TOP FIVE, saptamana 2 – 9 noiembrie!!

1. Caderea zidului din Berlin. Nota: 10,00. Motivatia juriului: A fost cel mai pronuntat eveniment al saptamanii care a trecut, eveniment care a marcat evolutia Europei de Est.

2. Prima racheta romaneasca. Nota: 9,88. Motivatia juriului: Macar ca n-a fost lansata, dar merita subliniata incercarea romanilor de a ajunge pe Luna. Aflam in ultimul moment ca lansarea a fost amanata pana la finele acestei saptamani, 14 oct, Marea Neagra. Vom vedea.

3.  Inna. Nota: 7,22. Motivatia juriului: Solista romaneasca nu canta nimic, de mirare ca a luat premiul MTV la Berlin. Nota e pentru incurajare.

4. U2. Nota: 5,44. Motivatia juriului: Bono s-a agitat prin fata portii Brandenburg de i s-au facut ochii cat cepele, da’ ce sa-i faci ca tot nu poti asculta nicio melodie a grupului. Cum de au fost alesi sa cante la Zid nu stim?

5. Steven Tyler. Nota: 2,24. Motivatia juriului: Pentru ca se aude ca vrea sa paraseasca Aerosmith. Sau ca tovarasii din trupa vor sa-l dea afara. Nota mica este pentru ca nu e bine nici intr-un caz nici in altul. Se aude ca in locul lui , ca solist vocal, va veni Madalin Voicu.

Un film genial

L-am vazut in seara asta, profitand, desigur, ca sor-mea era iesita.

Actiunea incepe cu un personaj care umbla bezmetic printr-o padure din Suedia cu un topor dupa el. Fuge, alearga, nu se stie de cine. Se uita inapoi, uneori inainte. Gafaie.

Am sarit mai departe dupa aia, ca ma plictiseam.

Am dat la o scena unde personajul cu topor era acum fara topor si facea baie. Din afara casei lui, totusi, se apropia un alt personaj, care avea in mana un fierastrau. Mama, sa vezi ce iese acuma am zis. Cand colo, omul cu fierastraul a sunat la usa.

Hai da-te-n ma-ta, mi-am zis, ce om cu fierastrau suna la usa. Am dat mai departe, foarte prost. Zic, hai totusi sa mai incerc o scena.

Acuma era ceva mai interesant, ca era o tipa care canta la pian in mijlocu’ padurii de la-nceput. Vibrau copacii, asa canta, sau poate era doar vantu’. E si cum ia tipa la un moment dat un la diez, se aude un foc barosan de arma. Tipa canta in continuare, n-o interesa. Apare un soldat din departare. Zic mama, sa vezi ce iese-acuma.

Cand colo, tipul ia un scaun de dupa un copac si se aseaza si el la pian. Cantau la patru maini, de ti se face paru’ maciuca. Toata padurea vuia. La un moment dat cantau si la voce, ceva perfect. Dupa care omul scoate un volan, il infige in pian si dintr-un schimbator mic de viteze baga direct a treia. Da pianu’ n-o ia din loc.

E cacam-as, zic, ce filme de cacat mi-a lasat si sor-mea asta. Moment in care sor-mea intra pe usa.

“Ba cretino, ce faci, ai innebunit?” intreaba ea.

“Ce-ai fa? zic io. “Ce-ai, n-am voie sa ma uit la film?”

“DVD-u’ ala e blanc, idioato” face ea, inmarmurita. “Te uiti la un DVD blanc.”

Si-asa era, sa-mi bag picioarele daca nu asa era. Avea dreptate lepra, doar ca io nu-mi dadusem seama.

Filmul şi furia, pe rând.

