De ce nu mă solidarizez cu bătaia pe care şi-a luat-o Locuinţa jurnalistului în centru vechi

“Când ai prea multe băşini în cap, universu se pişă pe tine”. Sau ţi-o trage la muie, nu e foarte clar.

Asta-i una din multele axiome care ne-au rămas de la Platon, cred. Sau Praxiteles, care poate că era sculptor, da în cazu de faţă nici nu contează.

Oricum ar fi, e o vorbă de duh foarte tare care se potriveşte unei publicaţii destul de ridicole, Locuinţa jurnalistului. Asta e fiţuica aia care publică de mai multe ori acelaşi material, în care e vorba de fiecare dată despre alt ţigan. Şi cum publicu ăl mai marxist la suflet e tot atât de degrabă vărsător de lovele pe cât e de lacrimi, cum mai publică Locuinţa jurnalistului câte o telenovelă d-asta d-a lor, cum bagă oamenii mâna la buzunare şi dă-i cu vărsământu la paypal.

În fine, treaba nu e nouă, presa inutilă de genu ăsta se manifestă în diverse forme, de la Vice până la peretele de facebook al pretinului tău hipster şi e definită de un singur lucru: semidoctismu galopant al acestor oameni. Sigur, pe de altă parte de ce jurnalismu are nevoie de o locuinţă şi nu se face pe stradă, asta iar nu-nţelegem, da să zicem că e altă discuţie. Sau de ce nu se înscriu oamenii ăştia la cursuri la Rise Project, iar nu pricepem, deşi o vagă idee tot avem: ăia de la Rise Project, fiind profesionişti, n-o ard regeşte pe facebook ca oagării mai sus pomeniţi, pentru simplu motiv că au altă treabă; de unde reiese, binenţeles, o altă axiomă şmecheră şi anume că “taie-i contu de facebook lu jurnalistu modern şi l-ai lăsat în pula goală”. Mă rog, p-acolo, asta puteţi s-o mai modificaţi voi dacă vreţi.

În fine, ce vreau să spun de fapt e că mai acu vreo lună sau aşa ceva, un scrib de la această gaşcă, neavând nicio altă treabă mai bună, cum ar fi fost să bea o bere, sau să-şi bage pula-n ea de Locuinţa jurnalistului, s-a gândit să facă un material. Ce subiect îşi găsise omu: parcagiii din centru vechi, care erau super-oprimaţi de gaborii de p-acolo. Cum ar veni, adică, de ce nu-i lăsau oamenii pe parcagii să-şi facă suma şi se luau aiurea de ei, ba cică un gabor chiar îl omorâse pe unu-n bătaie, atât de rău se stricaseră oamenii la suflete. Lucru care între noi fie vorba, nu e ok, pentru că gaboru respectiv putea doar să-i rupă ăluia mâna cu care parca maşini şi să-l lase să gareze autoturisme cu pula. Da uite că nu l-a dus capu, motiv pentru care iese ditai scandalu:

Marele nostru gurnalist a zis că ia cel puţin Puliţeru cu articolu ăsta, doar că ce să vezi, te pui cu gaborii? Oamenii s-au pişat pe el la propriu. Ăla că stai, că io, că fac, că dreg, că ONU, că CEDO, că pula-n pizdă, doar că pe gabori îi durea la pulă. Şi foarte bine făceau. E şi după ce s-au pişat pe el şi pe drepturile lui bine de tot, ce să vezi: s-a inflamat, tăticule, opinia publică de pe facebook de s-au dus oamenii direct la Activ Watchu, la Cacador-CH şi la OSCE. Ba chiar mai era un pic şi se ridica Obama cât e el de negru şi trimitea o divizie d-aia şmecheră de puşcaşi marinari că să-l salveze pe gherţoi de la omor şi mai ales ruşine. Că na, doar nu poţi să te dai pe feisbuk că ai luat-o-n freză, că nu prea eşti culeanu.

Şi asta nu-i nimic. Fiindcă li s-a suit la cap dă succese (asta e la şto, sunt totuşi numai 141 de oameni care le varsă lunar banii de bere), ce crezi că idee le-a venit lor: luând egzemplu chiar de la Mircea Badea, ne-au chemat pe toţi la o mică mineriadă a.k.a. plimbare pân Centru vechi, căcum ar veni să le arate la gaborii ăia că lor nu le e frică şi nu se lasă intimidaţi, ba chiar îşi bagă nasu la trebile lor în continuare. E hai să mori tu? Pă bune? La care fază ce să mai, am sărit cu toţii, care pân ghete, care pân botoşi şi ne-am făcut mii la număr ca oştenii lu Ştefan ăl mare şi sfânt ca să-i apărăm pă hipsteri dă oprobriu cazon la care se dedau satanicii tablagii. Doar aveam şi de ce, fireşte, pentru că statuia de toleranţă care e Locuinţa jurnalistului când te dă afară de la party-urile lor că nu asculţi manele, chiar e un ideal pentru care să vrei să te sacrifici chiar şi la trei dimineaţa.

