Cum se pişă burghezia din România pe Costi Rogozanu şi Vasile Ernu

E toamnă, anul 2038, undeva în România. Ţara, în urma alegerii fireşti pe care a făcut-o în urmă cu ceva vreme de a-şi urma calea alături de poporul sovietic prieten, este un mare şantier. Se construieşte un viitor luminos către o mare gaură neagră, care din nefericire nu e o pizdă.

Undeva la geamul unei macarale gigantice, se văd două chipuri. Bătrâne, dar dârze. Sunt Costi Rogozanu şi Vasile Ernu, doi dintre ideologii transformării acestei societăţi. Sunt mulţumiţi şi privesc în zare, cu mult peste marea de muncitori care fojgăie pe dedesubt.

- Ce frumos, spune Vasile. Am reuşit, prietene tovarăş. Sunt fericit.

- Aşa e, zice şi Costi. O singură clasă socială. O mare prietenie. Poporul român – frate cu toate celelalte neamuri, fără inechităţi, fără inegalităţi.

- Şi mai ales fără duşmănie.

Cei doi tac o vreme. De fapt nici nu prea mai au ce să-şi spună. Şi asta pentru că idealul lor este chiar sfârşitul istoriei, dar nu cel imaginat de Fukuyama, ci caterinca pseudo-intelectuală a unor popoare necivilizate. Adică cel din care provin cei doi, plus celălalt, cel pe care îl admiră.

- Lupta am câştigat-o atunci, în 2014, dacă îţi aduci aminte, vorbeşte Rogozanu. (râde) Când încă eram dizidenţi.

- Da. Normal. Spunâdu-le românilor permanent că libertatea, economia de piaţă, iniţiativa privată şi toate celelalte măscări nu le folosesc la nimic, am reuşit să impunem curentul de opinie potrivit. Şi ce bine e. Avem tot ce puteam visa.

- Şi chiar mai mult decât atât. Ce am reuşit acum nu s-a întâmplat nici în visurile cele mai optimiste ale comunismului. Este utopia perfectă. Este… viaţa, aşa cum trebuie să fie.

Deodată, din senin, Costi Rogozanu simte ceva mişcând în zona umflăturii pe care i-o fac pantalonii în zona şliţului. Este chiar mâna tovarăşului său, croindu-şi drum către propria-i pulă.

- Tovarăşe, ce faci?

- Nimic, tovarăşe Costi. Zic doar să sărbătorim.

- Tovarăşe Vasile, nu e bine. Cedezi idealurilor societăţii burgheze decadente.

- Lasă, tovarăşe, lasă, că nu s-o prăbuşi socialismul din cauza noastră.

Atât mai spune, apoi îşi umple gura cu cel mai firesc lucru pentru un ideolog netalentat de stânga.

Cele mai bune postări ie fără cuvinte

Cartarescu Ponta

Dezbătăi electorale, primele impresii

Oamenilor,

Aolio. Aolio și vai și of, nu mă-mpingeți, c-amețesc.

Zilele trecute, aud eu pe țeava caloriferului de la baie cum că încep dezbateri electorale la televizor. Nu contează dacă ele au început mai demult sau chiar am prins-o eu pe prima din sezonul ăsta. Uneori caloriferul meu din baie are tot felul de interferențe, transmite de la Mezzo la Al Jazeera, alteori prinde un post local din Kyrgyzstan care mă face să înțeleg, din puținul pe care-l pricep, că oamenii de acolo sunt foarte pasionați de capre. Chiar nu contează, eu m-am bucurat ca un copil care primește un iPad placat cu vată de zahăr, pentru că e vorba, carevasăzică, despre o chestie din lumea unde așa ceva, ca și votul, contează. Buuun, îmi zic și îmi notez în calendar cu dalta.

