Existențialismul bășinii în artă (exemplu literal)

Oamenilor,

Tocmai am dat gata o caserolă de juma de kil de înghețată de fistic și, pentru că am convingerea fermă că o să crăp, mi-am zis să nu plec din lumea asta fără să las în urma mea o moștenire culturală majoră.

Prin urmare, să procedăm maieuticește: așa-i că întotdeauna ați știut că arta e plină de bășini? Hm? Normal, știam eu, vă simțeam ochii îngustați a scepticism uitându-se răutăcios la mine prin monitor de fiecare dată când scriam despre activitatea asta umană aparent inutilă, dar care de fapt e singura cu sens. Deci să recunoaștem, aveați dreptate de fiecare dată când vă ziceați că arta asta e o chestie plină de bășini. Dar să recunoaștem și că nu aveați idee cât de multă dreptate aveați.

Mai jos, oamenilor, aveți ceea ce este cunoscut în lume ca unul dintre cele mai faimoase Pergamente Edo. Pergamentele Edo sunt, așa cum le spune cinstit numele, niște pergamente din perioada Edo, care s-a întâmplat în curtea japonezilor acum vreo 400-200 de ani. Pergamentul ăsta se deosebește de restul artei japoneze, despre care poate credeați că știți totul de când ați fost la expoziția Hokusai de anul trecut (care de fapt a fost acum trei ani, dar pentru babe timpul trece altfel), printr-o chestie foarte simplă: el reprezintă niște cetățeni care se bat cu bășini. Ce fac ei acolo nu prea poate fi descris altfel, și cu siguranță nu de către mine. Pentru că chestia asta trebuia să poarte și un nume mai discret decât „Fart fight”, sau poate doar pentru că engleza nu era încă lingua franca prin lume, i s-a spus „He-gassen”. Ce-i drept, nu e foarte departe, cu „gassen”-ul ăla, dacă ne gândim mai bine spune exact ce și cum trebuie.

În fine. Ideea e că oamenii ăștia se bășesc unii spre alții de se spulberă. Și spulberă și pisici, de altfel. Se dau găuri în ziduri, copacii sunt rupți sau dezrădăcinați, caii se răstoarnă cu călăreți cu tot, scroturile flutură peste tot și imperiile cad. Dar nu mă credeți pe cuvânt. Voila.

He-gassen 1

He-gassen 2

He-gassen 3

He-gassen 5

He-gassen 6

Aici găsiți toată minunea. Nu umblați cu foc când vă uitați la el, că nu vreau să vă am pe conștiință. Nu-i loc.

Acum mă duc să mai mănânc o cutie de înghețată. Cu sos de fasole.

Despre metoda stiintifica

Babelor, stiu ca e enervant sa-mi cer scuze de fiecare data cind scriu aici lucruri intr-un ton care mie mi se pare mai putin potrivit cu spiritul marxian, da’ o s-o fac de fiecare data. Scuze, deci. :D

***

De ceva vreme se discuta aprins prin lumea larga despre relevanta stiintei ca metoda de cunoastere si descriere a lumii in care traim. Discutia asta are inca ecouri slabe la noi, poate si pentru ca inca nu avem o cultura a dezbaterii publice, pentru ca sintem obisnuiti ca deciziile mari (vezi predarea religiei in scoli) sa se ia de sus in jos si nu invers, sub presiunea publicului.

Argumentele cele mai importante aduse de catre sustinatorii metodei stiintifice se aliniaza pe citeva directii mari: metoda stiintifica este eficienta (putem construi masinarii de tot felul care functioneaza consistent cu predictiile teoriei pe care se bazeaza), metoda stiintifica a creat un corp de cunostinte coerent in care fiecare bucatica nu doar ca nu contrazice in vreun fel restul, dar chiar il sustine, rezultatul metodei stiintifice este logic.

Argumentele cele mai importante impotriva metodei stiintifice sint in general legate de incompletitudinea rezultatelor ei (nu pot raspunde la unele intrebari), de faptul ca goleste universul de componenta teleologica (nu exista un scop final pentru existenta noastra) si ca nu lasa loc pentru un cod etic absolut la care sa ne raportam actiunile.