În fine, oamenii s-au bălăcărit ce s-au bălăcărit, unii mai cocalari ca alţii, doar că, în cel mai clasic stil pesedist, nici unii nici alţii n-au înţeles nimic:

- gaborii că nu poţi să faci chiar ce vrea pula ta pe stradă şi cu atât mai puţin să omori oameni

- Locuinţa jurnalistului că de la prea multe băşini în cap ce ai e posibil să ţi-o mai iei şi la gornete

În concluzie, io mă feresc şi dă unii şi dă ceilalţi. Iar asta pentru că urmez un alt sfat dă mare înţelepciune venit de la Caristofeles: “extremele e bine să le laşi să se fută unele pe altele-n gură până nu mai rămâne nimic”.

În fine, nu ştiu dacă a zis chiar aşa, da asta era ideea. Şi chiar cred că avea dreptate, pentru că referitor la povestea de faţă gaborii sunt la extrem pân chiar prostia lor, în vreme ce Locuinţa jurnalistului pân băşinile ieftinuţe de care dau pe dinafară.

Incredibil! Lista ruşinii e alcătuită din muişti!

Tocmai ce remarcam zilele trecute, că un anume subiect este exclus din discursul public după victoria lui Giohanis, când, iată, lista ruşinii a explodat.

Dar mai întâi subiectul: subiectul era că nimeni nu observase cum că nentu Alexandru Dughin, filozuofu de cafenea dat afară de prin universităţile moscovite, mare punător de umăr la victoria panslavismului galactic, deci acest domn şi-a văzut ruinate eforturile de astă vară când bătea drumu la Românica să vorbeşte cu prelaţii dă pacilea ca să convingă poporu să voteze cu PSD. Deci omu a luat-o pur şi simplu în mână, dacă se poate spune aşa, deşi la cât de venal e şefu său, donu liniştit Putin, credem că i-a dat-o şi la alte orificii. Sau măcar l-a pus să-şi deconteze beletele de avion dă i le plătise.

Deci taman ce observam io cum nu se vorbeşte despre asta, nu tu un Moise Guran, nu tu un Mândruţă, când iată: ciac-pac. A apărut lista cu oamenii care i-a făcutără bot lu don profesor Dughin şi ţine-te tati ce nume erau pe ea:

- Ceauşescu

- Vader

- Simona Halep

- Roberto Carlos

- biscuiţii Oreo

La care noi nu trebe să tragem dăcât o singură şi mare concluzie: nu numa că nu contează ce manevre face Dughin prin România, pentru că nu înţelege că poporu român nu e bărboşii ăia de predică ortodoxia pe la sate, da nici măcar nu contează cine e pe lista aia.

De ce? E foarte simplu: pentru că cine pizda noastră e Vladimir Ernu, sau Vladivostok Ernu, sau cum îl cheamă şi ce căcat contează ce doreşte el. Păi aţi văzut? E irelevant, deci hai să ne trăim în pula calului vieţile făcând abstracţie de această nulitate (literară, da) şi aia ie.

Ernu

O seară plină de învățăminte, unele mai mari decât altele

Oamenilor,

Bănuiți bine, în sfârșit ceva mi-a reușit în procesul complet științific (parțial șamanic) cu care mă chinui de ceva ani să fac să ningă frumos fix de 1 decembrie. Ura! Primesc înjurături, chitanțe de spitalizare pentru decont și îndemnuri de auto-mutilare la adresa de mai jos.

Dar nu despre asta-i vorba.

Nimerii în seara asta la ceva eveniment cu intenții aproximativ bune și denumire pompoasă, din categoria celor care tind să se înmulțească pe măsură ce se împuținează zilele din an: Gala Perfomanței, în care Primăria Sectorului 3 cheltuie niște bani ca să convingă oamenii că îi pasă de cultură, în speță de performanța academică tânără. (Deși, la 1.000 de euro premiul, aș zice că am văzut și omagii mai degeaba.)