Ieri seară, iau un bol uriaș de popcorn (înțeleg că asta e recomandarea oficială a Guvernului pentru vizionat dezbaterile electorale, or, eu ascult cu sfințenie Guvernul. Ba chiar nici sare, nici zahăr, nici alcool nu consum altfel decât cu măsură. E și camionul o măsură.) În fine, iau bolul de popcorn și îmi înfig dosul în canapea, chitită să savurez experiența democratică supremă, în fața televizorului care, mirat că-i cer să dea pe TVR 1, se luptă puțintel cu mine. Cedează repede în fața argumentelor „băăăă ej’ tâmpit, e dezbatere electorală, de ce nu mă lași să mă joc și io de-a lumea civilizată, ce, babele nu au drepturi?” Mă rog, asta și un topor.

Începe dezbaterea. Macovei – Tăriceanu. Pulsul mi se accelerează, îmi apar broboane de transpirație pe frunte. Luptă electorală așa cum trebuie. Sau măcar efortul unui simulacru. Nu contează. Iau un aspacardin, închid focul de tabără din colțul camerei și mă concentrez la dezbatere.

Din care lipsește 50%. Hopa. Tăriceanu a considerat că asemenea exerciții de retorică nu sunt pe înțelesul unei mase suficient de mari de votanți și că uleiul e mai atractiv, drept care lipsește cu nonșalanță din poveste. Care pierde, în consecință, cam 50% din credibilitate. Nu-i nimic, rămâne Macovei, care poate explica și singură măcar programul ei electoral pe căprării, chiar dacă farmecul dezbaterii e tocmai în partea cu dezbaterea.

Doar că doamna candidat Macovei refuză să facă asta, pentru că are în fața ei, pe post de opozant, nu pe Tăriceanu, ci pe purtătoarea lui de cuvânt. Să-i spunem doamna X, că chiar nu-mi aduc aminte cum o cheamă. Cu care Macovei nu consideră de demnitatea ei să converseze în contradictoriu civilizat, drept care dezbaterea începe cu o ședință suprarealistă de furat cartonașul din fața doamnei X, moderatorul fugărind-o pe Macovei prin platou ca să recupereze prețioasa recuzită și implorând-o să se supună regulii impuse de CNA, care zice că un candidat poate fi și reprezentat, nu doar prezent. Ratând magistral și penibil șansa de a sublinia de câteva ori și bine ce lipsă completă de respect și de inteligență politică elementare înseamnă absența lui Tăriceanu, Macovei insistă o dată la treizeci de secunde că ea este candidată, cetățeana din fața ei este doar purtător de cuvânt, care nu are dreptul să poarte cuvinte în prezența ilustrășeniei sale de candidată, sau ceva. În loc să insiste pe faptul că o dezbatere între un candidat și un purtător de cuvânt, aflați pe poziții inegale doar în ce privește capacitatea de a răspunde la întrebări puse live, este un simulacru, Macovei ciocănește ca o ciocănitoare isterică ideea inegalității de poziție ca și cum ea ar fi fost una de rasă, clasă socială sau inteligență nativă, cu un dispreț suveran de enervant care nu o împiedică să-i dea replica doamnei X atunci când are chef. Ați înțeles? Adică doamna X nu e destul de bună ca să răspundă la întrebări despre programul electoral al lui Tăriceanu, al cărui purtător de cuvânt este, dar e destul de bună ca să fie băgată în seamă cât să fie pusă la colț. Asta în loc să zici, ca omul cu creier în cap, că motivul pentru care n-ai ce discuta cu doamna X nu este că ea nu are dreptul să fie acolo, ci că ea nu poate aduce nimic nou în conversație, neavând căderea să facă mai mult decât să regurgiteze fragmentele relevante din programul lui Tăriceanu, în funcție de întrebare. Ceea ce nu e scopul unei dezbateri, ci al unui concurs de tocilari.

