Sindromul „păduchele din frunte” în artă

Oamenilor,
Din când în când, cineva trebuie să se ocupe de chestiile alea din viață care te fac să rozi pereții, să te speli pe față cu metroul, să năvălești spre topoare cu drujbele în mâini și să-ți cumperi șireturi la bocanci.

(Dacă aveți vreo altă introducere la textul ăsta pentru că sunteți abonați la feed sau ceva, e din cauză că fie blogul ăsta a ajuns bântuit de texte-fantomă, fie se găsește iar cerneală invizibilă la nonstop, fie am înnebunit eu pur și simplu din cauza a ce urmează să vă povestesc. Se mai întâmplă.)

Încep, prin urmare, cu o întrebare: cine pula mea onorifică se ocupă de sala de expoziții Brâncuși de la Palatul Parlamentului?! Să ridice mâna acum, ca să pot să i-o tai înainte să-i scot ochii cu ea și apoi să i-o bag în cur. E preferabil, zău, pe cuvânt. Din punctul lui sau ei de vedere, că mie mi-e indiferent.
Băi oamenilor. Băăăăi oamenilor. N-am vrut să scriu despre asta cât timp mai era încă acolo pentru că, sincer vă zic, pentru prima oară în viața mea mi-a fost frică. Mi-a fost frică să nu iasă noaptea din sală și să vină să mă bântuie. M-au bântuit multe chestii la viața mea, am bântuit și eu multe chestii, dar asta întrece orice măsură pe care speram să n-o văd vreodată.
Dar despre ce e vorba, probabil vă întrebați, știindu-mă babă hârșită și rezistentă, greu de terorizat, și uite că acum tremur toată numai când îmi aduc aminte suficient cât să scriu (încerc să nu-mi amintesc mai mult decât e strict necesar, are și creierul meu o capacitate de regenerare totuși limitată). Păi e vorba despre oroarea abominabilă pe care a găzduit-o prima sală de expoziții a națiunii, dacă te iei după amplasament și vizibilitate pentru străini, între 1 și 31 august anul curent. Și curentat, cu speranța uitării măcar unei părți din sinistroșenie. Pe numele său ironic Tablouri de vis, ba chiar și III (ceea ce înseamnă îngrijorătorul fapt că au mai existat două asemenea manifestări de nebunie și orbire colectivă înainte), chestia, că nu știu cum să-i zic – „expoziție” mi se pare complet insuficient, poate „exhibiție”, cu scuze pentru maltratarea limbii engleze în scopul ăsta – s-a întins pe o suprafață nesimțit de uriașă, așa cum doar struțocămila arhitecturală nesimțit de uriașă a lui Ceaușescu putea găzdui.