Treceam pe lângă Ateneu și am văzut niște tipi deloc respingători cărând niște cutii cu sticle de vin de Sâmburești încă și mai puțin respingătoare, așa că m-am ținut după ei și așa m-am trezit la parascovenia asta.

Până să mă întorc eu pe călcâie și s-o tulesc de acolo, s-au stins luminile și pe scenă a apărut o orchestră, așa că m-am așezat cuminte pe un scaun, filosofând că am pățit și chestii mai nasoale decât un concert gratis cu vin gratis la sfârșit. Bun.

După care au apărut din fundul scenei un el și o ea care se încadrau în toate tiparele prezentatorilor aspiranți care speră ca evenimentul la care tocmai prestează să-i propulseze în lumea chestiilor adevărate: el fâstâcit și neștiind prea bine unde se termină scena, ea care citise cuvântul „gală” în titlu și se credea la ceva festivitate regală, drept care arbora o rochie de seară cu o morgă fatală care n-o împiedica să-și tragă din când în când în sus țoala, neîmpiedicată în alunecarea ei gravitațională de nici o bretea. Trebuie să recunosc, priveliștea unei tipe îmbrăcate la toate acele (în mintea ei) care-și băga din când în când mâna la subraț ca să-și remorcheze rochia la locul corespunzător de pe suportul anatomic m-a amuzat suficient de mult încât să decid să stau locului.

Lucru de care mi-a părut bine, pentru că altfel ratam o întâlnire prețioasă cu meteahna asta specific românească de a fi politicos cu prenumele oamenilor. Românii o aplică în general la coafeze și mecanici, însă ea și-a făcut drum în cele mai înalte cercuri, în care cineva poate lăuda, într-o situație oficială, performanțele academice ale „domnișoarei Alexandra”.

Și de unde coaiele calului lui Carol a apărut inflația asta obsesivă a lui „sau” folosit pe post de conjuncție finală în enumerații? Cutare a studiat cu cutărescu, cutăreasca sau Moș Crăciun, cutare a fost influențat în viața lui de cutărescu, cutăreasca sau Rudolph, cutare face cercetare în domeniul x, y sau z. Nu cred că am auzit un „și” la locul lui într-o enumerație în seara asta, de stai și te întrebi din ce puț al gândirii a ieșit această, probabil, teamă de a spune lucrurile complet, de groază că poate nu par destul de impresionante. Sigur că „sau” are și o funcție corelativă, însă actorul principal în filmul ăsta e totuși „și”, „sau” fiind antamat pe viață în rolul disjunctiv de semnalare a alternativelor mutual exclusive. Cu alte cuvinte, cutare cercetează chestia aia, ailaltă și cealaltă, fără ca asta să însemne că nu se mai ocupă de nimic altceva în viață, ci doar că asta e lista relevantă a preocupărilor lui profesionale. Copiii de clasa a V-a folosesc „sau” într-o enumerație atunci când li s-au terminat „etc.”-urile, dar vor să dea impresia că știu mai mult decât spun despre subiect și doar timpul sau spațiul îi împiedică să înșire toată polologhia. Dacă discursurile pentru evenimente publice sunt scrise de copii de clasa a V-a, s-ar putea găsi unii mai deștepți. Eu, de exemplu.

În fine.

S-au dat niște premii meritate de niște oameni care se ocupă de chestii serioase, acordate de niște alți oameni care se ocupă de chestii serioase, s-a cântat muzică românească orchestrală și vocală, foarte frumos, nu asta contează. Contează că chestia a fost organizată de Primăria sectorului 3, al cărei șef, Robert Negoiță, era prezent în seara asta la Ateneu pentru că așa i-a zis asistenta, nu pentru că l-ar fi dat inteligența afară din casă. Altfel nu-mi explic momentul din încheiere în care, pe post de discurs apreciativ la adresa tineretului deștept din țară și de aiurea, de grija și respectul căruia încerca să convingă publicul că moare, Robert Negoiță (și simt nevoia să vă amintesc că omul a terminat liceul la 31 de ani, e primar din partea PSD, pasionat de betonări sectoriale și are la activ câteva suspectoșenii mari) a lăudat hotărârea acestui tineret de a schimba direcția de căcat a țării ăsteia acum două săptămâni, stând la rânduri sinistre ca să facă cel mai elementar gest democratic, împotriva partidului din care el, Robert Negoiță, face parte.