Dezbaterea, moartă la mal de la început prin chiulul lui Tăriceanu, o ține langa într-o bălăcăreală ca între Rhetta și Veta în zilele lor rele, de tipul „nu vorbesc cu tine, dar îți răspund”. Cu diferența că Rhetta și Veta au inventat un blog ca să nu-și vorbească, în timp ce Macovei se prezentase la o dezbatere electorală în care pretindea (și eu, din partea mea, chiar îi acordasem – idioată, știu) rolul interlocutorului superior intelectual, profesional și mai ales verde. Rol pe care l-a aruncat trist de repede la tomberon, ca un pseudo-invitat pe un pseudo-moderator altădată, în vremuri de tristă amintire. Zău că mai avea puțin și arunca și moderatorul, ca să fie reconstituirea bâlciului completă.

Nu că moderatorul ar fi meritat altceva. Singura lui treabă era aia de a pune întrebări legate de programul electoral al fiecăruia, cum se face în dezbaterile normale la cap de prin alte părți. El se lamenta în șoaptă „vai, doamna Macovei, nu se poate…”, „ei, doamna X, nici chiar așa…”, „vai, două doamne, nu mă așteptam, dacă aveam doi domni în emisiune mai da, dar așa, două doamne să se certe așa…” Cu autoritatea unui un motan mort de foame și castrat cu impresii de egalitate de sexe.

Din nou despre Macovei, că ea m-a interesat în povestea asta. Ea era cea cu ceva de demonstrat, că doamna X era decor, din punctul meu de vedere. Programul lui Tăriceanu îl citesc și singură. Faptul că Macovei a demonstrat doar incapacitatea de a înțelege ce capital de imagine putea să fie pentru ea absența lui Tăriceanu, împingând toată chestia într-un penibil care m-a făcut aproape să schimb canalul uneori de jenă, nu e bun. Două lucruri a făcut mai des decât să insiste isteric că nu are cu cine sta de vorbă (de parcă asta o împiedica să răspundă la întrebările adresate ei, ca și cum ar fi avut răspunsurile scrise cu cerneală invizibilă pe fruntea lui Tăriceanu și ar fi rămas brusc fără fițuică). Să pretindă să nu fie întreruptă nici chiar când răspunsurile ei dădeau în tirade interminabile și să-i întrerupă pe ăilalți doi cu fiecare ocazie. Barem, în a doua jumate a emisiunii i-o fi suflat careva că nu dă bine, că s-a mai potolit și a lăsat oamenii să termine de vorbit. Păcat că nu i-a dezactivat cineva și discul stricat cu demnitatea de a vorbi în calitate de candidat. Furia oarbă cu care a insistat pe asta, în loc să puncteze de câteva ori că absența lui Tăriceanu transformă dezbaterea într-o simplă explicare de program electoral din partea ei și că asta demonstrează angajamentul lui pentru normalitatea de a face lucrurile, i-a tăiat o ditamai craca de sub picioare. Pentru că poți să te întrebi ce dracu o să facă dacă ajunge președinte și primește în vizită oficială un prim-ministru sau ceva mai mic. Dă cu pumnul în masă că ea nu vorbește decât cu alți președinți, iar ăilalți n-au nici dreptul să i se adreseze direct, sau poate nici să respire același aer, și pleacă din sală?

Sigur că faptul că Tăriceanu avea chestii mai bune de făcut și a lăsat-o pe Macovei să dezbată în gol e inadmisibil. Dar pe electoratul pe care-l țintesc ei, sau cel puțin pe cel pe care pretinde că-l țintește Macovei, l-a dus capul să-și dea seama de asta și de unul singur, iar Tăriceanu a pierdut multe puncte din start la faza asta. Putea să aibă și ciumă, dacă voia și alți votanți decât cei automatizați trebuia să fie acolo. Chit că nu făcea decât să repete obsesiv, ca un papagal, câteva paragrafe din propriul program electoral și câteva învinuiri fără nici o legătură cu subiectul, dar cu potențial demagogic, la adresa lui Macovei, cum a făcut doamna X. Pe mine, baba Petronia Marcs, nu Tăriceanu m-a dezamăgit la faza asta, ci Macovei. Din bunăvoința mea electorală pentru ea au mai rămas firmituri, între chestia de aseară și programul ei electoral bun, dar cu găuri.