Pe zeci de mii de metri pătrați de pereți albi, vegheați de clasicele casete de restaurant optzecist care terorizează amintirea oricui a fost vreodată la vreo cumătrie de care nu s-a putut apăra, tronau unele dintre cele mai inexplicabile risipe de pânză, culori acrilice și timp pe care am avut ghinionul să-mi cadă ochii vreodată. Peste tot, compoziții numai bune de diagnosticat diverse psiho-patologii și cazuri de plictiseală cronică de menopauză (sper, că asta ar fi o explicație). Flori în toate aranjamentele posibile mai puțin unele reușite, peisaje pe care poți să ți le cumperi la jumate din prețul din expoziție din bâlciul de vară al oricărui oraș de provincie cu mai puțin de 80.000 de locuitori, nuduri de nefutuți și nefutute care visează la zburători din toate categoriile cosmice și celeste, compoziții așa-zis „abstracte”, dar de fapt fără cap, coadă sau centru vizual. Totul, în cele mai țipătoare și țopăitoare culori pe care de care e capabilă industria contemporană de culori acrilice, destul de performantă în acest domeniu. Toate laolaltă. Cum altfel?
Pe scurt, pentru că simt că mă apucă o amețeală care n-are, săraca, nici o legătură cu vinul pe care-l am în dreapta mea, o cacofonie vizuală cu care un candidat la clasa a V-a a oricărui liceu de artă s-ar rușina. Dacă s-ar prezenta cu alea la admitere într-a IX-a ar fi, pur și simplu și scurt, trimis înapoi la școala populară de arte. De unde, de altfel, am convingerea că provin mare parte din siguranțele și impresiile de artiști care justifică această… cum am zis că-i zic?… așa, exhibiție.
Partea bună la toată tortura asta e că pot spune tot restul vieții mele că am văzut ceva care face pictura de pension, pictura de duminică și pictura de gang să pară capodopere demne de Uffizi, sau de unde vreți voi.
Partea proastă e că am nevoie de transplant de retină.
Partea și mai proastă e că în privința arsurilor de pe creier nu există însă soluții.
Partea încă (incredibil!) și mai proastă e că aceste manifestări triste se adună la Palatul Parlamentului, unde, oricât mi-ar fi de indiferentă de obicei imaginea pe care o are România în străinătate, am fost nevoită să petrec câteva ore asigurând vizitatorii (și sunt mulți, incredibil de mulți. Se pare că există și un public al kitsch-ului, go figure.) că asta nu e arta românească. Deci repet întrebarea de mai sus: cine pula mea onorifică se ocupă de sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului? Și mai ales: de ce?
Singura mea nelămurire mai intensă decât astea este ce naiba căutau acolo două pânze de Mălăele. Chiar bune. Nici nu mai știu care dintre „de ce?”-uri e mai mare.
A, dar, vă rog, nu mă credeți pe cuvânt. Poftim câteva exemple.

LostFile_JPG_341248

LostFile_JPG_348608

LostFile_JPG_378560LostFile_JPG_410176

LostFile_JPG_415296

LostFile_JPG_424384

Mai sunt. Cu sutele. Din fericire pentru voi, s-au întors de unde au venit. Totul e bine.

Două probleme aici, repet: de ce ies asemenea chestii din ateliere (?) și faptul că sunt unii oameni care vizitează un singur lucru în România: Casa Poporului. În fine, Palatul Parlamentului, whatever, deși eu una sunt de părerea fermă că numele ăla nu ar trebui uitat vreodată sau deghizat în altceva. Ei, oamenii ăia văd asta pe post de artă românească. Asta. E ca și cum l-am trimite pe Tudor Chirilă ca singur reprezentant al literaturii române la târgul de carte de la Frankfurt.

Schiop versus Teleșpan și succesul la români

Deși nu aveam de gând să fac reclamă cărții anului 2013 (sau 14?), iată, mă văd nevoită să-mi încalc principiile. Și asta pentru că aș vrea să le transmit celor care au editat această glumiță semi-retardă, că nu orice fel de publicitate e totuși publicitate. Greșit. E ca și cum ai spune că orice căcat care zboară prin librărie se și mănâncă.

Dar să încep cu începutul: dornică să mă pun la curent cu noutățile literare românești (deja vechituri), am reușit să consum (ăsta e cuvântul) două dintre revelațiile recente: Soldații lui Schiop și Cimitirul lui Teleșpan. Deși trebuie să recunosc că în ce o privește pe ultima, m-am oprit după vreo 63 de pagini citite cu mari, mari eforturi. Și chiar aici vreau să ajung, de fapt.

Din start, alăturarea celor două cărți face o nedreptate celei scrise de Schiop, ghinionul ei fiind, în opinia mea, faptul că Teleșpan s-a nimerit să scoată o carte foarte slabă cu aproximativ același subiect relativ simultan. Altfel, singurele puncte comune între cele două sunt într-adevăr poveștile cu și despre poponari, în rest totul diferă: tonul, construcția textului și, mai ales, talentul.