Babelor,

Dacă postarea asta se va dovedi incoerentă, nu-mi cer nici un fel de scuză. Lucrurile s-au petrecut aşa:

Mă uitam la un film, The Hurt Locker. Un film american, apărut anul ăsta, despre experienţa unui soldat american, specialist în dezamorsarea bombelor, în Irak. Îmi vine iar să zic că este un film foarte bun, dar prevăd că Veta o să apară din umbră şi o să îmi dea cu un par în cap. Ei, şi? Este un film foarte bun! Ceva între thriller şi portret psihologic, un film destul de inteligent, deşi are două scene rezolvate prea uşor pentru gustul meu. Dar nu asta contează. Eu zic că merită văzut, sau că nu strică. La naiba, azi-mâine vă treziţi că trebuie să dezamorsaţi o bombă de şaptezeci de kile care este legată de copilul vostru, şi nu ştiţi cum.

De fapt asta vroiam să scriu, poate puţin mai pe larg, poate că ar fi trebuit să îl pomenesc pe actorul din rolul principal, Jeremy Renner, care dacă nu o să ia Oscarul pentru filmul ăsta, o să îl ia pentru altceva. Poate că ar fi trebuit şi să spun că nu este un film anti-război, ci ceva mult mai complicat de-atât.

Dar uite că nu mai apuc să zic toate astea. Pentru că după ce s-a terminat filmul am deschis browserul în care erau încărcate nişte ferestre lăsate deschise despre noapte. Şi mi-am ieşit din pepeni, numiţi şi lubeniţe (dar vă rog să nu redeschidem discuţia despre etimologia cuvântului, da?).
Una din ferestre dădea înspre hotnews.ro. Unde citesc nici mai mult, nici mai puţin decât următoarea afirmaţie făcută de Ludovic Orban: “Eu as rezuma asa: cine voteaza cu Basescu, alcoolici, tiganii [...] prostituatele, probabil, desi ma indoiesc ca prostituatele vor vota cu Basescu, avand in vedere cum arata”. Zic aşa: domnule Orban, vă fut în cur cu mânerul bastonului. Mânerul este în formă de cap de raţă. Mai mult nu zic, că la ce bun? Orban e de la partidul ăla care a inventat bunul simţ? Really?
Iar şeful lui Orban, tovarăşul Crin Antonescu, cu care o să voteze toată bloggerimea ţării, zice aşa: “Dacă aş fi pus astăzi în situaţia de a vota între Traian Băsescu şi oricare alt candidat, l-aş vota pe celălalt (…) Evident că Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor sunt departe de a fi opţiunile mele pentru preşedinţia României, dar Traian Băsescu a ajuns la sfârşitul acestui mandat în pragul nerespectării structurilor elementare din democraţie, a ajuns într-un soi de abuz perfect, iar un al doilea mandat ar fi extrem de periculor pentru democraţie”.
Bine că ştiu, babelor. Bine că ştiţi şi voi acum, nu? Ce mişto sunt tipii ăştia cu bun-simţ!

Dar am mers mai departe, babelor. Nu m-am oprit aici. Asta e, sunt parţial masochistă, că altfel cum aş fi putut trăi alături de Veta atât amar de vreme? Deci am ajuns pe siteul fostului ziar, actualmente scursură, Cotidianul. Care şi el ne explică de ce nu Băsescu. Şi stau şi mă gândesc: dacă Cotidianul este împotriva lui Băsescu, atunci nu este absolut logic că pe el ar trebui să-l votez? Pentru că Cotidianul spune mereu adevărul pe dos: când e noapte ne zice că e zi, când trece o pisică neagră pe stradă ne zice că e albă, când se aude un plânset de copil ne zice că e un râset de babă şi-aşa mai departe. Rămâne de văzut.

După care mi-am continuat periplul. Da, babelor, sunt nebună, am citit tot ce mi-a căzut în mână. Am citit că Borcea acuză arbitrajul. Cine pizda mă-sii e Borcea, babelor? De ce cuvintele lui nu numai că sunt auzite de cineva, dar sunt chiar publicate? Ce contează omul ăsta? Şi de fapt ce contează toţi oamenii din fotbalul românesc? De ce în România există două cotidiene de sport, în timp ce Germania şi Anglia nu au nici unul? Da, sunt chiar curioasă!