A fost pentru prima dată în istoria Ateneului când a fulgerat sub cupolă, nu deasupra ei, iar în sală s-a lăsat un frig deloc asemănător celui de afară. M-am foit pe scaun căutând ceva armă improvizabilă, pentru că era evident că lucrurile o să se termine prost. Din fericire, Negoiță a simțit pericolul (sala se umpluse brusc de accese de tuse care ascundeau evident hohote de râs și înjurături destul de puțin discrete), a mai aruncat câteva cuvinte despre importanța educației și a plecat să citească Turgheniev, îmi imaginez.

În orice caz, seara a continuat fără nici un alt eveniment în afară de a ne fi demonstrat, încă o dată, cât de gros e obrazul politicianului român și cât de puțin îl deranjează contactul cu realitatea. Fiind o babă complet nesimțită la rândul meu, dar cu pielea extrem de sensibilă (chestie care mă incomodează puțin pe vremea asta), fac apel la domnul Negoiță să pună de un seminar, un workshop ceva, ca să recuperez ceea ce evident n-am reușit să învăț până acum, deși am o vârstă venerabilă: talentul de a scuipa în sus și de a te face că ninge. Nu de alta, dar mă știți ursoaică polară amatoare de ninsoare și viscol, și să trebuiască să-mi tot fac grefe de piele de fiecare dată după ce ies pe-afară atentează periculos la provizia mea prețioasă din frigider, menită pentru scopuri mai înalte.

În România cineva s-a apucat în sfârșit de muzică

Aflată ca și societatea românească în chinurile facerii de 25 de ani, iată că muzica de prin părțile locului naște în sfârșit ceva. Și pentru că de obicei este rolul acestui blog să semnaleze lucrurile care merită semnalate, o facem cu mare bucurie și acum.

Dar mai întâi un pic de contextualizare. Adică în ce peisaj apare acest Ceva? Să vedem arealul recent și vă rog să rețineți că și numai faptul că numim aceste trupe e de bine; cu alte cuvinte orice nu se regăsește aici ori nu contează, ori e lipsit de valoare – categorie la care se încadrează, spre exemplu nulitățile muzicale de la Poetrip – ori e încremenit în proiect, vezi cazul Norzeatic):

trupa Fierbințeanu (interesanți, dar mult prea hipsteri, în sensul rău al cuvântului; adică lipsiți de cultură muzicală, lucru care se simte)

Subcarpați (deja mult prea mainstream, de fapt demult mult prea mainstream)

Steaua de mare – inconsecventă, probabil că deja nu mai există, păcat de talentul lui Andrei Dinescu

Aș adăuga și recent reînființata Basorelief, o preferință personală dar din păcate nu foarte originali

Ei bine, în tot acest peisaj apare acum trupa Litera 1, un proiect foarte foarte interesant aflat undeva la intersecția dintre Tangerine Dream și Celelalte cuvinte (mișto combinație, nu?).

Am să adaug dedesubt două piese selectate de mine într-un soi de playlist pentru voi, deși vă asigur că tot ce se găsește de ei pe net merită încercat. Să salutăm prin urmare această apariție doldora de știință compozițională, curaj cât cuprinde și, foarte important, bun simț muzical.

De remarcat și conceptul grafic foarte fain.

Gaudeamus – prada de razboi – editia 2014

Ca de obicei (obicei de pe blogul personal, da’ anul asta il transfer aici), jurnal de front dupa vizita la Gaudeamus. Doar ca anul asta am fost nevoit sa renunt la razboiul clasic cu tentatia de a cumpara jumatate din cartile de pe acolo (jumatatea cealalta fiind publicate la edituri de tip “Amurg sentimental” unde un nene pe care nici Viagra nu-l mai ajuta improsca cu platitudini vreo trei mamaici aflate in adoratie) si sa recurg la razboi de gherila cu nervii personali. Bine, recunosc, greseala mi-a apartinut. Am tinut eu neaparat sa ma arunc in lupta taman simbata seara cind tot poporul cu sete de cultura se ingramadea in Romexpo.

Consecinta nefasta a proastei alegeri a momentului a fost prada foarte subtire. Retrospectiv, senzatia este ca am luat pur si simplu din raft citeva carti cu care stiam ca n-o sa fiu nemultumit doar cit sa nu ajung la concluzia ca m-am dus degeaba. Asta cu atit mai mult cu cit am reusit sa nimeresc doar una dintre cele trei tinte propuse.