Sigur, fiind un tip inteligent, autorul Cimitirului și-a pregătit terenul cum se cuvine, afirmând despre sine pe coperta IV că e “nu este scriitor”. Dibace mișcarea, dar chiar și așa, nu se explică cum de a putut scrie o carte întreagă la nivelul unei compuneri de casa a VI-a, căzând instantaneu în păcatul de a crede că tot ceea ce se trăiește se și povestește. Iar dacă veți face vreodată greșeala de a cumpăra această tentativă de roman, aflați că ăsta e păcatul lui cel mai mic. Neajunsul său major, din păcate pentru intenția autorului, este acela de a fi, foarte, foarte plictisitor.

În fine. Așa cum bine ați înțeles, scopul acestei postări nu este acela de a povesti acțiunile celor două cărți și cu atât mai puțin (culmea!) de a face critică literară. Nu, dimpotrivă, ceea ce vreau este să vă sugerez este pe care dintre cele două merită să dați banii și pe care nu. Cât despre succesul la public al Cimitirului, am mai spus asta, cu alte cuvinte: într-o țară unde jumătate din populație are veceu în curte, chiar nu e de mirare.

Misiunea „Molia”

Oamenilor,

Cred că era alaltăieri. Parcă da. Sunt sigură că n-a trecut mult timp de atunci, așa că să zicem că era alaltăieri și să zicem că mi s-a stricat ceasul. În orice caz, stăteam pe un fotoliu citind de peste două ore (judecând după poziția imposibilă în care ajunsesem) Originile totalitarismului, când s-a auzit iar sunetul ăla enervant și, din fericire, rarissim, care mă anunță că cineva stă în fața ușii mele și vrea de la mine ceva care în general mă indispune.

Previzibil, în fața ușii era baba Signoria. Așa o cheamă, nu e vina ei. E singurul lucru la ea care nu e vina ei. Ai ei au visat toată viața să viziteze Italia, și pentru că mai avea deja o soră pe nume Florența, na. Baba Signoria e unul dintre puținii oameni care par să nu-și schimbe absolut niciodată hainele și totuși nu put decât a bitter, praf și ziare vechi. Același caftan de catifea mov, același turban cu ciucuri, aceiași ochelari cu rame mult prea groase (baba Signoria nu e hipsteră, e doar foarte chioară), aceleași pete de dulceață de căpșuni pe mâneci. În fine. Motivul pentru care vizitele babei Signoria sunt insuportabile, în afară de mizantropia mea, este cel că ele tind să se întindă de la una la alta, adică să nu se termine, cumva, niciodată. Pentru că atunci când începe să vorbească despre pisicile, câinii, șobolanii, dihorii, nurcile și șopârlele care îi mișună prin casă, și pe care le-a salvat de prin toate colțurile, tomberoanele și vizuinile lumii, baba Signoria poate doar cu greu și cu mari eforturi fi oprită. Chiar și de către mine. (E drept, turbanul ăla îi acordă un avantaj incorect, amortizând aproape toate chestiile pe care i le arunc în cap, sistematic, începând cu minutul 31 al vizitelor ei.)

 Bun. Baba Signoria de partea cealaltă a ușii, eu, cu cartea în mână și ochiu’ pe vizor, stăm așa și ne holbăm una la alta vreo cinci minute, după care ea începe să plângă. Scoate dintr-un buzunar invizibil un polonic, o colivie pliantă și, finalmente, o batistă plină de găuri, cu care începe să-și strecoare mucii pe covorașul meu de la intrare. Pentru că abia îl adusesem de la spălătorie, mă hotărăsc să-i deschid, că altfel e în stare să campeze acolo un an și ultimul rapel pe bloc s-a terminat într-un fel care mă face oarecum reticentă să repet experiența prea curând. Deci deschid.

„Știam că ești acasă”, zice baba Signoria.

„Eram la baie”, răspund, terminând ultimul rând din capitolul zece pe după ușă.

„Ăhă. E bună cartea?”

„Foarte.”

Începe iar să plângă: „Și ele erau bune, dragele mele, și mi le-au luaaaat și acum n-o să le mai văd, și ce se fac ele săracele printre străinii ăia haini, ofofofof!”