Ei, după care am mai aflat din România Liberă că Mungiu este mai bun decât Almodovar (nu e exclus! Serios! Amândoi sunt la fel de plictisitori şi inutili!). Iar din ziarul Ziua am aflat că acesta, adică ziarul Ziua, continuă să existe, ceea ce mi se pare miraculos.

Babelor, aş scrie mai departe ce-am văzut, ce-am făcut, ce se găseşte în supa pe care tocmai o mănânc, dar pe sub geamul nostru tocmai trece un vecin care îmi este în principiu antipatic. Mă duc să-i arunc un pian în cap.

Vă pup,

Rhetta

O dimineaţă cu Veta

Babelor,

E greu. E foarte greu. Şi acum, că zilele sunt mai scurte şi nopţile mai lungi şi aerul mai rece şi programul TV mai prost, mi-a devenit aproape imposibil s-o mai suport.
E vorba, desigur, despre Veta. Sora mea Veta.

Ziua începe pe la nouă, uneori zece. Mă trezesc şi stau în pat. Îi aud paşii prin apartament: picioarele vechi şi umflate, băgate în nişte papuci milenari pe care îi târşâie pe parchet. Ascult. Papucii fac “târş. târş. târş. târş”. Se deschide o uşă, cea de la baie. Mă rog la Dumnezeul în care nu cred – dar cui altcuiva să mă rog? – s-o închidă. Nu. O lasă deschisă. În curând, sunetul unei băşini umple casa. “Pârţ”. Apoi alta: “pârţ. fâs. pârţpârţfâs.” Nişte pipi se scurge în veceu. Nişte hârtie foşneşte. O pauză lungă, apoi este trasă apa. Nu se spală pe mâini, ci iese târşâindu-şi în continuare picioarele. Sper să nu-i aud vocea. Nu, te rog, Veta, nu vorbi! Dar…
Mai întâi respiraţia şuierândă: “fiu-fiu-fiu-fiu-fiu”. Apoi vocea hodorogită, băloasă, acră. “Luck!”. Vorbeşte cu una dintre pisici. “Luck! Hai la mama să-ţi dea nişte cărniţă! Hai la mama!”. Baba dracu’. Deschide frigiderul. Dărâmă ceva. Acel ceva cade. Se sparge. “Futu-i pizda mă-sii de castron să-i fut, căca-ma-ş în el! Rhetta! Rhetta! S-a spart castronul tău! De ce nu l-ai pus cum trebuie?”.
Normal. Castronul meu albastru, pe care l-am primit cadou acum atât de mult timp încât nici nu se poate măsura de la însuşi Tonitza, marele pictor, marele amant. Mă scol din pat, fug în bucătărie. Veta ţine o bucată de carne în mână, castronul e pe jos, în zeci de cioburi. Iarăşi aud respiraţia şuierândă, “fiu-fiu-fiu”, mă uit prin perechea mea de ochelari şi perechea Vetei de ochelari în ochii ei înroşiţi de alcool, înrăiţi de bătrâneţe. “Cum dracu’ l-ai spart?”, întreb. “L-ai pus tu aiurea”, zice ea, “nu putea decât să cadă!”. “Bine”, zic. Că ce altceva să zic? La ce bun? Oricum nu-i pasă. Oricum nu înţelege. Dă cu şutul în cioburi, împrăştiindu-le prin toată bucătăria, apoi dă cu şutul în pisica care o priveşte jignită şi o ia la fugă. “Marş de-aici, jigodie mică, numai din cauza ta se întâmplă toate nenorocirile”, zice.
Ne aşezăm la masă. “Nu strângi măcar cioburile?”, întreb. “Nu”, zice ea, “să le strângă femeia de serviciu, că doar de-aia o plătim, proasta dracului ce e, şi mai e şi hoaţă pe deasupra, mi-au dispărut cerceii cu rubine, îi caut de două zile”. “Cerceii sunt pe masa din sufragerie”, zic. “Da? Nu-i nimic, atunci probabil că a furat altceva”. Mâncăm în tăcere, Veta pleoscăie, un firicel gros de salivă i se scurge din colţul gurii, îl şterge cu faţa de masă. “Şi tu ce dracu’ faci azi?”, mă întreabă. “Mă duc la piaţă”, zic. “Vrei să vii cu mine?” – “La piaţă? Să mă ciocnesc de toţi împuţiţii ăia care-ncearcă să-mi fure portofelul? Vrei să iasă iarăşi cu bătaie?”, zice. “Nu”, spun, “lasă, mă duc singură. Ai nevoie de ceva?” – “Nu”, zice, “de ce să am nevoie? Şi dacă-ţi zic, oricum uiţi.” – “Aş putea să-mi notez.” – “N-am nevoie de nimic, dacă vreau ceva, îmi iau şi singură. Doar nişte piersici. Şi cartofi, să fac o supă mai pe seară.” – “Dar mai este supa de ieri”, zic. “A, nu vrei să-mi iei? Atunci nu-mi lua”, zice.
Mă îmbrac. Veta mă urmăreşte cu duşmănie. “Iarăşi n-am dormit toată noaptea”, zice. “Somniferele alea pe care mi le-a prescris doctorul Săftulescu nu sunt bune la nimic, o să le arunc la gunoi”. “Soro”, îi spun, “ai sforăit ca un porc timp de nouă ore! N-am putut să închid ochii, că vibra toată casa! Cum poţi să zici…” – “A, mă faci şi mincinoasă acum!”, se răţoieşte Veta. “Halal soră mai am şi eu, mă face mincinoasă, nu vrea să-mi ia cartofi…” – “Bine”, zic, “îţi iau cartofi.” – “Şi piersici.” – “Şi piersici, ok.” – “Şi lapte, ia şi lapte.” – “Iau şi lapte”, zic şi ies pe uşă blestemând.