Sigur că mai e timp ca lucrurile să se schimbe până la alegeri. Dar io țin minte că am văzut aseară o serie isterică de perorații furioase și arogante și prea puține sânge rece și adaptabilitate. Din partea lui Macovei, repet, că Tăriceanu nu a onorat publicul. În dezbaterea de aseară Macovei a reușit, din punctul meu de vedere, să alerge de una singură și să iasă pe locul doi, pentru că și-a dat cu stângu-n dreptul.

Ceea ce nu înseamnă că nu-mi iau un bol de popcorn și mai mare pentru ceilalți. Mai ales pentru când apare Ponta să ne spună povești de adormit comisiile de doctorat. Că s-ar putea să uit și să mă uit la desene animate în loc, e altă poveste.

Sindromul „păduchele din frunte” în artă

Oamenilor,
Din când în când, cineva trebuie să se ocupe de chestiile alea din viață care te fac să rozi pereții, să te speli pe față cu metroul, să năvălești spre topoare cu drujbele în mâini și să-ți cumperi șireturi la bocanci.

(Dacă aveți vreo altă introducere la textul ăsta pentru că sunteți abonați la feed sau ceva, e din cauză că fie blogul ăsta a ajuns bântuit de texte-fantomă, fie se găsește iar cerneală invizibilă la nonstop, fie am înnebunit eu pur și simplu din cauza a ce urmează să vă povestesc. Se mai întâmplă.)

Încep, prin urmare, cu o întrebare: cine pula mea onorifică se ocupă de sala de expoziții Brâncuși de la Palatul Parlamentului?! Să ridice mâna acum, ca să pot să i-o tai înainte să-i scot ochii cu ea și apoi să i-o bag în cur. E preferabil, zău, pe cuvânt. Din punctul lui sau ei de vedere, că mie mi-e indiferent.
Băi oamenilor. Băăăăi oamenilor. N-am vrut să scriu despre asta cât timp mai era încă acolo pentru că, sincer vă zic, pentru prima oară în viața mea mi-a fost frică. Mi-a fost frică să nu iasă noaptea din sală și să vină să mă bântuie. M-au bântuit multe chestii la viața mea, am bântuit și eu multe chestii, dar asta întrece orice măsură pe care speram să n-o văd vreodată.
Dar despre ce e vorba, probabil vă întrebați, știindu-mă babă hârșită și rezistentă, greu de terorizat, și uite că acum tremur toată numai când îmi aduc aminte suficient cât să scriu (încerc să nu-mi amintesc mai mult decât e strict necesar, are și creierul meu o capacitate de regenerare totuși limitată). Păi e vorba despre oroarea abominabilă pe care a găzduit-o prima sală de expoziții a națiunii, dacă te iei după amplasament și vizibilitate pentru străini, între 1 și 31 august anul curent. Și curentat, cu speranța uitării măcar unei părți din sinistroșenie. Pe numele său ironic Tablouri de vis, ba chiar și III (ceea ce înseamnă îngrijorătorul fapt că au mai existat două asemenea manifestări de nebunie și orbire colectivă înainte), chestia, că nu știu cum să-i zic – „expoziție” mi se pare complet insuficient, poate „exhibiție”, cu scuze pentru maltratarea limbii engleze în scopul ăsta – s-a întins pe o suprafață nesimțit de uriașă, așa cum doar struțocămila arhitecturală nesimțit de uriașă a lui Ceaușescu putea găzdui.

