto static.panoramio.com)
Sau că par capabile să se transforme în Monumentul Interanaționalei a Treia la o pală de vânt mai puternică
Monumentul Internationalei a Treia (proiect nerealizat, Vladimir Tatlin, 1920ish) (foto artpedia.tumblr.com)
Înapoi la sens. Sacrificiu și victorie și zbor. Zboing! Căcaaaaat. Spomeniki și restul. În iconografia victoriei de-a lungul artei fostului bloc comunist, care preia și reia până la oboseală interpretările moderniste ale unui motiv triumfal antic transformat în laitmotiv omniprezent după primul război mondial, formele abstracte care sugerează zbor și aripi sunt probabil, la o estimare rapidă și personală care ar merita detaliată serios cândva, pe un confortabil loc 2-3, după tovarășii și tovarășele cu ciocane, seceri și kalașnikoave.
Probabil cel mai enorm dintre toate,
Kaunas, fortul IX, 1984
(foto tot static.panoramio.com)
Pristina (cre-că 1970ish)
Foto Wikimedia
Probabil cele mai faimoase dintre toate, spomeniki (pomelnice, haha!) cu care Tito a presărat Iugoslavia în anii 60-70 (o foarte bună sursă de informații și context aici), menite să comemoreze luptătorii comuniști ai diferitelor valuri. Jan Kempenaers a făcut o treabă bună din documentarea lor.
Ostra
(foto Jan Kempenaers)
Korenica
(foto Jan Kempenaers)
Kosmaj
(foto Jan Kempenaers)
Ulcinj
(foto travellinn.net)
E drept și trebuie spus că și omagierea celor morți luptând împotriva comunismului, care-i ideea și aici, a luat uneori taman forma asta, de aripi, de zbor. N-au avut comuniștii monopol pe ea și nici n-au inventat-o, evident. Probabil cel mai bun exemplu, Berlin Airlift de la Tempelhof, unde fix despre comemorarea unei acțiuni anti-comuniste e vorba.
(foto peter2000.co.uk)
Sigur, de acord. Doar că asta e amplasată în fața aeroportului din care au plecat de mai multe ori pe zi, timp de un an, avioanele care au aprovizionat Berlinul de vest sub blocadă. Aeroport. Avioane. Parcă are o altfel de legătură cu subiectul, eh? Dar nu astea predomină, ci sărbătorirea unei victorii în lupta socialistă și omagierea eroilor ei. Și eu, și voi, am văzut zeci, cu mult mai multe decât am stat eu să identific precis. S-au agregat într-o mlaștină de imagini din care e greu să scoți câte una.
Peste o asemenea avalanșă de sugestii vizuale și de tradiție simbolică cu care v-am asaltat (imaginați-vă ce efect a avut concentrată în câteva secunde asupra unui creier de babă), sper să râdeți odată cu mine la o ironie simpatică: autorul Aripilor, Mihai Buculei, a fost elevul lui Boris Caragea, cel care a făcut în ’60, într-un realism socialist asumat entuziast nu doar cu ocazia aia, statuia lui Lenin care a marcat locul până azi. Absolut de acord, toți trebuie să fim elevii cuiva dacă vrem să ajungem undeva. Iar Buculei are suficient de multe argumente, sub formă de lucrări peste tot prin lume, prin țară și prin București, ca să fie absolut ok ca artist. (Ca om, are unele idei bizare, care arată că chiar și artiștii ar trebui să citească mai mult – inclusiv aia cu tracii care vorbeau latina și sunt cel mai cu moț popor din istoria omenirii.) Chiar și aripi are multe, și toate sunt mai faine decât cele de la Piața Presei. Ce zic eu e doar o chestiune de adecvare în relație simbolică și spațială cu o tradiție față de care poate era mai bine să se evite genul ăsta de tip of the hat.
Discuția despre monument și funcția lui nu doar în ordonarea spațiului urban, cât mai ales și mult mai important în memoria colectivă, despre raportarea constructivă, transformatoare și distructivă la monument, mai ales atunci când el are o încărcătură sentimentală negativă, despre ce facem cu monumentele și ce spun ele despre o societate – e veche. În ultimii cam 30 de ani s-a nuanțat și s-a îmbogățit cu contribuții absolut delicioase și uriașe din punct de vedere al dezbaterii intelectuale și al calității conținutului filosofic pus în discuție. Este, realmente, una dintre temele centrale ale lumii artistice contemporane practice și teoretice deopotrivă. Reviste întregi și conferințe și dezbateri și volume. Interesează pe toată lumea bună a artei de peste tot, iar pentru România probabil cele mai solide și nuanțate discuții, proiecte și publicații s-au făcut fix în jurul acestui loc vital în trecutul Bucureștiului și al României: avatarurile și posteritatea monumentelor din Piața Presei (mă refer la atmosfera din jurul Proiect 1990 al Ioanei Ciocan).