Mă rog să fie vorba măcar despre nurci. Sau despre șopârle. Dar nu. După cum aflu fără să fi întrebat, este vorba despre moliile babei Signoria. Care erau aproape mature, în număr de cincizeci și foarte binecrescute. Nu rodeau decât batiste de mătase și fotolii de pluș, și-și cereau scuze de fiecare dată, în cor, pe trei voci.

Dar cine i-a furat, totuși, moliile babei Signoria? – sunt sigură că vă întrebați la fel de intens ca și mine, cu diferența că voi nu stați la un metru de fosta mamă a moliilor, deci puteți să asortați acestei întrebări mutra corespunzătoare. Păi, după cum aflu, din nou, fără să fi întrebat, nimeni altcineva decât muzeul Antipa. Aoleu!

Indignată și înclinată, cum mă știți, spre corijarea tuturor anomaliilor comportamentale muzeale românești, înșfac halebarda de duminică (între timp am găsit-o, era în capul lui… hifdhofhdhfhdhhfgdhfhd… pierd semnalul… fhdohfdohfdhhg) și pornim amândouă, val-vârtej, spre muzeul Antipa, chitite să îndreptăm mai cu ciocanul, mai cu toporul, această nedreptate.

Unde ce să vezi? Dăm cu nasul (baba Signoria literalmente, pentru că chiar e foarte chioară) de un afiș care se lăuda taman cu posesia moliilor în discuție, doar că le spunea Expoziție de fluturi vii. Ne sfătuim noi, ne învârtim, era ziua în amiaza mare, dacă ne întorceam acasă ca să așteptăm noaptea probabil ne era lene să mai ieșim, așa că decidem să intrăm sub acoperire, ca vizitatori de bună credință, cu aparate foto și tot. Ok, așa facem. Întrebăm niște cetățeni inocenți din tabăra inamică, ei ne îndrumă spre locul faptei. Insist către baba Signoria că cutia de plexiglas la care ajungem trebuie să fie intrarea în vreo incintă atât de discret amenajată pentru o experiență expozițională ideală, încât e invizibilă. Dușmanul se pricepe, notez cu ranchiună admirativă. Intrăm în cutiuță, unde ne lovește trenul unei călduri umede demne de orice junglă, și întrebăm cât costă să intrăm la expoziție. Aflăm că 12 lei, ceea ce ni se pare cam mult, dar o operațiune de salvare de asemenea importanță merită. Oricum, probabil ceea ce urmează justifică în sine suma, chiar și făcând abstracție de intențiile noastre justițiare.

Hm. Dușmanul e mult mai insidios decât credeam, observ, pentru că a reușit să facă să treacă drept expoziție de fluturi tropicali vii o cameră mai mică decât debaraua mea, în care dormitează la căldură maximum cincizeci (mai degrabă treizeci, cred) de dihănii înaripate, de două varietăți, albastre și portocalii, plus o insectă din aia care face pe bățul. Mă uit la baba Signoria, are ochii umezi, dar s-ar putea să fie și de la căldură. În orice caz, nu mai stăm pe gânduri, în principal din cauza reacțiilor mele cunoscute la căldură și la irosit banii de vin pe prostii cu costuri disproporționate în raport cu realitatea. Eu pocnesc peste cap cu Originile totalitarismului femeia care stă de pază în seră, baba Signoria își desface turbanul, cele maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de molii se înghesuie în el, și misiune îndeplinită.

Ceea ce înseamnă nu doar că nu o s-o mai văd pe baba Signoria cel puțin jumătate de an, ci și că v-am scutit de tentația de a da 12 lei ca să vedeți o expoziție de fluturi tropicali vii, despre care să aflați că înseamnă maximum cincizeci (dar mai degrabă treizeci) de bucăți de două varietăți jumate, înghesuite într-o saună de patru pe trei metri și plictisite să joace această farsă. Cu plăcere.

Monica Macovei rimează cu Antena 3? Uneori da.

Să fim înţeleşi din start: acest blog nu este de stânga. Mai mult, acest blog nu votează stânga.