Dupa mine, exista un argument in plus care valideaza utilizarea metodei stiintifice, un argument in aparenta mai slab, pe care inca nu l-am auzit formulat in dezbaterile actuale. Acest argument tine de ceea ce in engleza se numeste “common sense”, din pacate o expresie nu tocmai traductibila la noi (nu, nu este “bun simt”) si de inca un aspect al existentei sociale a omului, comunicarea.

Unul dintre aspectele care se uita in discutiile actuale despre stiinta tine chiar originile ei. Cei care o contesta au in fata o constructie gigantica, ce necesita un efort sustinut de invatare si intelegere, ale carei concluzii contesta de multe ori raspunsuri traditionale la intrebari importante (iar pentru acceptarea contestarii este nevoie sa parcurgem acel anevoios efort de invatare si intelegere), o constructie incompleta care nu e capabila decit de
raspunsuri partiale si, uneori, revizuibile. E cumva natural ca atunci cind ai in fata ceva complex, dificil de patruns, care iti contrazice cunostintele despre lume deja acumulate si care o mai si da in bara din cind in cind sa contesti intreaga constructie.

Dar sa ne intoarcem la origini. Primele doua intrebari la care stiinta (inca filozofie la vremea respectiva) a avut de raspuns au fost: cum pot investiga lumea in care ma aflu in asa fel incit sa pot avea incredere in rezultatele mele si cum pot comunica rezultatele la care am ajuns in asa fel incit sa-i pot convinge si pe altii ca ele sint corecte?

O sa incep cu a doua intrebare, cea care tine de forma argumentului. Argumentele, in mare, pot fi de 4 feluri: recursul la revelatie, recursul la autoritate, persuasiunea si demonstratia. Revelatia si apelul la autoritate au o problema comuna, inflatia surselor. Cum nu exista nici un temei, exterior sursei, de selectie a surselor “bune”, atunci toate revelatiile si toate
autoritatile sint egal valide, deci nu exista nici o modalitate de rezolvare a situatiilor in care sursele se contrazic. Mai mult, nu exista nici un mecanism care sa ne pazeasca de falsii profeti si de falsele autoritati.

In cazul persuasiunii problema este chiar metoda de argumentare. Oratorul isi foloseste talentul de manipulare a limbajului si a emotiilor auditoriului pentru a convinge. Faptul de a fi convingator nu asigura corectitudinea argumentului, asa cum nu asigura nici faptul ca a doua zi oratorul nu se va razgindi si nu va fi la fel de convingator sustinind contrariul. Sau ca nu va apare peste inca o zi un alt orator mai convingator care sa sustina cu totul altceva.

Demonstratia are doua avantaje. In primul rind este un argument deschis. Concluzia argumentului este valida atita timp cit premizele lui sint valide. Daca la un moment ulterior se demonstreaza ca o premiza este falsa, intregul argument pica si concluzia trebuie revizuita. Nu exista pozitii absolute. Al doilea avantaj este limbajul in care este construita demonstratia, fie ca este vorba despre logica, fie ca este matematica. Acest limbaj pleaca de la un numar mic de axiome simple, consistente cu lumea in care traim, acceptat de catre toata lumea (bine, poti nega faptul ca 1+1=2 in orice baza mai mare ca 2, dar nu cred ca se pot purta prea multe discutii in atare conditii), iar din aceste axiome se construiesc concluzii din ce in ce mai rafinate. Negarea concluziilor unui argument corect formulat conduce in mod automat la negarea unei premize deja acceptate.

Din aceste motive demonstratia este singurul argument care poate asigura comunicarea unei concluzii indiferent cine este emitatorul si cine este receptorul (atita timp cit cei doi pleaca de la premiza ca poate exista o conversatie). Daca cineva are incredere atit de mare in mine incit sa ma investeasca cu puterea autoritatii sau cu atribute profetice, atunci ii pot comunica o concluzie fara a mai fi nevoie de nimic altceva. In afara acestei investitii de incredere singura varianta pe care o am este sa-mi prezint mesajul ca fiind o concluzie a unei demonstratii (logice sau matematice) ce pleaca de la premize demonstrabil corecte si acceptate de catre interlocutor.

