Babelor,
Cum e românul: plângăcios şi nemulţumit. Îl auzi tot timpul şuşotind pe la colţuri, ţipând prin baruri, văicărindu-se pe blog (şi da, includ şi blogul nostru, de ce să ne ascundem după deget): Traian Băsescu nu e bine. Crin Antonescu nu e bine. Geoană e nebun cu flacăra aia. Ţara noastră n-are film, muzică, teatru, pictură, sculptură, artă de tot felul. Holograf e de căcat, Mungiu e de căcat, dramaturgia e de căcat, Nicolae Grigorescu e de căcat, Luna Amară e de căcat, Poliţist, adjectiv e de căcat, Brâncuşi e de căcat, totul şi toţi sunt de căcat. De-aia suntem ultimii din Europa, ultimii din emisfera vestică, ultimii din emisfera estică, ultimii de pe pământ, ne-au întrecut Albania, Bulgaria, Somalia, Congo (câte voci n-am auzit spunând “A câştigat Băsescu, acum mai bine plec în Congo”. Şi? Au plecat? Aţi plecat? Ciuciu!). Nu suntem buni la nimic, nu am fost niciodată buni la nimic, şi lucrurile vor rămâne la fel pe vecie. Premiul Nobel al Hertei Müller l-a primit o nemţoaică, pentru că noi n-avem coaie de premiul Nobel, Cărtărescu e o nulitate, la fel şi fotbalul românesc, la fel şi handbalul, rugbyul, tenisul, patinajul artistic, industria grea, oţelăriile, combinatul de la Târgovişte, Dacia, companiile de asigurări. În ţara noastră ninge non-stop de 2000 de ani, de-aia nu s-a creat niciodată nimic, ninge ba cu zăpadă, ba cu funingine, ba cu floci, ba cu praf, ba cu smoală, pentru că deşi avem cea mai frumoasă ţară din lume, va fi urâtă atâta timp cât vom locui noi în ea. În România totul pute, pute a măr putred, pute a căcat de câine, pute a clor, pute a farmacie, pute a incompetenţă, răutate, bani şi prostie, n-am dat nimic de valoare şi nici n-o să dăm, pentru că nu vrem, nu putem, nu ştim, nu nimic.
Da, babelor, asta aud, citesc, văd mereu peste tot, cum ziceam. Cât de de căcat e totul şi cum n-o să se schimbe niciodată.
Dar ştiţi de ce se întâmplă chestia asta, de ce românii nu ştiu să facă altceva decât să-şi smulgă părul din cap, având o criză de isterie care ţine de la naştere până la moarte, şi probabil şi mai apoi? Păi nu ştiţi, deci tot eu vă zic: pentru că fiecare făptură care face parte din poporul ăsta a venit pe lume cu o pereche de ochelari fumurii. Nu, românul în sine nu este orb, doar că poartă ochelari de orb, şi în consecinţă nu vede nimic, sau vede totul maro şi i se pare că trăieşte într-o ţară de căcat.
Şi nu-i aşa, babelor, nu-i deloc, deloc, deloc aşa. Ha!, vă aud scandalizându-vă, ridicând degetul ca să mă admonestaţi, “Vai, Rhetta, dar cum poţi să zici una ca asta, ai înnebunit, păi hai, spune atunci dacă eşti aşa deşteaptă: ce a dat România lumii? Hă? Acum taci, ai băgat-o pe mânecă, pentru că nu poţi numi nimic, nici un cântec, nici un tablou, nici un film, pentru că poporul ăsta de mii de ani etc. etc. etc.”
Bine, babelor, vă zic. Vă zic, şi o să îmi daţi dreptate şi o să recunoaşteţi că aţi trăit toată viaţa într-o negură care acum, în timp ce citiţi cuvintele mele, începe să se risipească. Pentru că România a dat ceva. A dat ceva important, ceva unic, ceva măreţ. Da, da, nu râdeţi neîncrezătoare, nu faceţi semne celorlalţi cum că baba s-a ţicnit de tot, că o să vă pară rău şi o să trebuiască să vă cereţi multe scuze, mai multe decât vă puteţi permite.
Babelor, cel mai măreţ şi frumos şi important lucru făcut vreodată în România este blogul nostru, surorile Marx.
Hm. Haha. Da, da, acum ce ziceţi? Aţi amuţit, nu? Nici nu vă trecuse prin cap, din cauza ochelarilor fumurii, după cum am spus eu. Dar citind propoziţia anterioară, cumva-cumva mintea vi se luminează. Începeţi să înţelegeţi. Procesaţi informaţia: România a dat lumii cel mai bun blog care a existat vreodată. Încă staţi pe gânduri: să fie oare adevărat? Nu există alte bloguri, americane, franţuzeşti, britanice, nemţeşti, care să fie mai…
Nu, nu există.
Surorile Marx este cel mai bun blog din lume. Neobservat decât de o mână de iniţiaţi, nesponsorizat de guverne, nelăudat de intelectuali, nepupat în cur de presă, acest blog este singura şi cea mai clară dovadă a genialităţii poporului român. Babelor, vă zic de pe acum: ţara noastră n-o să ia premiul Nobel pentru literatură cu o carte (şi încă, oho, o trilogie!) în care se întâmplă nimic, iar acest nimic este împărţit în capitole; n-o să ia nici Oscarul cu un film care arată o cursă de melci în slow motion; şi nici muzica de pe meleagurile noastre n-o să fie ascultată în alte părţi (precizez, desigur, că Inna, O-Zone, etc. nu fac muzică, ci gălăgie melodioasă). Dar acest blog, babelor, va intra şi rămâne în istorie până la capătul zilelor. Şi voi veţi putea povesti nepoţilor, strănepoţilor, străstrănepoţilor (dacă veţi reuşi să profitaţi de miracolele medicinei moderne) cum ne-aţi găsit, cum ne-aţi citit, cum ne-aţi pus în blogroll sau în reader, şi, în cele din urmă, despre dramaticul şi tragicul nostru sfârşit, în care eu Veta ne-am omorât reciproc într-un duel purtat deasupra Bucureştiului cu F/A-22 Raptor-uri, din care puteţi vedea mai jos un mic preview:
Vă pup,
Rhetta