Acestea ziind fise, ne aplecăm asupra ofertei. Ea arată aşa, într-o ordine absolut aleatorie:

1. şifonierul Iohannis

2. Monica Macovei

3. Cineva de la PMP (cineva de la PMP degeaba, pentru că pe nimeni nu intzeresează cine candidează de la PMP, în ciuda a ceea ce crede tractorista de Elena Udrea; PMP este un partid inutil, care nu face altceva decât să alimenteze nişte fantasme de-ale lui Băsescu; fantasma că Elena Udrea, spre exemplu, e un politician, ceea ce nu e)

În fine. Revenind la opţiunile viabile, recunoaştem că despre şifonier nu ştim ce să credem momentan. E sobru, albastru, tuns, frezat, poate fi ok şi nu în acelaşi timp. Vedem.

Ajungem la Monica Macovei. O primă întrebare: de ce e isterică? De ce trepidează şi dă din picior? Şi de ce, mai ales, se compară pe sine cu Nelson Mandela? Da, aţi citit bine, mai deunăzi dalba noastră candidată s-a întrevăzut pe sine o glorie a luptei împotriva Apartheidului, ceea ce ne aruncă într-un scenariu pe care nu-l credeam posibil: cum ar veni, ca să traducem destinul lui Mandela într-o variantă dâmboviţeană, că Monica Macovei e de fapt o bravă cetăţeancă de etnie romă care luptă de zeci de ani pe meterezele rezistenţei împotriva statului român totalitar şi segregaţionist.

Foarte bine. Şi dacă lucrurile stau aşa, noi n-avem nimic împotrivă, pentru că n-avem nimic cu ţiganii. Nici chiar cu ăia care stau pe Piaţa Buzeşti şi se scarpină la coaie pentru că n-au avut cândva o şansă la educaţie, înţelegem care e problema şi suntem dispuse să punem umărul la o răsturnare de situaţie (care va dura totuşi între 50 şi 200 de ani). Dar. Dar. Monica Macovei are o problemă şi anume că este atât de isterică şi de necalculată în ce spune şi face (cum a fost sloganul ăla cu bătutul ţării, văleu!) încât aproape – atenţie, aproape – pare că urmează o cu totul altă agendă decât a ei.

Care? Nu ştim. Din bun simţ, nu putem bănui că face jocurile lui Voiculescu, deşi în momentul ăsta, la o judecată ceva mai primitivă, aşa pare. Sigur este că pentru moment îşi dă cu stângu-n dreptu într-un mare fel. Uitaţi-vă pe contul ei de facebook dacă nu mă credeţi.

monica-macovei

Chestii de căcat vs. chestii căcătoare (studiu asupra naturii umane)

Oamenilor,

Nelson Mandela n-avea dreptate.

Da, știu, o să ziceți că nu-i frumos din partea mea să zic asta despre un om care fie a trăit nasoale ca o consecință a ceea ce a zis, fie a zis ce-a zis ca o consecință a nasoalelor trăite, dar care, oricum ai lua-o, avea pentru opiniile și declarațiile lui o platformă pe care nu vreau să mă gândesc cât de mulți dintre noi și-ar permite-o.

Totuși, el nu avea dreptate. Sigur, poți să afli foarte multe despre o societate cunoscându-i închisorile, dar asta nu ajunge ca să o cunoști cu adevărat. Asta poți să faci doar cunoscându-i reclamele. Faptul că, de la Guy Debord și a sa genială La société du spectacle încoace, o căruță de sociologi, antropologi și filosofi se ocupă de relația asta în mod mult mai deștept decât aș putea eu s-o fac vreodată mă scutește de vreo trei mii de cuvinte argumentative. Nu vă bucurați prea devreme. Așteptați până la observația că, din punct de vedere al reclamelor, noi, românii, suntem în sfârșit în rând cu restul lumii.

Inclusiv la ce spun despre noi reclamele la hârtie igienică. Acum puteți să vă bucurați.