Acum a doua intrebare: cum investighez lumea in care traiesc? Cum stiu, de exemplu, ca soarele rasare in fiecare dimineata la intervale regulate? Ramin treaz peste noapte si il vad cu rasare. Repet procedura citeva zile la rind, il vad cum se rasare de fiecare data. Bazindu-ma pe observatiile facute fac o predictie: va rasari si miine. Verific a doua zi si observ ca a rasarit. Repet verificarea de citeva ori si constat ca concluzia mea este corecta. Dupa asta incep sa fac observatii in ceea ce priveste intervalele de timp la care rasare, masor timpul si fac o noua predictie: intervalul de timp dintre doua rasarituri este de 24 de ore. Verific din nou si constat ca am dreptate. Doar ca tot verificind observ o usoara variatie a intervalelor de timp in care este lumina sau intuneric si ajung sa fac predictii in ceea ce priveste variatia lor functie de anotimp. Verific predictiile. Si tot asa, imbunatatind teoria si verificind-o.

Aceeasi metoda o aplic si la activitati mult mai mundane. La facutul mincarii, de exemplu. Prima data pun 10 grame de sare la 3 litri de ciorba. Iese prea sarata. Data urmatoare pun 8 grame la aceeasi cantitate, iese prea putin sarata. Emit impoteza ca 9 grame e cantitatea potrivita. Verific concluzia si constat ca-mi place mincarea asa. Extind predictia: 3 grame de sare per litru de ciorba. Fac 5 litri de ciorba cu 15 grame de sare si iese buna, teoria se verifica.

Evident, nu facem calculele astea in mod constient, nu cintarim sarea si nu ne spunem in gind daca fac asta rezulta aia. Dar asa functionam. Incercare si eroare, invatarea din erori, conservarea metodelor care dau rezultate. Observam, emitem o ipoteza, o verificam, o corectam sau o imbunatatim. “Fool me once, shame on you; fool me twice, shame on me” este, poate, una dintre cele mai bune explicitari in intelepciunea populara a metodei stiintifice. Care nu este nimic altceva decit aplicarea programatica acelui “common sense” despre care vorbeam la inceput, a felului in care facem in mod natural lucrurile.

In concluzie, a nega validitatea metodei stiintifice, pe linga faptul ca este un demers irational, inseamna a nega doua lucruri intrinseci naturii umane: nevoia de a comunica cu sens si felul in care facem in mod natural lucrurile de zi cu zi (atunci cind facem acest lucru eficient). Iar faptul ca aceste doua lucruri naturale formalizate si dezvoltate coerent spre concluzii din ce in ce mai rafinate au condus la rezultate care nu ne mai plac nu inseamna ca metoda nu este valida.

Yet another one bites the dust, monstrous cunt edition: Fred Phelps kaput

Oamenilor,

Întrerupem programul de absență pentru a vă anunța ceva ce poate știți deja, dar care se cere sărbătorit în toate locurile în care normalitatea la cap e la ea acasă. Adică și aici.

Unul din cancerurile umanității contemporane (multe, de acord, dar nu putem scăpa de toate deodată, că am începe cu toții să râgâim petale de trandafiri și să căcăm curcubee și s-ar duce nivelul de gaze cu efect de seră până-n soare) s-a cărăbănit. Fred Phelps, fondatorul și principala figură a ororii de ignoranță, prostie, rea-voință și judecată îngustă cât puța de furnică numită Westboro Baptist Church, unul din sub-oamenii care te fac să speri că există o lume de dincolo pe măsura idioțeniei umane a fiecăruia dintre noi, a dat colțu.

Din partea surorilor Marx de toate formele, culorile și gradele de rudenie, îi urăm aici goodnight, travel as well as you lived, Fred Phelps, you cosmic-sized asshole, you purulent abscess in the core of humanity, you cannibal of whatever hope there is for humankind. Our hopes that you find the afterlife you deserve, and therefore be sodomized with a mace for all eternity, go to whatever mongrels you have left behind. Rust in peace, dirtbag.

O zi bună în continuare, oamenilor. Eu mă duc să le dau niște idei celor de la Patriot Guard Riders pentru ocazia asta. Din păcate, nu o să mă asculte.