Şi totuşi o iubesc, babelor. Că n-am încotro.

Children of Men

Babelor,

Tocmai am văzut un film mişto, cu actori mişto, cu o poveste mişto, făcut mişto, care m-a ţinut cum de mult nu m-a mai ţinut ceva. Se cheamă, cum poate că aţi dedus deja citind titlul postării, Children of Men, şi a fost făcut de Alfonso Cuaron. Tare, babelor, tare de tot. Ditamai distopia, film de film, foarte, foarte, foarte bun.

Povestea e aşa: Anglia, anul 2027. Lumea a ajuns o zdreanţă, pentru că toate femeile au devenit infertile. Anglia este singura ţară care mai funcţionează cât de cât, dar nu prea bine nici ea. Şi în tot haosul ăsta, un tip este rugat de fosta lui soţie, ajunsă acum teroristă sau aşa ceva, să ducă o puştoaică într-un oraş de pe malul mării.

Nu zic mai mult, că poate nu l-aţi văzut, şi tot ce aş putea spune v-ar strica distracţia. Vă zic doar să vă uitaţi la el neapărat, că nu vă va părea rău. Cam atât.

Hai vă pup, mă duc în sfârşit la culcare.

Vis 2

Din experimentele onirice pe care le fac, unul singur e cel mai teribil. Incercarea de a-l visa pe dracu’. Nu va sfatuiesc sa incercati niciodata asta, nici macar acasa, pentru ca dracu’ este dincolo de rau si dincolo de urat.

Incercarile mele de a-l intalni, totusi, se datoreaza masochismului. Desi sunt convinsa ca exista un motiv mult mai adanc, pe care nu-l pot numi si nici desena. Si – atentie – de fiecare cand imi propun sa-l vad in vis, sunt cat se poate de constienta. E un gand pe care il determin singura, cu de la mine putere si care suna cam asa: “ia sa-l mai vad pe diavol”.

Inca o data, nu incercati asta in prezenta incaperilor lugubre si nici a mobilierului de stejar.

La ultima incercare de genul asta, totusi, am avut o surpriza colosala. Si in acelasi timp foarte, foarte nasoala.

Ia sa vad, mi-am zis, cum mai arata dracu’. Stiu ca e posibil sa mor vazandu-l, dar de ce sa nu palpez extremele? Doar asta am facut toata viata.

