Motto : Le grand ennemi de l’art, c’est le bon goût
(Marcel Duchamp)
Babelor, mezami,
Anul era 1912 si sageata statea sa tâsneasca din arc. Cel care avea s-o trimita fix în canoanele academice, bulversând pentru totdeauna – for better or worse – arta secolului douazeci, nu e altul decât Marcel Duchamp, viitorul gentilhomme à New York. Fabulos provocator ori precursor de geniu, la discussion est ouverte: cert e ca în taxonomia si evolutia artei veacului abia trecut, suprarealismul, pop art, noul realism so blue al lui Klein, ori chiar Fluxus sunt toate o inflorescenta rasarita pe altoiul lui Duchamp. Conceptual art sau transgresiune asasina ? You tell me.
Act one : 1912, vizita la o expozitie de tehnologie aviatica, împreuna cu Fernand Léger si Brâncusi. Sentinta lui Duchamp are greutatea si taisul unei ghilotine : « Pictura e moarta. Cine ar putea face ceva mai frumos decât elicea asta ? Spune, ai fi capabil ? »
Act two : 1913. Articulatia improbabila se cheama Roue de bicyclette, si asta si este. O roata de bicicleta fixata pe un taburet de bucatarie. Mitul se sfarma, fragil precum coaja oului lui Columb, conceptul de ready-made intra tiptil în arta, iar artistul se elibereaza – il s’affranchit, adica – de ceea ce îl definea majoritar pâna atunci: nu mai are nevoie sa creeze. Obiectul e la îndemâna, gata facut. Expus, devine obiect de arta, iar sensul utilitar devine sensibilitate.
Act three : 1917. Suprema sfidare. Sau actul fondator. Opera se cheama Fontaine, pisoar de fabricatie industriala, culcat si semnat cu vopsea sub pseudonimul R. Mutt. Perplexitatea s-a transformat aproape instantaneu în cele mai fulminante polemici ever si a devenit aproape legal case. The Richard Mutt case. Plagiat vs ideea pusa deasupra creatiei, obiect exhibat impudic vs nou mod de expresie artistica… The great Leonardo da Vinci himself a fost luat ca martor postum al apararii. Nu definea oare el însusi arta precum o “cosa mentale” ? But then again, had he really meant THAT ?
Epilogue : Ravasitorul an 1968, nu de gratie, ci al baricadelor, al mortii lui Duchamp si al efemerului periodic al lui William Copley, S.M.S. (Shit Must Stop). Duchamp creeaza coperta celui de-al doilea numar, cu unul din jocurile lui de cuvinte, o contrepèterie (luata de aici) :
Shit. Did it really stop ?
Închei, provocându-va (iar):
Le progrès en art ne consiste pas à étendre ses limites, mais à mieux les connaître.
(Georges Braque)
8 comentarii
Comments RSS TrackBack Identifier URI
> a gentilhomme à New York
brilliant pun!
brilliant post de altfel, musiu
Thanks brother sir, you’re too kind. Dealtfel côté shiny, you lead the way.
glasul artei musiu. 🙂
Acelasi fel supersonic de a relata fapte-arte, Alexandre !
Poti fi in stare sa scrii un roman-fluviu despre Franta, de la gali si pana la eliminarea nationalei de fotbal din grupele CM???;)
Cred ca DA, cu acelasi parfum al povestei ( sooofrenchlike :)), incat, chiar daca nu as sti numele si tara de bastina ale autorului, tot as fi sigura ca povestea a fost scrisa cu pana de gasca si cu un pahar de vin pe biroul de lucru. ( spune drept ) 🙂
zi buna la toti !!!!
j
Thanks, wind… M-as încumeta, dar cum muzele mela sunt al naibii de capricioase, pâna se lasa gâdilate unde trebuie… Bref, ar trebui sa-mi fac o cazemata de carti, pivnita dedesubt, crescatorie de gâste în curte (pentru ca recunosc, paharul de vin era alaturi, doar pana lipsea, multulmesc de idee). Si tot mi-ar trebui o viata întreaga…
Merci, Petronia !
Heh. Pentru nimic. Chiar că pentru nimic, de vreme ce mi se mulţumeşte şi când absentez grosier. Îmi place această direcţie a mersului lucrurilor.
🙂 welcome !!
muse si capsuni iti sar in ajutor 🙂 *viata intreaga*
galetusa cu fragi n-o impart cu nimeni ( dixit)
http://www.slide.com/r/CYD6Rp0o4T_1V5Kn8-kgLlr6L6Shunwa
enjoy ! j