Basorelief renaşte mai ceva ca Pasărea Phoenix. Pardon, Pasărea Rock

Babones, treabă importantă: Aşa cum ştim, muzica românească e de căcat. E suficient să ascultăm Holograf ca să ni se strepezească dinţii, iar dacă îndrăznim un Robert and the blackstabbers, sau cum se cheamă formaţia aia la fel de ridicolă pe cât e titulatura ei, treaba e chiar mai nasoală. Sigur, sunt şi trupe bune, nu asta e ideea, nu intrăm în discuţia asta că ne prinde noaptea. Iată însă că foaia se schimbă un pic, iar oamenii ai căror neuroni fac mai mult de trei conexiuni au în sfârşit parte de ceva răsfăţ la ureche. Şi nu, nu este vorba despre Pasărea Rock, un proiect care nu putea fi întrecut în penibilitatea ambalajului de marketing decât dacă Maria Lătăreţu se reunea (nu mă întrebaţi de ce) cu Ionuţ Dolănescu sub numele de, să zicem, Vrăbiuţa Folk.

Nu. Este vorba despre o trupă care, singură, înseamnă istoria jazz-fusion-ului (sau prog rockului, vor spune alţii) în România. Da, bravo, nota 10, aţi ghicit. Adică Basorelief, despre care cunoscătorii ştiu că s-a reunit deja de câţiva ani şi care acum ne face o surpriză foarte şmecheră: desigur, un album nou. Pe numele său Ploaie în Macondo, ceea ce mie una mi se pare un titlu foarte inspirat, pentru că mi-l imaginez pe Marquez plângând de singurătate cam un veac, nu ştiu de ce. În altă ordine de idei asta înseamnă că, da, veţi auzi piese noi pe lângă cele care au făcut istorie, iar aceste piese sună super-super bine. Vă spun pentru că am fost la concertul de avanpremieră şi mi-a căzut faţa când am auzit ce scot aceşti oameni din ei.

Lansarea are loc miercuri, 26 februarie, la teatrul Excelsior, la ora 19.30. Iar acolo veţi avea ocazia deosebit de babană de a-i vedea chiar pe trei dintre membrii fondatori – Relu Biţulescu (tobe, e un fel de Dennis Chambers al României), Mugurel Vrabete (bass, omul se dă foarte bine pe fretless şi demonstrează că poate face Muzică în afara fabricii de bani care este Holograf) şi Edi Bălaşa (chitară). Iar lor vreau să vă spun că li s-a alăturat un clăpar absolut demenţial, pe numele lui Dan Polymoog Stesco, un tip atât de talentat că rămâi tablou.

Deci pe bune că este un eveniment deosebit, drept care am şi considerat că este esenţial şi în spiritul blogului nostru să-l promovăm.

Ne vedem acolo!

Baba și cultura (recidivă)

Oamenilor,

Ucraina arde, baba se piaptănă. Și cum babele nu se pot pieptăna chiar oriunde, baba de mine și cu baba de Dragon s-au cărat în seara asta până la Humanitas Cișmigiu, unde se anunța ceva lansare de carte a unui cetățean pe care-l au în comun listele noastre de lectură, pe numele lui Lucian Boia. Dacă știam că va urma cea mai suprarealistă seară pe care am avut-o luna asta, porneam de mai devreme.

Ajung la fața locului cu vreo juma de oră înainte de ora începerii minunii, iar Dragonul mă întâmpină la colțul dinspre parc, molfăind cu mare angajament ceva foietaj de plastic rânced. Când s-a hotărât să renunțe la activitatea asta utopică, și-a aprins o țigară pe post de palate cleanser și a căutat un coș de gunoi în care să arunce abominabilul pretext de mâncare. Firește, dat fiind că eram în buricul capitalei, nici urmă de coș de gunoi, drept care Marius și-a băgat restul de replică din cauciuc a unei plăcinte în buzunar și am intrat în librărie, care deja mustea de populație dornică de cultură.