De ideea că cururile noastre sunt atât de sensibile încât trebuie șterse cu puf de lebădă nu mă leg, că premisa e prea simplistă. Recent, însă, am devenit mândrii destinatari ai unei reclame la hârtie igienică care chiar ne spune ceva despre noi (în afară de faptul că există o parte din populație, care ar putea fi descrisă ca având afecțiuni cognitive congenitale severe, capabilă să râdă duios, din cadrul ușii de la baie, către mâța care tocmai le-a masacrat sulul de hârtie de 40 de lei baxul). Anume, că a pătruns și în rândul populației feminine românești testul suprem al succesului în viață: dresarea partenerului întru coborârea colacului de la WC și victoriile conexe. După cum știți, această problemă stă la baza unei întregi literaturi, a unei întregi cinematografii și a unei felii serioase din internet, toate născute de întrebarea „îl iubesc așa cum e, dar nu-l mai suport, deci cum îl schimb fără să renunț la el, că am o vârstă, altul cine știe când găsesc și nu vreau să mor fată bătrână și să-i dau satisfacției mătușii Maricica?” (Cu aproximativ 40.200.382.299 de variante cunoscute.)

Zewa, care încearcă de mii de ani să ne convingă că nu știm să trăim dacă nu înfundăm buda de zece ori pe lună cu hârtia sa igienică în 4 straturi, a simțit această schimbare de paradigmă (toilet paper turn, i-ar spune filosofii contemporani, spre bucuria unor Rorty, Foucault, Russell sau Barthes). Și a sărit pe ea, oferind milioanelor de femei a căror frustrare majoră în viață e faptul că partenerii lor nu pot fi dresați să arunce tubul gol al sulului de hârtie igienică la gunoi soluția fericirii conjugale: Zewa Aqua Tube, hârtia igienică al cărei tub poate fi aruncat în budă, că se dizolvă în apă. Evrika, veți spune și veți avea dreptate.

pace galactica

Gata cu certurile cauzate de scopurile diferite în viață, de cine cât și ce face în casă și de educația copilului. Problema supremă, constând în capacitatea (sau in-) de a arunca tubul de hârtie igienică la gunoi, a fost rezolvată pentru totdeauna, spre fericirea eternă a cuplurilor de toate felurile și a instalatorilor. Nu e suprema first world problem. E pace mondială și veselie intergalactică.

Despre cum își convinge femeia partenerul să și facă chestia asta, având în vedere că omul nu e capabil de gestul elementar al aruncării unui tub de carton într-un coș de gunoi, bănuiesc că trebuie să stăm tuned ca să aflăm în continuarea serialului. Eu, una, știu că aștept cu sufletul la gură.

Și, pentru că tot veni vorba de hârtie igienică și postarea asta nu poate rata ocazia să fie chiar mai lungă, uite, bă Zewa, când se pot lăuda oamenii cu ceva care ține de tuburile de hârtie igienică:

jacquet 1

jacquet 3

jacquet 4

jacquet 5

jacquet 6

Omul se cheamă Junior Fritz Jacquet, e francez și, după cum vedeți, scopul în viață pe care îl dă el tuburilor de la hârtia igienică te cam face să te caci pe tine. Ceea ce e bine, pentru că omul probabil nu s-ar supăra să primească materiale de lucru. Prin urmare, bă Zewa, termină cu prostiile, că pseudo-invenția asta de Aqua Tube nu folosește decât, cel mult, idioților care au uitat că hârtia igienică e pe terminate și idioatelor care au senzația că asta înseamnă compatibilitate. Nu mai bine inventezi tu hârtia igienică al cărei tub să conțină un plic timbrat, auto-adresat, care, odată terminat sulul, să-și ia zborul către atelierul domnului Jacquet? Sau, dacă asta ți se pare prea complicat, ai putea să-l sponsorizezi pe om un an, sau ceva. Sau să îi faci un site care să meargă. În fine. Arta e la fel de inutilă, pragmatic vorbind, ca și descoperirea de a arunca tubul de hârtie igienică în budă în loc de coșul de gunoi aflat 30 de cm. mai încolo. Diferența stă în gradele de penibil aflate în a te lăuda cu fiecare dintre ele.