Inainte de a prezenta prada, citeva observatii. In primul rind, atmosfera, la propriu, demna de o bolgie dantesca. Dupa nici un minut de la intrare am fost nevoit sa ma despoi pina la limita conventiilor sociale aplicabile evenimentului, culoarea de rac fiert a babei Petronia nefiind nici un fel de consolare. Oamini buni, mai draga organizatorilor, stim ca e quasi-iarna afara si ca nu se cade sa lasi cultura sa piara de hipotermie, da’ macar oleaca de ventilatie s-ar recomanda. Si nu-i ca si cum asta ar fi primul eveniment organizat in locul cu pricina sa nu stiti cum stau lucrurile si citi oameni vin.

Apoi mentalitatea de terasa de Mamaia a expozantilor, reclama prin supra-saturarea simturilor, in special a celui auditiv. Este extrem de frustrant sa nu poti auzi un vorbitor la lansarea unei carti pentru ca editura de la standul de alaturi s-a hotarit sa mareasca volumul unei reclame idioate si inutile, gen “farmacia inimii, Catena”, puse in bucla pe trei monitoare minuscule. Sau pentru ca toate astea sint acoperite de blabla-urile altei “lansatoare” care se entuziasmeaza isteric de propria genialitate. aflate inca si mai departe.

Din pacate anul asta n-am putut sa fiu atent la calitatea “panotarii” cartilor (ca sa imprumut un cuvint de la coana Petronia) din motivul expus mai sus, aglomeratia. Nu pot decit sa sper ca unii si-au invatat lectia. Cred ca singura buba pe care am observat-o en passant a fost alaturarea pe un raft de la Polirom a doi autori ireconciliabili, dar e posibil sa fiu eu prea sensibil.

Ultima observatie e legata de vorbitorii de la lansarile de carte. Am asistat la una partial si la una am stat cap-coada (pentru cea din urma m-am si dus taman simbata seara). Este incredibil cum unor oameni le place sa se auda vorbind, chiar daca nu fac si efortul de a se asculta sau macar de a gindi/pregati oleaca ceea ce vor sa spuna. Si daca la prima prezentare nu aveam nici o pretentie de la vorbitor (in mare pentru ca nu stiam nimic despre el), la cea de-a doua a fost de-a dreptul dureros sa ascult un academician si-un doctor in ceva varsind aberatie dupa aberatie, intorcindu-se la “pașopt” cu incapatinarea vinilului zgiriat, vorbind interminabil si neadecvat despre orice altceva decit despre cartea prezentata. Enervarea n-a fost indulcita decit de urmarirea gesticii si mimicii bietului Vlad Zografi, cel care gestiona lansarea cartii in cauza, felul in care trecea de la plictiseala la mirare la iritare la exasperare in cicluri scurte de maximum 30 de secunde.

Dar sa spunem despre prada. O sa incep cu cea pentru care m-am dus, “Fizica Povestita” a lui Cristian Presura, aparuta la Humanitas. Tre’ sa recunosc, am fost surprins cind am ajuns (oarecum) la raft sa o iau. 650 de pagini A4 scrise marunt, ca in Physical Review, plina de desenele si formulele studentiei. In anii aia Cristi mi-a fost coleg si prieten, a fost moderator al micului nostru club de marti seara (atit cit a tinut el), partener de lungi discutii si donator de frigider atunci cind a plecat la Master in Olanda (lucru pentru care stomacele noastre i-au multumit si au renuntat la ulcerele pe care se pregateau sa ni le serveasca). Abia astept sa vad ce-a facut el din povestea Fizicii. Cartea, dupa cum ne-a povestit si Vlad Zografi in prezentare, contine doua discursuri care pot fi separate, unul al povestitorului pentru ne-initiati, pentru cei care vor povestea, dar n-au inclinatia sau interesul pentru formula matematica, si unul al fizicianului pentru eventualii studenti, cu formule si demonstratii. Dar va spun mai multe despre ea dupa ce o parcurg.

Au fost apoi doua achizitii noi pentru colectia mea Lucian Boia (si cu astea cred ca nu mai ramin prea multe de vinat), “Germanofilii” si “Mitul democratiei”, amindoua de la Humanitas. Despre “indragostirea” mea de Boia am tot scris, n-am sa ma repet. Omul merita citit macar pentru alternativa pe care o ofera, argumentat si incheiat la toti nasturii, la dogma istoricilor oficiali. Daca el si Neagu Djuvara ar scoate o carte pe luna, i-as cumpara si citi o data pe luna.

In prelungirea pasiunii pentru istoria Romaniei, pentru ca ma fascineaza (si nu sint singurul cu asemenea pacate de pe aici) perioada fanariota, iesirea din ea, modernizarea tarilor romane si interactiunea dintre Romania/Europa si lumea islamica, am arestat de la Polirom “Razboi, pace si comert in Islam – Tarile romane si dreptul otoman al popoarelor”, a profesorului turcolog Viorel Panaite.