Pe zeci de mii de metri pătrați de pereți albi, vegheați de clasicele casete de restaurant optzecist care terorizează amintirea oricui a fost vreodată la vreo cumătrie de care nu s-a putut apăra, tronau unele dintre cele mai inexplicabile risipe de pânză, culori acrilice și timp pe care am avut ghinionul să-mi cadă ochii vreodată. Peste tot, compoziții numai bune de diagnosticat diverse psihopatologii și cazuri de plictiseală cronică de menopauză (sper, că asta ar fi o explicație). Flori în toate aranjamentele posibile mai puțin unele reușite, peisaje pe care poți să ți le cumperi la jumate din prețul din expoziție din bâlciul de vară al oricărui oraș de provincie cu mai puțin de 80.000 de locuitori, nuduri de nefutuți și nefutute care visează la zburători din toate categoriile cosmice și celeste, compoziții așa-zis „abstracte”, dar de fapt fără cap, coadă sau centru vizual. Totul, în cele mai țipătoare și țopăitoare culori pe care de care e capabilă industria contemporană de culori acrilice, destul de performantă în acest domeniu. Toate laolaltă. Cum altfel?
Pe scurt, pentru că simt că mă apucă o amețeală care n-are, săraca, nici o legătură cu vinul pe care-l am în dreapta mea, o cacofonie vizuală cu care un candidat la clasa a V-a a oricărui liceu de artă s-ar rușina. Dacă s-ar prezenta cu alea la admitere într-a IX-a ar fi, pur și simplu și scurt, trimis înapoi la școala populară de arte. De unde, de altfel, am convingerea că provin mare parte din siguranțele și impresiile de artiști care justifică această… cum am zis că-i zic?… așa, exhibiție.
Partea bună la toată tortura asta e că pot spune tot restul vieții mele că am văzut ceva care face pictura de pension, pictura de duminică și pictura de gang să pară capodopere demne de Uffizi, sau de unde vreți voi.
Partea proastă e că am nevoie de transplant de retină.
Partea și mai proastă e că în privința arsurilor de pe creier nu există însă soluții.
Partea încă (incredibil!) și mai proastă e că aceste manifestări triste se adună la Palatul Parlamentului, unde, oricât mi-ar fi de indiferentă de obicei imaginea pe care o are România în străinătate, am fost nevoită să petrec câteva ore asigurând vizitatorii (și sunt mulți, incredibil de mulți. Se pare că există și un public al kitsch-ului, go figure.) că asta nu e arta românească. Deci repet întrebarea de mai sus: cine pula mea onorifică se ocupă de sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului? Și mai ales: de ce?
Singura mea nelămurire mai intensă decât astea este ce naiba căutau acolo două pânze de Mălăele. Chiar bune. Nici nu mai știu care dintre „de ce?”-uri e mai mare.
A, dar, vă rog, nu mă credeți pe cuvânt. Poftim câteva exemple.

LostFile_JPG_341248

LostFile_JPG_348608

LostFile_JPG_378560LostFile_JPG_410176

LostFile_JPG_415296

LostFile_JPG_424384

Mai sunt. Cu sutele. Din fericire pentru voi, s-au întors de unde au venit. Totul e bine.

Două probleme aici, repet: de ce ies asemenea chestii din ateliere (?) și faptul că sunt unii oameni care vizitează un singur lucru în România: Casa Poporului. În fine, Palatul Parlamentului, whatever, deși eu una sunt de părerea fermă că numele ăla nu ar trebui uitat vreodată sau deghizat în altceva. Ei, oamenii ăia văd asta pe post de artă românească. Asta. E ca și cum l-am trimite pe Tudor Chirilă ca singur reprezentant al literaturii române la târgul de carte de la Frankfurt.

Schiop versus Teleșpan și succesul la români

Deși nu aveam de gând să fac reclamă cărții anului 2013 (sau 14?), iată, mă văd nevoită să-mi încalc principiile. Și asta pentru că aș vrea să le transmit celor care au editat această glumiță semi-retardă, că nu orice fel de publicitate e totuși publicitate. Greșit. E ca și cum ai spune că orice căcat care zboară prin librărie se și mănâncă.