Asta în sine nu e rău, când aerul condiționat funcționează bine. Nu era cazul și la Humanitas Cișmigiu în seara asta. Am rezistat cam o oră în stup, timp în care am decapitat trei femei de diverse forme și mărimi care insistau să-și viermuiască drum, printr-o sală plină, de la ușa de intrare până în poala lui Boia și Liiceanu. Apoi am sughițat cu câteva ocazii, în principal din cauză că domnul Liiceanu crede că România Mare s-a făcut la 1859, precum și că e acceptabil când ești invitat să vorbești la o lansare de carte să citești pur și simplu (și prost) o pagină din respectiva carte. Spre beneficiul mulțimii care a venit la lansarea de carte pentru că nu știe să citească, probabil, motiv pentru care nici nu știa că vine la o lansare de carte și aștepta să înceapă popa să cânte. Bun. După 30 de minute, eu am decis că urma să am un atac de apoplexie cauzat de căldură (luasem în mod corespunzător și nuanța sfeclei roșii) și că ar fi mai frumos din partea mea să-l fac afară. Motiv pentru care nu știu dacă Lucian Boia chiar a apucat să ia cuvântul la lansarea propriei cărți, sau dacă discuția a depășit faza de lectură publică, sau dacă cineva i-a băgat la un moment dat lui Liiceanu în cur ediția hardcover a cărții, cu Balcic cu tot, de să rămână afară numai moțul minaretului moscheii.

Știu doar că am năvălit cu haina în mână afară, disperată să-mi evit destinul de homar, și am tot ținut-o într-o năvală până la Biblioteca din Cișmigiu, cu Dragonul aripă stângă. Atât de năvalnic am năvălit și atât de insolată eram încât, ajunsă la Bibliotecă, am dat un șut în căruciorul cu copil dormind al unui cuplu care profita de probabil singurul moment de anul ăsta în care ăla mic dormea și ei erau în același loc în același timp, bând o bere. Da. În cazul în care mai aveați dubii că Petronia Marcs e genul de babă care dă cu piciorul în cărucioare cu copii sub nasul părinților proprietari, sper că vi le-am spulberat la fel cum l-am spulberat pe copil însuși. Șutul meu a avut însă același efect miraculos pe care mi-l aduc aminte de la meciurile de fotbal din tinerețe, astfel încât copilul a început imediat să meargă, după cum am observat de după meniul pe care-l studiam cu maximă atenție. Dacă aveți deci copii leneși, care refuză să meargă deși au trei luni, știți ce aveți de făcut: puneți-i în calea mea.

Pentru că seara nu se putea termina doar așa, totuși, și pentru că nu știu ce fel de cafea servesc ăia de la Bibliotecă, mai târziu, pe Calea Victoriei, un tip a fluturat spre noi o plăcuță de înmatriculare cu număr de Mureș, despre care afirma că tocmai căzuse de pe o salvare, și un semn stradal s-a uitat la noi, de pe gardul Academiei, cu doi ochi holbați. După care ne-am dus fiecare la casa lui. Firește, eu cu cartea lui Marius în geantă, iar el cu restul de plăcintă de la începutul serii în buzunar.

Acum vă rog să mă scuzați, mă duc să semnez contractul pentru audiobook-ul Bibliei, în lectura lui Gabriel Liiceanu. Și când te gândești că habar n-aveam cum să-mi fac primul milion.

Yahoo, it’s V-ALIEN-tine’s Day!

Oamenilor, oamenilor!

Grăbiți-vă! Doar astăzi, și la fabulosul preț al abonamentului de net, Yahoo vă oferă ocazia unică de a vă insulta toată populația listei de contacte din mail!

Dacă, la fel ca și mine, v-ați trezit cu o inimă pulsândă nu doar în propria cutie toracică, ci și în mail, știți despre ce vorbesc. În caz că nu, citiți mai departe.

După cum știm cu toții, obsesia de ceva timp a lui Yahoo e să redevină preferința oamenilor cool și conectați (tren pierdut de mult). El, Yahoo, a decis că modul de a atinge acest obiectiv e să digitalizeze industria felicitărilor de Valentine’s Day. Ăsta e motivul pentru care astăzi puteți înjura / îngrijora toată gama de ființe din viața voastră, de la cunoștințe la iubiți și iubite, doar dând un click și completându-le adresa la destinatar. Aveți trei opțiuni, în funcție de cât de dragi sau indiferenți vă sunt oamenii: „Crazy In Love” (a.k.a Crazy și atât), „Friendly Love” (a.k.a Friendzone) și „All Out of Love” (a.k.a Lame Bitterness).

Dar să analizăm niște exemple, doar mă știți fire științifică. Din categoria de scrisorele automate „Crazy In Love”, probabil cea mai adorabilă este asta:

 „Mon petit cabbage, (Iubire, ești varză. Bine, vărzucă.)