Si, daca tot ma strecuram printre oameni pe la Polirom, am agatat din raft si “In ce cred cei care nu cred?”, dialogul epistolar intre cardinalul Carlo Maria Martini si Umberto Eco, dialog pe marginea unor probleme etice fundamentale ale contemporaneitatii. Pe asta am inceput deja sa o citesc si sa constat ca n-am facut o alegere gresita. Merita macar pentru eleganta disputelor, pentru incapatinarea de a cauta subiectele pe care cei doi nu se afla in consens (pentru asta este mai degraba vinovat Eco :D ) si pentru cealalta incapatinare, aceea de a dezbate exclusiv idei si nu oameni.

Si cu asta am cam terminat, din pacate. In alti ani plecam de acolo cu 10-15 carti si cu dureri insuportabile de spate si picioare dupa multele ore de haladuit printre rafturi. De data asta mi-au fost atacati doar nervii, urechile si sistemul de reglaj termic. Si nici n-am gasit cartile lui Borges si Ortega y Gasset dupa care ma dusesem. Asta e, sa-mi fie invatatura de minte pentru anul viitor.

Cum atentează YouTube la viețile babelor vinovate doar de insomnie

Oamenilor,

Avem o problemă.

Este ora 4 jumate dimineața, în condițiile în care eu trebuie să mă trezesc la opt ca să stau de vorbă cu spiritul lui Homer. Trebuie să-l întreb unde mi-a pus castraveții murați ăia buni. Asta nu e o problemă, se întâmplă tot timpul.

Doar că este ora 4 jumate dimineața, în condițiile în care eu trebuie să mă trezesc la opt, precum și în sunet de sonate pentru pian de Beethoven, că am decis eu că pe Slipknot totuși am mai puține șanse să adorm repede. Lumină palidă în cameră, venind de la un instrument de ornamentare casnică pentru care nu am văzut nici o utilitate până nu l-am transformat în veioză, învelindu-l cu o instalație de Crăciun albă. Muzică v-am zis de care. Eu, baba Petronia Marcs, tuflită în diagonală pe pat și pe burtă, cu amintirea frumoasă a unei seri în care am făcut cel mai bun risotto și cel mai bun sex din istoria mea personală, cam în același timp dar fără nici o relație cauzală între ele. După care am citit niște chestii mișto, mi-am scos din dulap greaca cea bună, am scuturat-o de praf ca să fie pregătită pentru mâine dimineață și m-am culcat. Cu sonatele pentru pian de Beethoven, toate. Zece ore și un sfert, din care mai rămăseseră vreo două. Timp suficient ca să adorm sau măcar să mă hotărăsc dacă mai are vreun rost să încerc până la vreun moment dat mâine.

Deci liniște și pace, Petronia zace.

Moment în care, oamenilor, Petronia face infarct.

Pentru că undeva în cameră urlă un copil, urmat de alții și de alții și sfinte căcat ce se întâmplă în casa mea, ce fel de apocalipsă e asta?

Acu nu știu dacă știți bancul ăla cu „care e cel mai frumos sunet din lume? – Râsul unui copil. Mai puțin dacă e trei dimineața, ești singur acasă și nu ai un copil.”, dar eu îl știam. Ba chiar i l-am și spus Sfântului Petru, în scurta noastră întrevedere din seara asta. A râs. Băiat simpatic, sper să nu ne revedem prea curând.

Revenită în corpul meu și în toate mințile, observ că din boxa mea cânta în continuare o orăcăială de copii inexplicabilă. Asta:

Doar că explicabilă. Pentru că YouTube s-a învățat să bage reclame nu doar înainte de clipurile pe care vrei să dai click, ci și în mijlocul lor, dacă-s mai lungi. Fără nici o noimă. Acum, eu recunosc că sonatele alea erau conținute de un clip lung de zece ore, și că YouTube trebuie să fi stat cu degetele în flăcări până să prindă momentul să-mi strecoare o reclamă pe undeva. Recunosc și că am apreciat ironia asortării compozitorului (dacă vă chinuiți puțin, o să auziți Oda Bucuriei pe undeva pe-acolo). Ba chiar recunosc și că ideea reclamei nu e deloc rea. Dar să mor io dacă procedeul în sine e ok. Pentru că rezultatul lui a fost că chiar am murit, ceea ce e destul de puțin amuzant.