And then this happens. Care a costat o căruță de bani și tot comunist arată.
A fost o tornadă obositoare de draci, de acord. La fel de de acord că s-ar putea să fie doar sensibilitățile mele exagerate de babă nebună de vină. Dar scurt, ca să nu ziceți că nu sunt, totuși, o babă constructivă:
Cum ar trebui să fie? Ca-n Budapesta.
Can Togay & Gyula Pauer, 2005 (foto wikimedia)
Monument dedicat evreilor împușcați și aruncați de naziști în Dunăre. Relație cu locul. Simplu. Absență. Gol. Puternic.
Dar poate nu merităm ceva atât de bun. Ok, atunci ca-n Praga.
David Černý, Praga, 2013 (foto petexner.blogspot.com)
LE: raportul intenție-rezultat, foarte asemănător cu cel din cazul măslinei/cartofului/ghemului/țepei care este celălalt mare monument dedicat revoluției din 89, mi-a dat o idee. Singurul lucru care poate salva inadecvarea Aripilor ăstora e o intervenție ca cea care a dat, cu o pungă de vopsea roșie, sens măslinei/cartofului/ghemului/țepei lui Ghilduș. Nu poate să fie fix același tip de intervenție, evident, deci nu vă grăbiți să aruncați cu ouă în Piața Presei.
O etichetă, pe de altă parte, ar putea avea un rezultat simpatic. O etichetă cu prețul memoriei colective a românilor.
17 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Surorile Marx 
scuzati , nu-s la zi . Si-a luat zborul lenin ??!??
MIe, gheroteniile alea din fața Casei Scânteii, îmi par ce-a mai rămas după un atac nuclaer. N-aș putea să zic că sunt oribile sau acceptabile în context, fiindcă-mi inspiră teamă. Dacă trebuie neapărat să le consider aripi, sunt aripile unui Zmeu care a murit ars de bombă atomică. Adică, în fața Cășii Scânteii, acu nu mai e Nimicul Lenin, e Ceva.
Tristă alternativă, Zău!
Ultimul cuvânt ar fi trebuit să-l aibă artistul: băi, nu mă puneți aici, că mă faceți de căcat! Dar, probabil, bănușorii încasați pentru această gafă edilitară miros intens a trandafiri de dulceață.
Windwhisperer, pai tocmai ca dupa cum vezi, nu.
Renata, pune o poza cu cateva grinzi de metal topite si rupte de la World Trade Center langa aripile alea si o sa vezi cata dreptate nici nu banuiai ca ai. S-a si facut paralela pe net, exista undeva in cautarea de imagini pentru monumentul asta.
Problema nu e ca ele in sine arata urat. De altfel, nici nu mi se par urate, chiar daca nu-s nici pe departe cele mai reusite din seria de „Aripi” la care Buculei lucreaza, in diverse variante, de mult timp. Doar ca asezate acolo, si cu o traditie vizuala in spate fizic si una simbolica in spate… well, simbolic, rezultatul da fiori pe sira spinarii.
petro, esti totusi relativ bine informata, paralela cu pozele WTC in ruina circula vesele prin fb, intr-adevar. apropo de budapest si ghetele oamenilor aruncati in dunare, cauta si monumentul controversat al auto-compatimirii de invazia fascista, ai sa vezi ca apar si acolo aripi.
Cum adica sunt „totusi relativ bine informata”? Normal ca sunt. La ce crezi ca serveste sa nu ai Facebook?
Monumentul ala si reactia societatii la el sunt studiu de caz clasic deja. E intr-adevar un vultur imperial acolo, dar semnificatia e cu totul alta, ba chiar opusa, dupa cum stii, drept care pasaroiul n-a incaput in pomelnicul de mai sus. Dimpotriva, e unul dintre foarte putinele cazuri (daca n-o fi chiar singurul) in care vulturul imperial (simbol triumfal multisecular) e deturnat sa insemne agresiune.
In lantul simbolurilor din care am zornait o parte mai sus era vorba doar despre cazul particular al aripilor asociate cu victoria socialismului impotriva dusmanilor, fie ei de afara sau din propria ograda. Vulturul vecinilor nostri si monumentul din jurul lui raman, din fericire, pentru multe alte discutii. La fel de utile ca si asta, ma tem.
coana baba, e asa cum zici si in plus nu-nteleg cum de la aripi ai ajuns la papuci si de la arta urbana la monumentele titoiste uitate pe câmp. dar daca tot ai ajuns, atunci am zis-o si eu pe aia cu contrastul din budapest, unde ai acum arta urbana cu semnificatii opuse la numai cateva sute de metri distanta, asa cum ai cea mai mare sinagoga din europa de est la budapest dar si masacrul a peste jumatate de milion de evrei din toate colturile ungariei in vremea lui horthy, masacru perpetrat de unguri si nu de nemti. revenind la aripile lui buculei, se asorteaza de minune cu casa scanteii. nici nu poti pune ceva diferit de spiritul comunist acolo. asta ne fu soarta cea dura. ocoleste locul sau inchide ochii cand treci.