Dar să încep cu începutul: dornică să mă pun la curent cu noutățile literare românești (deja vechituri), am reușit să consum (ăsta e cuvântul) două dintre revelațiile recente: Soldații lui Schiop și Cimitirul lui Teleșpan. Deși trebuie să recunosc că în ce o privește pe ultima, m-am oprit după vreo 63 de pagini citite cu mari, mari eforturi. Și chiar aici vreau să ajung, de fapt.

Din start, alăturarea celor două cărți face o nedreptate celei scrise de Schiop, ghinionul ei fiind, în opinia mea, faptul că Teleșpan s-a nimerit să scoată o carte foarte slabă cu aproximativ același subiect relativ simultan. Altfel, singurele puncte comune între cele două sunt într-adevăr poveștile cu și despre poponari, în rest totul diferă: tonul, construcția textului și, mai ales, talentul.

Sigur, fiind un tip inteligent, autorul Cimitirului și-a pregătit terenul cum se cuvine, afirmând despre sine pe coperta IV că e “nu este scriitor”. Dibace mișcarea, dar chiar și așa, nu se explică cum de a putut scrie o carte întreagă la nivelul unei compuneri de casa a VI-a, căzând instantaneu în păcatul de a crede că tot ceea ce se trăiește se și povestește. Iar dacă veți face vreodată greșeala de a cumpăra această tentativă de roman, aflați că ăsta e păcatul lui cel mai mic. Neajunsul său major, din păcate pentru intenția autorului, este acela de a fi, foarte, foarte plictisitor.

În fine. Așa cum bine ați înțeles, scopul acestei postări nu este acela de a povesti acțiunile celor două cărți și cu atât mai puțin (culmea!) de a face critică literară. Nu, dimpotrivă, ceea ce vreau este să vă sugerez este pe care dintre cele două merită să dați banii și pe care nu. Cât despre succesul la public al Cimitirului, am mai spus asta, cu alte cuvinte: într-o țară unde jumătate din populație are veceu în curte, chiar nu e de mirare.

Misiunea „Molia”

Oamenilor,

Cred că era alaltăieri. Parcă da. Sunt sigură că n-a trecut mult timp de atunci, așa că să zicem că era alaltăieri și să zicem că mi s-a stricat ceasul. În orice caz, stăteam pe un fotoliu citind de peste două ore (judecând după poziția imposibilă în care ajunsesem) Originile totalitarismului, când s-a auzit iar sunetul ăla enervant și, din fericire, rarissim, care mă anunță că cineva stă în fața ușii mele și vrea de la mine ceva care în general mă indispune.

Previzibil, în fața ușii era baba Signoria. Așa o cheamă, nu e vina ei. E singurul lucru la ea care nu e vina ei. Ai ei au visat toată viața să viziteze Italia, și pentru că mai avea deja o soră pe nume Florența, na. Baba Signoria e unul dintre puținii oameni care par să nu-și schimbe absolut niciodată hainele și totuși nu put decât a bitter, praf și ziare vechi. Același caftan de catifea mov, același turban cu ciucuri, aceiași ochelari cu rame mult prea groase (baba Signoria nu e hipsteră, e doar foarte chioară), aceleași pete de dulceață de căpșuni pe mâneci. În fine. Motivul pentru care vizitele babei Signoria sunt insuportabile, în afară de mizantropia mea, este cel că ele tind să se întindă de la una la alta, adică să nu se termine, cumva, niciodată. Pentru că atunci când începe să vorbească despre pisicile, câinii, șobolanii, dihorii, nurcile și șopârlele care îi mișună prin casă, și pe care le-a salvat de prin toate colțurile, tomberoanele și vizuinile lumii, baba Signoria poate doar cu greu și cu mari eforturi fi oprită. Chiar și de către mine. (E drept, turbanul ăla îi acordă un avantaj incorect, amortizând aproape toate chestiile pe care i le arunc în cap, sistematic, începând cu minutul 31 al vizitelor ei.)