You are my first and last thought of every day. (E posibil să mă observi în copacul de la geamul tău, dacă-ți trece vreodată prin cap să verifici noaptea, după ora 12.) You are also most thoughts in between. (Ok, s-ar putea să mă găsești și la budă la serviciu la tine.) Your strong square jaw has inspired a thousand works of art. (Ești muzul meu cu cap pătrat.) You are more fragrant than a field of wildflowers. (Mai ușor cu parfumul, bre.) You shine bright like a diamond. (Am rămas fără inspirație, deci citez cântece pop. De asemenea, când te văd primul meu gând e violența domestică.)

Love for all eternity, (Doar nu credeai că scapi vreodată de mine)

 Bun. Mai avem varianta pentru cupluri homosexuale:

Dear pookie, (Mai ții minte ce față a făcut maică-ta când ți-am zis așa prima oară?)

There is absolutely nothing I would not do for you, my most cherished dove. (Ești primul care m-a vizitat după ce orice formă de viață dispăruse, deci am făcut o fixație pe tine.) You play the strings of my heart with delicate grace. (Is it a bird? Is it a guitar player?…) You are simply luminous; a god among men. (No, it’s Apollo.) You turn me into a silly schoolboy. (Nu, iubitule, nu ești pedofil. Nu asta voiam să zic.)

Vroom vroom, (Asta voiam să zic. Nu, nu că ești un biker pedofil! Of, de asta ne certăm mereu, că tot dezgropi cai morți! Nu, NU am vrut să spun că ești și zoofilo-saprofil pe deasupra!…)

 Să nu uităm varianta starletă de plastic către sugar daddy:

To the love of my life, (Deocamdată)

You make me feel as though I could fly. (Mi-e foame de nu te văd, dacă bate vântul mă culegi din Dunăre.) The warmth of your love could protect me from the harshest winter. (Hm-hm, blana aia de vulpe argintie pe care ți-o tot arăt de trei luni când mergem la mall?…) I can’t stop thinking about you, and I don’t want to. (Tu nu vrei să încetez să mă gândesc la tine, crede-mă. Rândul e mare.) You make me feel like a natural woman. (Ți-am zis eu că merită să plătești for the good stuff.)

Yours and yours alone, (Aia cu rândul era doar o glumă, iubitule…)

 Pe parcurs, mai aveți opțiunea de a vă informa iubiții sau iubitele că sunt miei sau alte viețuitoare în mod inexplicabil asociate cu dragostea. La final, normal, le amintiți subtil că deseară vă așteptați să fiți răsplătiți pentru efortul sentimental pe care tocmai l-ați depus.

Ok, asta cu iubirea. Mai departe. Singura chestie mai ciudată decât declarațiile de dragoste ready-made sunt alea de prietenie, unde ne întâlnim cu apelative din ce în ce mai distante, de la „my sensitive friend”, „to my peer” (?!), până la „to my acquaintance”. După ce v-ați liniștit prietenii asigurându-i că îi considerați egali, le puteți atinge sensibilitățile lăudându-i pentru că nu aruncă gunoaie pe jos, pentru că au hainele călcate sau pentru că au simțul direcției. Dacă vreți totuși să-i băgați în sperieți definitiv, aveți la dispoziție:

„ Dear sugar plum,

Your hair is softer than a thousand bunnies. Your style is more memorable than the Grand Canyon. I can’t imagine a world without you. I am awash in the great ocean of your love.”

 Dacă, pe de altă parte, vreți să asigurați pe careva din listă că nu doar n-aveți idee cine e, dar nici măcar nu vă explicați ce caută printre contactele voastre, Yahoo vă salvează din nou: „Dear associate, Remember that one time we did that fun thing? That was my favorite day.”

În final, dacă nu vă ajunge să vă spamați prietenii și pe cei dragi cu felicitări la finalul cărora apare duioasa mențiune „Made with love by Yahoo Mail Autocompose”, mai aveți și opțiunea de a presupune că toți prietenii voștri care nu sunt într-o relație sunt la fel de deprimați ca și voi că nu-i face nimeni oi, porumbei sau raze de soare. De la a-i ruga să fiți depresivi împreună până la a-i invita în lumea voastră dementă în care ziua de vineri, 14 februarie 2014 nu există în calendar, aveți o groază de variante gradual disperate de a face lumea să pună cămașa de forță pe voi și pe voi under suicide watch.