Asta m-am hotarat si eu ca va ramane ultima solutie, sa inchid ochii cand ocolesc Piata Presei. Problema e ca chiar ma asteptam sa vad ceva acolo si ca practic toate variantele care s-au perindat pe acolo ar fi fost mai bune. Asta va ramane, practic, ultimul motiv pentru care nu o sa am niciodata carnet de sofer: o baba sexa-septa-octo-nona-etcgenara la volan, care sa traverseze Piata Presei inchizand ochii si apasand pe acceleratie, nu e printre ipostazele in care as vrea sa ma tina minte posteritatea.
Ungurii s-au revoltat pe ipocrizia pe care le-o arunca tuturor in cap, ca natie, monumentul lor. Mi-ar placea sa se revolte si ai nostri pe incapacitatea de a iesi din anumite vieti ale formelor, vorba lu’ Focillon, dar io tocmai am facut niste cartofi cu branza de mare angajament, deci o sa ma ocup de ei.
ai spus o vorba inteleapta. da, cartoful este tuberculul lumii. iar brânza de mare angajament este chiar spiritul care-l umple. vorba lu’ Argo.
Dupa reteta din pasajele despre sublim din „Critica facultatii de judecare”, evident. Ce-i drept, nu mai aveam chiar destula branza de mare angajament, asa am facut-o in doua cu parmezan, dar se stie bine ca de la prea multi cartofi plini de spirit omul se constipa, deci e mai bine asa.
fantastic….deci asta nu e noua palarie a damei cu gaina, nici aripa de pterodactil jumulit la cucuteni, nici promo la spaghetti cu tot cu oala minune, ci creatura de arta. ma intreb de ce n-a infipt in varf si vaca de la national, sa nu mai turmentam inutil exegetii cu decriptari paraclinice.
draga petro, am uitat sa zic ca m-ai subliminat cu pozele tale retro,
si nu despre Degetul lu’ Calinetz mai colorat in mov in chip de ‘fuck-you-all-right-now’ e vorba, ci despre minaretul ala si mai sfidator. domnisoara noemi, articolul expus in locul cu pristina (lapsus) nu este decat un mic souvenir de la WTC in ruine fumegânde asa cum s-a mai spus mai dinsus si deci (adaog io inversand paradigma), un imbold pentru construirea megamoscheii din preajma. dar, cum iti mai spuneam si acum optzejdoi de ani si un sfert, vom lasa sa treaca si asta. asa cum au trecut si imigrantii peste fustele domnisoarelor din Köln. vorba lu’ Picasso de la Avignon.
Noemi, am incercat sa ma dumiresc singura, dar Google imi da doar statistici de productie de lapte si cumva banuiesc ca nu despre asta e vorba. Cine sau ce e vaca de la national? Nu de alta, dar sa nu montam figura gresita pe monument, ar fi pacat sa stricam un asemenea fiasco degeaba.
No thanks, pai subliminalul e parte din poveste, ba chiar si din intentie, cred ca a fost de la inceput un fel de declaratie de fuck you all and forever. As inclina sa cred ca ai dreptate si de fapt e cea mai discreta si simbolica declaratie de toleranta din partea poporului roman, daca nu as cunoaste, totusi, poporul roman. Sau cu sugestia asta (subliminala, fireste) voiai sa te asiguri ca se gaseste cineva sa-i dea foc?
Altfel, babelor, tocmai mi-ati dat o idee atat de buna incat o sa editez postarea si o sa i-o pun drept codicil.
Ornamentul respectiv seamana si se alipeste la fix cu balbaiala parlamentara care l-a facut pe Tribunul natiei sa spumege ca-i sunt intinate nobilele idealuri.
Vezi „Condamnarea comunismului „de catre pirat.
Si iata cum a aparut a doua idee buna: sa mutam monumentul asta pe mormantul lui Vadim. Pretinde ca Aripi, dar arata comunist, deci i-ar fi placut si lui, si ar fi si onest, deci ne-ar fi placut si noua. Ma duc sa vorbesc cu un baiat cu o remorca.
Babo, n-am apucat sa scriu desi am citit articolul de mult: tare mult imi place! Si nu are treaba cu aripile, ci cu restul continutului!
Multumesc!
Cu ce lipseste din restul continutului, vrei sa zici. Normal ca-ti place, ca n-are nici pula, nici cur. Din pacate n-are nici coaie, drept care din rezon de asortare ele nu au incaput nicaieri in text. Si mai din pacate, in imaginea de ansamblu pe termen lung e mai trist ca n-are coaie decat ar fi fost daca avea textul asta.
E greu sa fii vehement cand esti dezamagit.