Să-i spună cineva lui YouTube că-mi datorează un laptop nou, trei pereți la casă, un parc lângă ea și cel puțin patru tablouri de Petrașcu. Ca să nu mai zic de rastelul de vinuri, că mă duc și omor Coca Cola pentru reclama aia creepy strângând-o cu YouTube de gât. Sau îi fac CocaColaboarding lui YouTube până se dezvață de trântit reclame în mijlocul clipurilor.

Acum, noapte bună. Poate nu i-a venit cuiva în minte să facă o reclamă cu urletul lui Predator încă. Vă anunț mâine, de pe unde oi fi.

România, 2014. Patru concluzii și un două PS-uri

Oamenilor,

Mă știți babă de treabă, fără prea multe certitudini, așa cum cred că ar trebui să fie orice om normal la cap. Însă puținelor certitudini pe care le aveam până în ieri (focul arde, somnul prea mult provoacă migrene, vinul e mai bun decât berea, nu există niciodată suficiente cărți) s-a adăugat încă una. Ieri seară, confirmată azi dimineață.

Certitudine la care nu vă invit să aderați, dar pe care vă rog s-o țineți minte. Eu sper să am motive să o fac.

Ea sună în modul următor:

Ieri, 16 noiembrie 2014, România a ieșit din Evul Mediu.

Pentru că, în ciuda tendințelor xenofobe, naționaliste și ultraortodoxe de care eu am fost convinsă mereu în ce privește poporul ăsta român, ieri poporul român a votat cu un sas din Sibiu, în ciuda unei campanii naționaliste și ultraortodoxe cum n-a văzut România de la legionari încoace, cum Funar nici n-a visat.

Pentru că, în ciuda tendințelor defetiste de care eu am fost convinsă mereu în ce privește poporul ăsta, ieri oamenii au ieșit la vot. Din furie și indignare, cu draci și cu spume, așa cum doar niște oameni ca mine și ca voi care, spre deosebire de mine (nu știu de voi), au fost dispuși să stea ore multe la cozi ca înainte de 89 nu ca să primească, ci ca să dea. Mui sau voturi, cum vreți să le ziceți. De data asta au fost același lucru.

Pentru că, în ciuda foamei disperate de sloganuri simple și prea bune ca să fie adevărate, de minciuni nici măcar frumoase și de autoritate tătucească de specie rusească și mafiotă („vă dau foc ca la șobolani”? „luați cu alcool?” – să muriți voi, cretini patologici cățărați în funcții de partid?), de care părea să fie dependent dincolo de limita recuperării, poporul ăsta s-a supărat pe minciunile de tipul „uitați o secție de votare goală de lângă Londra / uitați ce mică-i coada / uitați cât de puțin contează votul vostru / luați o sticlă de ulei și votați dracului cum vă zicem”.

Pentru că, în ciuda implicării BOR (=Biserica Oportunistă Română) în cel mai de căcat mod, pentru care „retrograd” și „revoltător” sunt complimente, în campania electorală, românii și-au dat seama brusc că trăiesc în secolul XXI. Curtea Constituțională a dat și ea un șut binevenit (io una am țopăit și chiuit ca Irina Loghin pe LSD) României în acest secol în care trăiește restul lumii civilizate, după cum știți, prinzându-se că e împotriva libertății la conștiință religioasă garantată prin Constituție să bagi pe gât by default copiilor îndoctrinare confesională. By choice e super ok, nici măcar eu nu pot să am ceva împotrivă. A încercat Patriarhul Daniel să dreagă busuiocul din agheazmă, de-a făcut probabil întindere musculară de cât de disperat s-a scremut să-l pupe-n cur pe Iohannis pe ultima sută de metri. Inutil. Chiar dacă nu a fost aprobată de la vârf, cerșetoria practicată de BOR pentru voturi pro-Ponta nu a fost nici sancționată. (Dacă urmează, așteptăm cu interes.) Nu a fost, în nici un caz, dezavuată pe loc, ferm și public. Au scăldat-o în așteptare, oportunist, ca de obicei. Eu, una, mai ales pe tema asta țopăi de bucurie, pe lângă aia de mai sus, cu xenofobia și cu naționalismul. Să vezi naibii că chiar o exista o șansă pentru poporul ăsta să trăiască și cu capul în veacul în care trăiește cu curul. Curul și capul românilor s-au întâlnit în timp și spațiu. Ura!