Si da-i si porneste spre dracu’. Brrr. Atentie, de fiecare data cand fac asta, viteza mea de miscare se mareste si e ca si cum m-as afla pe un traveling care ma impinge din ce in ce mai tare. E cumplita senzatia, pentru ca nu te poti opri.

Ei si ma porneste pe mine travelingu’ asta si e clar ca ma va duce direct la dracu, si se strange inima-n mine cat un cur de copil. Si se apropie, si se apropie, si senzatia de frica de moarte creste pana cand iti duduie toata fiinta, si intru printr-un culoar de cladire neo-renascentista veche si scorojita din Bucuresti care miroase a moarte, si mi-e clar ca la capatul gangului este ea, dracia draciilor.

Si la un moment dat, dai – literalmente – coltzul. Si esti crucificat de frica. Acolo nu e dracul, ci o chestie mult, mult mai nasoala. Acolo e un zid care blocheaza trecerea.

Atat.

Vis

Stiu ca in ziua de azi nu e frumos sa visezi, dar eu aseara am facut-o. Un vis oribil. Nu-mi revin, altfel nu v-as plictisi cu el.

Deci se facea ca intru printr-o instalatie d-aia care te verifica daca ai metale ascunse prin buzunare si bipaie daca ai. Ba copii, si ma apuc sa trec prin ea, si cum fac un pas in afara, ma loveste dracu o unda de energie de n-am vazut in viata mea. Ceva ca si cum as fi fost iradiata cu cele mai nasoale chestii nucleare de pe pamantu’ asta. Va dati seama ca am simtit o durere de m-am cacat pe mine, era ca si cum tot ce era inauntru meu, matze, chestii si alte alea, ar fi inceput sa urle toate deodata, din toate puterile. O durere inimaginabila.

Urmatoarea chestie a fost ca m-am dus sa ma uit intr-o oglinda, sa vad cum arat. E, si acolo m-am cacat pe mine. Din dreptul inimii imi curgeau valuri de sange galgaitor si nenorocit, pur si simplu se revarsa pe dinafara. Ma durea. M-am speriat ingrozitor.  De ce sa-mi curga inima pe dinafara?

Nu gasesc decat doua explicatii pentru chestia asta.

1. Cineva m-a ranit in asemenea hal ca mi-a rupt inima.

2. Fumez prea mult si asta e un avertisment ca voi face infarct.

Dimensiunea paralelă.

Babelor,

Azi-noapte m-am dus la veceu. N-aveam ochelarii la mine pentru că nu îmi luasem nimic de citit, şi n-am mai aprins lumina în hol, ca să nu trezesc pisicile. Drept care în loc să intru în veceu am intrat în cămară.
Acum trebuie spus că în cămară avem temporar o mică problemă: s-a spart o conductă la vecini, drept care cămara a devenit un portal către o dimensiune paralelă. E o dimensiune ok, nu mă plâng, dar aş vrea să am din nou cămara, că începe să-mi fie poftă de nişte castraveţi. Am vorbit cu un meseriaş, a zis că vine luni, n-a venit. Îi ştiu cum sunt, aşa că nu mai îmi bat capul să-l caut, să-l chem, să stabilesc o zi, o oră. Cândva o să vină şi o să găsească pe cineva acasă şi o să repare cămara. Până atunci, ne-om descurca cumva.
Dar vă povesteam de fapt despre cum am intrat azi-noapte în dimensiunea paralelă. În ea era deja zi, vreo opt şi jumătate dimineaţa, aşa că am rămas preţ de o ţigară să văd ce se mai întâmplă. Şi am văzut un băieţel de vreo nouă ani, plângând de ţi se rupea sufletul. Mie nu mi se rupea, dar mi s-a părut politicos să-l întreb ce are. “O să câştige din nou Adrian Năstase, ştiu asta”, a zis băiatul ştergându-şi mucii cu mâneca. Pentru că în dimensiunea paralelă, alegerile din 2004 le-a câştigat Năstase. “De unde ştii?”, l-am întrebat. “Ştiu”, a zis el, “pentru că în România se întâmplă mereu cum e mai rău”. În fine, nu vroiam să-l contrazic, deşi aş fi putut. “Şi tu cine vrei să câştige?”, l-am întrebat. “Nenea Băsescu!” a zis el. “În el am încredere! O să ducă din nou România înainte! O să ne…”
Aici însă mă plictisisem deja. I-am pus copilului doi lei în buzunar, am aruncat ţigara într-o băltoacă şi m-am întors în dimensiunea noastră să mă culc. Şi am dormit extraordinar de bine.