În care Petronia Marcs înțelege în sfârșit care-i faza cu 3D-ul

Oamenilor,

Dacă ar fi să rememorez toate ocaziile în care m-am bătut cu diverși cetățeni pentru care aveam diverse grade de respect și simpatie pe tema filmelor 3D, păi, n-aș putea. Pentru că unele dintre aceste incidente s-au lăsat cu contuzii care mi-au șters zile bune din memorie, ceea ce explică și de ce nu-mi găsesc de patru luni halebarda de duminică. Oricum, numărul oamenilor pe care i-am informat uneori politicos, alteori contondent, că sunt tâmpiți din cauza încercărilor lor revoltătoare de a argumenta superioritatea / justificarea filmelor 3D se apropie de cel al oamenilor pe care i-am jupuit din cauză că lasă pungile de gunoi pe scări și amenință să formeze, inevitabil, o armată care la un moment dat îmi va veni de hac.

Până la hac, totuși, mai este. Așa că sper, pentru fericirea și integritatea virtuală a tuturor, că n-o să se trezească nimeni cu vreun „aaaa, dar uneori chiar se justifică 3D-ul, face povestea mai (insert adjectiv care nu are ce căuta aici)”. Complet fals. 3D-ul nu face nici măcar vizualul mai bun, darămite povestea. Dimpotrivă, te ajută să ignori povestea, îți arată din nou trenul care vine spre tine, te ajută să-l confunzi cu realitatea așa cum făceau ăia de acum 100 de ani. Ce face mai bună e imersia în experiența filmului, motiv pentru care oamenii care mor de dragul filmelor 3D mi se par definiți de un escapism și mai dihai decât restul amatorilor de filme, în general. O să mai zic doar că o tipă pe nume Elena Pasquinelli a scris o carte excelentă pe tema asta, a graniței dintre realitate, iluzie și realitate virtuală și a disperării de a le confunda, care caracterizează omul modern. Cartea se cheamă L’illusion de la réalité (Paris, Librarie Philosophique J. Vrin, 2012) în caz că aveți curiozități media-filosofice.

Sigur că bănuiam, în subteranul minții mele, că nu am dreptate chiar de tot. Am des senzația asta și de obicei e greșită. Știu, totuși, că imagistica 3D va avea, ba chiar are deja, utilizări reale importante pentru umanitate. Nu că nu consider importantă pentru umanitate pe dorința oamenilor de a se băga în film cu ghete cu tot și de a se uita la un ecran în timp ce stau cu genunchii la gură în niște bărci incomode, cum au făcut unii care au văzut Life of Pi în Paris (normal, unde altundeva?) ca să simtă mai bine experiența (dacă aveau coaiele să pună și tigri adevărați în bărci, da).

Departe de a fi mai utilă umanității decât chestia de mai sus, medicina se bucură și ea totuși de jucării 3D, iar simulatoarele de zbor la fel. Recent, convingerile mele de Gică-contra radical au mai primit o lovitură, când în hora 3D a intrat și geologia. Mă rog, partea din geologie care se ocupă cu chestii a căror utilitate economică e evidentă, deci aia care caută petrol și gaze. Of course. „Recent” la noi, la fel de of course, pentru că prin alte părți, bla-bla, știm povestea. E jumate realitate istorică, jumate complex de inferioritate național și un sfert manie a persecuției.