Pentru că, în ciuda convingerii mele că românilor nu le pasă de nimic cât timp nu le ia cineva slănina din pod și mizeria personală de sub unghii, ieri o parte mare din români au stat la rânduri ca la primul vot post-Apartheid din Africa de Sud, cu indignare fermă și calmă, ca să facă ceva care mie, uneia, mi-a luat fix 3 minute. Și o altă parte mare din români s-a înfuriat că un sistem se poate pișa chiar în halul ăsta pe ăia de mai sus, adică pe noi toți. Un Meleșcanu cu tupeul de a afirma că românii s-au dus în excursie în străinătate ca să voteze nu trebuie să aibă nici o scuză pentru a exista.

În rest, să nu ne facem iluzii. Cei mai mulți români nu se gândesc foarte mult la cum am prins în dinți glonțul monopolului puterii politice și re-caracatițării corupției, ca-n filmele Bollywood-iene. Cei mai mulți români nu au putut să explice celorlalți de ce anume e o minciună sinistră chestia cu „Doar Ponta vă păzește pensiile” / „taie taxele” / etc. Încă și mai puțini dintre români și-au bătut capul, corzile vocale și capacitatea pulmonară ca să explice de ce plagiatul e la fel de grav ca orice fel de furt și de ce nu se poate vota cu nici un fel de hoț prins definitiv cu mâța moartă-n sac, dacă vrei să te dai țară normală la cap. Alții o să vadă un simbol simpatic în faptul că România a evitat un salt înapoi de 25 de ani. Însă cei mai mulți au fost pur și simplu furioși. E bine. Furia îndreptățită, pașnică și fermă e un lucru bun.

Or, eu asta am văzut aseară. Și am tot văzut, de la Universitate pe Kiselleff și înapoi, timp de vreo cinci ore. Oameni normali la cap, ca mine și ca voi, care nici măcar n-au strigat cu toții chestii sau n-au purtat toți pancarte cu mesaje, deși unele dintre chestiile care s-au strigat și purtat au fost hazoase și inteligente. Doar au venit acolo ca să arate, prin prezența lor, că lucrurile nu sunt ok și că există o limită.

Concluziile mele sunt însă nu cele de mai sus, ci următoarele:

1. Muie Mirel Palada, Gabriela Vrânceanu Firea, Antena 3 și tot neamul vostru cel adormit de idioți furibunzi. Sper că v-ați demonstrat limitele (apropiate de cele ale unor babuini turbați cu sindromul Down) și pentru cei care v-au utilizat până acum și că acum o să vă arunce la gunoi ca pe hârtia iginenică folosită care sunteți.

2. Muie Claudiu Crăciun, deși, după reacțiile oamenilor care erau in jurul lui în coloana de aseară, punctul ăsta e redundant. Nu-i nimic. Să fie.

3. Muie Tudor Gheorghe, Radu Beligan și tot neamul vostru de profitori care au încercat să tragă după ei în mocirlă publicul care-i plătește să cânte și să joace teatru, adică să-și facă treaba, care treabă nu e campania electorală. E bine că știm cu cine avem de-a face. Și muie Raed Arafat, deși asta o spun cu tristețe și cu dezacordul cel puțin unuia dintre voi. Sorry. Lucrurile nu pot fi simultan de căcat și acceptabile.

4. Muie BOR. Mă rog tuturor Bibliilor lui Șerban Cantacuzino să rămâi fără Catedrala Mântuirii Neamului Prost cât de curând. Cred c-ar fi ultimul semnal important de care e nevoie.

În încheiere, un avertisment pentru Klaus Iohannis: Herr acesta, termină cu prostiile. Nu face tâmpenii din prima zi de provizorat. Nu e vina ambasadorilor că nu s-a putut vota în diaspora. Chiar dacă nu o credem pe aia din Italia care zice că au cerut 66 de secții și li s-au aprobat 51, tot e evident că problema trebuie căutată în toate hârtiile care au circulat între cele două tururi între BEC și MAE. Acolo, undeva, e o mare minciună și o mare mizerie deghizată în inerție instituțională și incompetență. Dar nu e. Hai cu DNA și cu CC la săpat prin paper trail.

Și un avertisment pentru presă: terminați-o cu clișeul ăsta imbecil cu „neamțul” („a vorbit scurt, ca un neamț”, „s-a bucurat reținut, ca un neamț”, „s-a șters la cur ca un neamț”). Vă căcați pe progresul pe care l-a făcut România, de a depăși clișeele naționaliste și discriminatorii în orice altă formă. Sunt deranjante oricând, dar acum sunt pur și simplu jignitoare. Deci hai să nu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 313 other followers