Despre conspiraţii.

Babelor,

Hm.
Acum câteva zile, Petronia o întreba pe Veta cum e cu gripa porcină. I-am răspuns eu, că mă pricep ceva mai mult decât soră-mea, am considerat subiectul încheiat.
Aiurea.
Ieri mă sună o prietenă. “Auzi, Rhetta”, zice, “tu ai fost asistentă medicală în război, nu?” – “Da”, zic eu, “printre altele, am fost şi asistentă medicală…” – “Atunci zi-mi dragă ce-i cu vaccinul ăsta, că cu gripa am înţeles, da’ acum lumea zice că să nu fac vaccin, că are nu-ştiu-ce efecte, cică e periculos…” – “Fă-ţi vaccinul liniştită”, îi spun, “nu e nici un pericol…” – “Eşti sigură?” – “Absolut.” – “Ei, bine, dacă zici tu…”
Aşa deci. Asta ieri. Azi dimineaţă mă sună altă prietenă. “Rhetta, scumpo”, zice, “tu ai fost agentă secretă în război, nu?” – “Ba da”, spun eu, “am fost şi agentă secretă.” – “Pentru că tocmai am văzut un documentar, tu, unde ziceau că atacurile de pe 11 Septembrie au fost înscenate de CIA! Crezi că-i adevărat?” – “Nu, dragă, stai liniştită, alea au fost făcute de nişte terorişti arabi…” – “Sigur?” – “Da.” – “Bine, mersi mult…”
Închid telefonul, sună iar. Altă prietenă. “Rhetto, tu în război parcă ai fost pilot, nu?” – “Da, am fost”, zic. “Pentru că am citit un articol în internet despre avionul ăla Air France care a căzut în ocean, şi scria că a fost doborât din greşeală de un avion american de vânătoare, şi…” – “Nu”, zic,”a fost o conjunctură foarte ghinionistă, o defecţiune tehnică combinată cu o furtună şi cu o greşeală de pilotaj.” – “Ah, bine, mulţumesc, că îmi era şi frică să mai zbor…”
Şi iarăşi sună telefonul. O a patra prietenă. “Rhetta, iubito, tu în război ai fost ţărancă, nu?” – “Am fost”, spun. “De ce te întreb; pentru că am văzut un film despre desenele alea care apar în câmpuri în Anglia, ştii tu, ca un fel de cercuri…” – “Sunt făcute de nişte studenţi glumeţi”, spun obosită şi sătulă să tot explic oamenilor lucruri simple, logice şi raţionale. “Eşti sigură? Pentru că…” – “Sunt absolut sigură. Nu încape nici cea mai mică îndoială”, zic. “Dacă zici tu, aşa trebuie să fie…”

După care am închis telefonul şi l-am scos din priză. Şi zic aici, odată pentru totdeauna: Nu există conspiraţii, cel puţin nu în ţările cu o presă liberă, cum ar fi cele din Europa de Vest şi America de Nord. Nu există conspiraţii, pentru că nu există secrete. Nu poţi să răpeşti patru avioane şi să arunci în aer doi zgârie-nori fără să se afle. CIA nu este o organizaţie rea. Nici Mossadul. Nici firmele de produse farmaceutice nu şi-au propus să stăpânească lumea; virusul H1N1 nu a fost inventat ca să se vândă mii de tone de vaccin. Nu există extratereştri. Şi în cele din urmă, mai devreme sau mai târziu se află tot. Iar dacă vreţi să vă informaţi, citiţi ziarele, The Times, Neue Züricher Zeitung, New York Times, Le Monde, ce vreţi voi. Acolo veţi găsi adevărul, nu pe nişte siteuri obscure, scrise de nişte nebuni.
Iar dacă vreţi informaţii despre gripa porcină şi despre vaccinurile împotriva ei, le puteţi găsi la Ministerul Sănătăţii sau, dacă nu aveţi încredere în el, la Ministerele Sănătăţii din Franţa, Anglia, Germania.