 Bun. Baba Signoria de partea cealaltă a ușii, eu, cu cartea în mână și ochiu’ pe vizor, stăm așa și ne holbăm una la alta vreo cinci minute, după care ea începe să plângă. Scoate dintr-un buzunar invizibil un polonic, o colivie pliantă și, finalmente, o batistă plină de găuri, cu care începe să-și strecoare mucii pe covorașul meu de la intrare. Pentru că abia îl adusesem de la spălătorie, mă hotărăsc să-i deschid, că altfel e în stare să campeze acolo un an și ultimul rapel pe bloc s-a terminat într-un fel care mă face oarecum reticentă să repet experiența prea curând. Deci deschid.

„Știam că ești acasă”, zice baba Signoria.

„Eram la baie”, răspund, terminând ultimul rând din capitolul zece pe după ușă.

„Ăhă. E bună cartea?”

„Foarte.”

Începe iar să plângă: „Și ele erau bune, dragele mele, și mi le-au luaaaat și acum n-o să le mai văd, și ce se fac ele săracele printre străinii ăia haini, ofofofof!”

Mă rog să fie vorba măcar despre nurci. Sau despre șopârle. Dar nu. După cum aflu fără să fi întrebat, este vorba despre moliile babei Signoria. Care erau aproape mature, în număr de cincizeci și foarte binecrescute. Nu rodeau decât batiste de mătase și fotolii de pluș, și-și cereau scuze de fiecare dată, în cor, pe trei voci.

Dar cine i-a furat, totuși, moliile babei Signoria? – sunt sigură că vă întrebați la fel de intens ca și mine, cu diferența că voi nu stați la un metru de fosta mamă a moliilor, deci puteți să asortați acestei întrebări mutra corespunzătoare. Păi, după cum aflu, din nou, fără să fi întrebat, nimeni altcineva decât muzeul Antipa. Aoleu!

Indignată și înclinată, cum mă știți, spre corijarea tuturor anomaliilor comportamentale muzeale românești, înșfac halebarda de duminică (între timp am găsit-o, era în capul lui… hifdhofhdhfhdhhfgdhfhd… pierd semnalul… fhdohfdohfdhhg) și pornim amândouă, val-vârtej, spre muzeul Antipa, chitite să îndreptăm mai cu ciocanul, mai cu toporul, această nedreptate.

Unde ce să vezi? Dăm cu nasul (baba Signoria literalmente, pentru că chiar e foarte chioară) de un afiș care se lăuda taman cu posesia moliilor în discuție, doar că le spunea Expoziție de fluturi vii. Ne sfătuim noi, ne învârtim, era ziua în amiaza mare, dacă ne întorceam acasă ca să așteptăm noaptea probabil ne era lene să mai ieșim, așa că decidem să intrăm sub acoperire, ca vizitatori de bună credință, cu aparate foto și tot. Ok, așa facem. Întrebăm niște cetățeni inocenți din tabăra inamică, ei ne îndrumă spre locul faptei. Insist către baba Signoria că cutia de plexiglas la care ajungem trebuie să fie intrarea în vreo incintă atât de discret amenajată pentru o experiență expozițională ideală, încât e invizibilă. Dușmanul se pricepe, notez cu ranchiună admirativă. Intrăm în cutiuță, unde ne lovește trenul unei călduri umede demne de orice junglă, și întrebăm cât costă să intrăm la expoziție. Aflăm că 12 lei, ceea ce ni se pare cam mult, dar o operațiune de salvare de asemenea importanță merită. Oricum, probabil ceea ce urmează justifică în sine suma, chiar și făcând abstracție de intențiile noastre justițiare.