Prin urmare, distracție plăcută. Nu uitați să faceți o rezervare pentru o cină romantică pentru o persoană la cel mai scump restaurant din oraș. Aveți grijă totuși, să nu vă dați foc de atâta romantism solitar, pentru că să nu uităm:”candlelit dinners are a safety concern.”

Uniți Salvăm: next level wanted

Oamenilor,

Stăteam eu cuminte în casă cu o cafea în mână, și sare la mine realitatea. Nu .net, aia de afară. Unde se întâmpla Uniți Salvăm, sequel-ul. Am ridicat din umeri, am mai băut niște cafea, am pus de încă o cană și am zis să mă uit măcar să văd despre ce e vorba la nivel declarativ în chemarea la luptă. Am găsit o ciorbă făcută din supa rămasă de acum trei luni, plus ce mai era prin frigider: o bucată de Roșia, o legătură de gaze de șist, o linguriță rasă de noua lege a minelor și un vârf de cuțit de noul cod penal. Confuză și călâie treabă.

Cum stăteam eu în fotoliu și dădeam din cap oarecum tristă spre constatarea asta, Peracle a aruncat cu un biscuit în mine și mi-a zis ceea ce probabil gândiți cu toții în momentul ăsta și aveți de gând să-mi comuncați într-un fel sau altul, care de care mai contondente: „nu zbierai tu că Uniți Salvăm nu se implică în problemele mari și că s-a dat la fund, cu indignarea ei hipsteristă cu tot? Poftim, acum încearcă să învie, ba chiar exact în legătură cu codul penal, de care ziceai chiar tu! Ești imposibilă și nehotărâtă și să nu vii iar la mine să-ți scot topoare din cap.”

N-aveți dreptate, nici voi, nici Peracle. Uniți Salvăm e momentan în etapa manieristă: perpetuează artificial un concept al cărui moment a trecut deocamdată și-l amestecă cu alte chestii de actualitate, rezultând un ghiveci care poate duce la ceva sau nu. Veți zice că așa se face orice pas înainte. Eu zic că așa se bate orice pas pe loc. Îndelungatul meu exercițiu de babă cârcotașă mă face să presimt că se apropie întrebarea „bun, dar atunci ce zici tu că s-ar putea face care să fie chiar un pas înainte?” Simplu: mi se pare momentul ca problema să fie pusă altfel: constructiv, pe termen lung (spre deosebire de reacționar, pe termen scurt).

Una dintre discuțiile întregi la cap din perioada disputei pro / anti exploatare la Roșia Montană era: „ok, e clar că oamenii ăia trăiesc prost și vor să trăiască mai bine. Au ceva oarecum special acolo. Ce e de făcut cu asta?” Hai să divagăm puțin.

Se dau următoarele orașe: Metz, Lens, Bilbao și Liverpool. Ce au ele în comun, în afară de faptul că sunt niște localități? Exact, faptul că sunt niște foste localități industriale. Locuri unde s-au dezvoltat industriile cerute de moda vremii: la Metz s-a făcut oțel, la Lens minerit de cărbune, la Bilbao siderurgie, iar la Liverpool vapoare. Ca toate modele, și alea industriale trec. Spre deosebire de alea vestimentare, tind să treacă definitiv, lăsând în urmă o populație care a construit un oraș și acum nu mai are ce face cu ea însăși și cu orașul ei. Nasol. Și la Roșia s-a dezvoltat o pre-industrie care a fost mult timp la modă, care a rămas și ea cu curu-n drumul progresului tehnologic. Sigur că Roșia Montană nu e nici Metz, nici Lens, nici Bilbao și nici Liverpool, din nici un punct de vedere în afară de ăsta: profilul industrial demodat și rezultatul lui: criza economică locală.

Ce mai au, însă, în comun Metz, Lens, Bilbao și Liverpool? La toate patru guvernele țărilor lor și administrațiile locale s-au uitat puțin și au zis că trebuie făcut ceva. După care au construit acolo filiale ale celor mai importante muzee ale țărilor respective: Pompidou la Metz, Louvre la Lens, Guggenheim la Bilbao și Tate la Liverpool. Ok, gata, ați terminat de râs? Ăștia chiar au venit cu muzeul să sperie criza economică. Da, știu, e comic.