Important e că, chestie rarissimă, și la noi cineva dintr-o industrie mega-bănoasă a băgat în sfârșit niște bani în cercetarea asociată domeniului. Ca să se poată găsi mai ușor materia primă de făcut mega-bani, bineînțeles, dar nu-i nimic rău în asta. Dimpotrivă, dacă nu mă înșel, se cheamă progres. Așa că OMV Petrom merită o mică laudă pentru faptul că s-a despărțit cu lacrimi în ochi de o juma de milion de euro din banii cu care tot îngrașă constant prețurile la pompă și a ouat un centru de vizualizare 3D, în care inginerii și geologii să se holbeze la imagini mai realiste ale zăcămintelor, ca să le poată da cep mai bine. Sigur, o să merite o laudă puțin mai mare dacă centrul ăsta chiar o să poată fi folosit de oameni competenți și o să aibă rezultate, nu o să ruginească nefolosit din cauză că curentul costă sau pe post de consolă de jucat DotA pentru copilul vreunui director. Deocamdată însă, până nu îmi contrazice realitatea iluzia, dau din cap apreciativ spre OMV Petrom și centrul lor de vizualizare 3D, ceea ce înseamnă mult, pentru că și datul din cap e o mișcare excesivă pe căldura asta.

După ce dau din cap, totuși, mă bufnește râsul. Pentru că proiectul ăsta se întâmplă într-o țară care se laudă că face ditamai laserul mega-performant la Măgurele, dar nu face și drumuri ca să poată ajunge la fața locului camioanele care cară butoaiele de laser. Când până și traficanții de droguri din Amazon știu că, dacă vrei să faci o treabă, mai întâi faci drumuri până la ea. Asta așa, à propos de utilitatea evidentă.

Acum vă rog să mă scuzați, mă duc înapoi în frigider. Ne vedem la toamnă.

#cocalarulcuhashtag: o nouă specie la Eden şi Control

Printre intelectualii cu oarece firmă s-a dat liber de ceva vreme la o nouă modă: cocalarul cu hashtag. Adică?, veţi întreba. Adică hashtag, adică orice cuvânt cu diez (#) în faţă pentru a deveni mai vizibil la căutare. Aşa, şi, care-i problema? Păi problema este următoarea: sub acest comportament se ascund nişte tipuri umane binecunoscute şi nu tocmai plăcute. Pe cel mai întâlnit îl ştim chiar de la Caragiale, care ne-a lăsat moştenire unele din cele mai remarcabile portrete de parveniţi.

În ce fel este însă acest cocalar virtual parvenit, cum preia el ştafeta ariviştilor lui Caragiale? Simplu: adoptând toate semnele modernităţii necesare pentru a funcţiona într-o anumită societate. Adică aia de la Eden şi Control: barba de voievod, Iphone-ul cu instagram şi, nu în ultimul rând, acest simbol care îşi găsea cândva mult mai bine locul pe un portativ. Astăzi însă, după cum vedeţi şi în poză, s-a mutat în cu totul altă parte. Ceea ce denotă, fireşte, pedigree-ul de autobază al manipulatorului de simboluri exclusiviste, dar care transpare la o privire atentă mai ceva decât mizeria de sub unghii.

Şi mai fascinant însă nu este faptul că oameni până mai ieri normali sunt brusc loviţi de acest morb cocălăresc, ci insistenţa cu care duc noua ramură a lingvisticii pe culmile imbecilităţii. Astfel, în sistemul lor de gândire, totul poate să fie #superinteresant (chiar dacă şansele ca cineva să caute vreodată combinaţia asta de cuvinte este, probabil, de 0.00002879763 la 1 milion, ceea ce face demersul unul exclusiv narcisistic, deci superficial), #nemaipomenitdemisto, #maremeserie, precum şi alte perle ale gândirii submediocre, pe care mediul virtual o favorizează.

Sincer, suntem curioşi cât va dura aceast analfabetism aproape oligofren. Şi spun analfabetism nu din cauza faptului că oamenii n-ar stăpâni limba română, ci din motivul mult mai prozaic că hashtagul e o unealtă eminamente specifică twitter-ului. Iar acolo chiar are sens şi e foarte utilă. Pe facebook nu.

Până una-alta o urare călduroasă cocalarilor de facebook: #sugetipulacocalaridefacebook!

P.S.: Oare în hashtaguri se poate pune virgulă? Uite că nu m-am gândit, dar cocalaurii cu siguranţă că vor sări să mă informeze.

hashtag

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 306 other followers