Hm. Dușmanul e mult mai insidios decât credeam, observ, pentru că a reușit să facă să treacă drept expoziție de fluturi tropicali vii o cameră mai mică decât debaraua mea, în care dormitează la căldură maximum cincizeci (mai degrabă treizeci, cred) de dihănii înaripate, de două varietăți, albastre și portocalii, plus o insectă din aia care face pe bățul. Mă uit la baba Signoria, are ochii umezi, dar s-ar putea să fie și de la căldură. În orice caz, nu mai stăm pe gânduri, în principal din cauza reacțiilor mele cunoscute la căldură și la irosit banii de vin pe prostii cu costuri disproporționate în raport cu realitatea. Eu pocnesc peste cap cu Originile totalitarismului femeia care stă de pază în seră, baba Signoria își desface turbanul, cele maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de molii se înghesuie în el, și misiune îndeplinită.

Ceea ce înseamnă nu doar că nu o s-o mai văd pe baba Signoria cel puțin jumătate de an, ci și că v-am scutit de tentația de a da 12 lei ca să vedeți o expoziție de fluturi tropicali vii, despre care să aflați că înseamnă maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de bucăți de două varietăți jumate, înghesuite într-o saună de patru pe trei metri și plictisite să joace această farsă. Cu plăcere.

Monica Macovei rimează cu Antena 3? Uneori da.

Să fim înţeleşi din start: acest blog nu este de stânga. Mai mult, acest blog nu votează stânga.

Acestea ziind fise, ne aplecăm asupra ofertei. Ea arată aşa, într-o ordine absolut aleatorie:

1. şifonierul Iohannis

2. Monica Macovei

3. Cineva de la PMP (cineva de la PMP degeaba, pentru că pe nimeni nu intzeresează cine candidează de la PMP, în ciuda a ceea ce crede tractorista de Elena Udrea; PMP este un partid inutil, care nu face altceva decât să alimenteze nişte fantasme de-ale lui Băsescu; fantasma că Elena Udrea, spre exemplu, e un politician, ceea ce nu e)

În fine. Revenind la opţiunile viabile, recunoaştem că despre şifonier nu ştim ce să credem momentan. E sobru, albastru, tuns, frezat, poate fi ok şi nu în acelaşi timp. Vedem.

Ajungem la Monica Macovei. O primă întrebare: de ce e isterică? De ce trepidează şi dă din picior? Şi de ce, mai ales, se compară pe sine cu Nelson Mandela? Da, aţi citit bine, mai deunăzi dalba noastră candidată s-a întrevăzut pe sine o glorie a luptei împotriva Apartheidului, ceea ce ne aruncă într-un scenariu pe care nu-l credeam posibil: cum ar veni, ca să traducem destinul lui Mandela într-o variantă dâmboviţeană, că Monica Macovei e de fapt o bravă cetăţeancă de etnie romă care luptă de zeci de ani pe meterezele rezistenţei împotriva statului român totalitar şi segregaţionist.

Foarte bine. Şi dacă lucrurile stau aşa, noi n-avem nimic împotrivă, pentru că n-avem nimic cu ţiganii. Nici chiar cu ăia care stau pe Piaţa Buzeşti şi se scarpină la coaie pentru că n-au avut cândva o şansă la educaţie, înţelegem care e problema şi suntem dispuse să punem umărul la o răsturnare de situaţie (care va dura totuşi între 50 şi 200 de ani). Dar. Dar. Monica Macovei are o problemă şi anume că este atât de isterică şi de necalculată în ce spune şi face (cum a fost sloganul ăla cu bătutul ţării, văleu!) încât aproape – atenţie, aproape – pare că urmează o cu totul altă agendă decât a ei.

Care? Nu ştim. Din bun simţ, nu putem bănui că face jocurile lui Voiculescu, deşi în momentul ăsta, la o judecată ceva mai primitivă, aşa pare. Sigur este că pentru moment îşi dă cu stângu-n dreptu într-un mare fel. Uitaţi-vă pe contul ei de facebook dacă nu mă credeţi.

monica-macovei

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 306 other followers