Știți ce e mai comic, însă? Chestiile astea aduc bani și dau treabă populației. Sigur că nu s-au angajat foștii constructori de vapoare din Liverpool, foștii mineri din Lens și foștii maiștri metalurgici din Metz și Bilbao pe post de paznici și curatori la muzeele alea. Dar au venit niște bani în zonă, au venit niște turiști, și mai ales a venit schimbarea mentalității că numai din minerit, vapoare și oțel se poate trăi. De la clădirile muzeelor ălora (care în toate patru cazurile sunt făcute de unii dintre cei mai tari arhitecți contemporani și arată într-un fel care le face atracții în sine), până la colecțiile pe care le expun (patrimoniul de depozit de la Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim e, totuși, patrimoniul lui Louvre, Pompidou, Tate și Guggenheim), muzeele astea au venit și au demonstrat că se poate face și altceva. Lucrurile se schimbă, dar asta nu înseamnă că te așezi în șanț și aștepți să mori. Ba chiar, să vezi comedie, chiar cultura vine să le împingă mai departe.

Normal, o asemenea chestie făcută la Roșia Montană e imposibilă. Motivele sunt multe și rele: cei care ar trebui să ia inițiativa asta, adică guvernele și administrațiile locale, au cu totul alte planuri și viziune zero (asta pentru că au responsabilitate zero și nici măcar o idee despre ce înseamnă viitor). Ca să ajungă turistul să vadă muzeele alea, oricât de minunate ar fi ele, trebuie să aibă măcar un drum practicabil până acolo. Ca să ai ce patrimoniu să muți în instituția culturală utopică de la Roșia Montană, ar trebui să ai patrimoniu mai mult decât expui. Am cam fost prin beciurile muzeelor noastre, și nimic de acolo nu e atât de interesant. Sigur, la Louvre Lens au dus capodopere, nu rezervele. Dar își permit, că au de unde. Din Galeria Națională dacă scoți trei tablouri și patru Brâncuși, trebuie să închizi muzeul.

Dar la Muzeul Național de Istorie are loc, lunile astea, expoziția Aurul și argintul antic al României. Dați-mi un exemplu de manifestare culturală care s-ar potrivi mai bine decât asta la Roșia Montană, dacă vreodată i-ar veni cuiva ideea chiar să dea o șansă culturală pe bune locului. (Asta cu introducerea pe lista UNESCO nu e realistă, și nici nu schimbă nimic. E doar un gărduleț pus în jurul unei găini muribunde.) Doar dacă te menții la expoziții cu tematică „metale”, plus cultură romană, plus influențe culturale austro-ungare, se adună în ultimii ani vreo 10 evenimente care pot fi puse în legătură cu trecutul Roșiei Montane. Nici nu mai zic ce poate ieși dacă valorifici profilul zonei, adică dacă chiar te apuci să faci o expoziție serioasă de cultură romană pe teritoriul României, sau dacă pui de-un împrumut internațional și compui o expoziție despre mineritul roman. Sau dacă aduni altarele și monumentele funerare din cotețele localnicilor și încerci să povestești lumii cam în ce credeau și de ce se temeau cetățenii Roșiei Montane acu două mii de ani. Sau dacă iei niște arheologi și-i pui să reconstituie cum trăiau oamenii ăia, sau ăilalți din timpul Mariei Tereza, sau când vreți voi.

Dar pentru asta trebuie ca un muzeu să fie considerat altceva decât decor pentru poze cu politicieni. Niscaiva miniștri, prefecți și primari care să organizeze o licitație pe bune, câștigată de un architect pe bune, care să construiască o clădire pe bune. Fondurile trebuie să fie trimise într-un loc și chiar să ajungă acolo și să fie folosite pentru ce trebuie. Și mai trebuie niște oameni pe care să nu-i bușească râsul când aud cuvintele „politici culturale”.

Deci, după cum i-am zis și lui Peracle, n-am nici o idee și mă duc să mă culc. Ceea ce vă urez și vouă.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 277 other followers