Da, vorbesc serios.

Facturile, mama lor de facturi!!

Azi am avut liber si m-am dus sa-mi platesc facturile: La telefon, la tigari, la masina, la caciula, la piata, la electrica, la apa si la libertatea de expresie. Pe drum, cateva sloganuri ale candidatilor la presedintia Romaniei. Imi zic: Sa profit de ele cumva. Altfel, la ce folosesc? La telefon o zic p-aia a lui Geoana: Invingem impreuna!! Tipa zice: Da banii, nene, lasa cioacele!! Io repet: Impreuna invingem!! Tipa a chemat politia. La apa, am zis-o p-aia a lui Crin: Revolutia bunului simt. Tipa zice: Da banii, nene, lasa prostiile. Io repet: N-auzi, fa, ca e revolutia bunului simt si pula bani? Tipa chiama politia. La electrica o zic p-aia a lui Basescu:Hai la referendum!! Tipa ma ia de gat si zice: In pizda ma-tii, dupa ce ca esti restantier de trei ani, vii cu tampenii la mine? Nu ti-e rusine? Ma cac in referendumu’ tau, scoate banii!! Bani n-aveam, asa ca am sters-o rapid. * Cumpar un ziar. Scria negru pe alb ca Florin Moldoveanu (????), iubitul Deliei Matache (????) a imprumutat de la banci sase milioane de euro ca sa faca afaceri, si ca acum e falit, a papat banii si tre’ sa-i dea inapoi. Pa ideea ca tot omu’ poate imprumuta din banca oricat, navalim si noi in prima banca serioasa. Dupa ce completam formularul cu cat ne trebuie, adica circa cinspe milioane de dolari ca sa ne facem spalatorie, telefoane d-alea cum a vazut matusa Rhetta la ea in cartier,  ca sa ne cumparam numa’ toale Botezatu, si o masina de opt milioane, o zicem p-aia a lui Sorin Oprescu: Hai Romania!! Acum suntem in arestul politiei si ne intrebam cine e Florin Moldoveanu (Din poza reieses ca are cam 30 de ani) de el poate imprumuta sase milioane pentru nimic si noi nu pentru acelasi nimic. Nu e “revolutia bunului simt?”.  * A inceput Festivalul National de Teatru I.L. Caragiale. Balamuc de omenire. In deschidere un spectacol in limba franceza, Turandot. Se vedea pe fetele celor din sala ca nu inteleg o iota. Da’ nene, ce aplauze la sfarsit, de ziceai ca de bucurie se reped toti la referendum. * Un serial pe Prima TV: Efect 30. Un cacat. Andreea Raicu habar n-are despre ce este vorba si, mai grav, a inceput sa arate ca o baba. Sa se urateasca. Excelent. * In final, ne ducem la farmacie si cerem masca de gripa. Farmacista zice: de care gripa? Noi zicem: D-asta noua, porcina!! Zice: Cate? Zic: Sapte, ca sa am in fiecare zi a saptamanii. Zice: Cu ce platiti? O zic p-aia a lui Basescu: De ce le e frica nu scapa, ca bani n-am!! * Am luat sase ani la locu’ de munca, ca  am jignit un functionar public. * Acu’ va las, ma striga de la bucatarie domnul Allways Simionescu, proful nostru de beletristica totala si muzica usoara romaneasca tembela, si-mi zice sa spal vasele. Ma duc, da’ nasol este ca pentru vase n-am niciun slogan. * Zic: va pup, fratilor!!